Pensiile magistraților, pe repede înainte: Guvernul vrea 231 de milioane de euro fără să supere prea tare sistemul

Guvernul nu se joacă acum doar cu o lege, ci cu un cronometru. Proiectul privind pensiile magistraților a fost trimis la Consiliul Superior al Magistraturii pentru aviz, cu speranța declarată că totul se va mișca atât de repede încât, săptămâna viitoare, executivul să-și poată asuma răspunderea în Parlament.

Miza oficială:

Ca România să nu piardă aproximativ 231 de milioane de euro din PNRR. Miza reală: cum să bifezi jalonul european fără să întărâți cu adevărat corpul magistraților.

Rezultatul, în forma de azi, arată mai degrabă a exercițiu de echilibristică: se mai taie un pic, se mai lungesc niște termene, se păstrează esențialul privilegiului, iar toată presiunea se mută pe CSM, pus în situația de a decide dacă sacrifică confortul sistemului sau banii țării.

Guvernul joacă la secundă: aviz de la CSM, asumare de răspundere, bifat jalon

Purtătoarea de cuvânt a Guvernului a anunțat clar: proiectul de lege privind pensiile magistraților pleacă azi spre CSM. Ideal, spune executivul, ar fi ca avizul să vină „până săptămâna viitoare”, pentru ca joi sau vineri să poată avea loc asumarea răspunderii. Tradus: vrem să intrăm cu legea în Parlament înainte de termenul impus de Comisia Europeană pentru reformarea pensiilor speciale.

Problema e dublă:

Pe de o parte, există decizia Curții Constituționale care a doborât precedentul proiect al Guvernului exact pentru că executivul nu a așteptat cele 30 de zile în care CSM avea dreptul să emită aviz. Pe de altă parte, premierul vorbește deja despre „un risc destul de mare” de pierdere a celor 231 de milioane de euro dacă lucrurile nu se încadrează la milimetru în calendar.

Așadar, Guvernul transmite un mesaj limpede: noi vrem să ne mișcăm, dar depindem de viteza CSM. Iar dacă nu iese, există deja un vinovat pregătit – „magistrații n-au dat avizul la timp”.

Ce s-ar schimba, de fapt, în pensiile magistraților

Pe fond, proiectul nou nu e o revoluție, ci o rescriere atent dozată a schemei vechi:

• pensia de serviciu rămâne legată de ultimul venit, în plafon de 70% din ultima indemnizație netă;
• baza de calcul devine 55% din media indemnizațiilor brute din ultimele 60 de luni, cu plafonul amintit;
• vârsta de pensionare urmează să crească la 65 de ani, dar nu în 10 ani, cum prevedea proiectul anterior, ci în 15 ani;
• se păstrează posibilitatea pensionării anticipate, cu condiția unei vechimi de 35 de ani, însă cu o penalizare de 2% pe an până la împlinirea vârstei de 65 de ani;
• în prezent, pensia de serviciu este 80% din ultimul salariu brut.

Cu alte cuvinte, se coboară ușor nivelul, se îmblânzește formula de calcul, se întinde în timp creșterea vârstei de pensionare, dar statul nu rupe cu filosofia de bază: magistratul are în continuare un regim de pensie care nu seamănă cu nimic din restul sistemului public.

Nu e o liberalizare a unui privilegiu, ci o cosmetizare ca să încape în grila europeană.

CSM, prins între „independența justiției” și nota de plată europeană

În vechiul episod, CSM a transmis clar că reducerea pensiei de serviciu față de nivelul actual este, în viziunea sa, contrară jurisprudenței Curții Constituționale, care leagă independența justiției de „securitatea financiară” a magistraților. Cu alte cuvinte: pensia trebuie să fie cât mai apropiată de veniturile din timpul activității.

Curtea Constituțională nu a intrat atunci pe fondul problemei…

A respins legea pentru motiv de procedură: Guvernul nu a așteptat cele 30 de zile pentru avizul CSM. Dar pozițiile sunt cunoscute:
– CSM apără până la capăt un statut financiar privilegiat;
– CCR are deja o linie de decizii care leagă privilegiul de ideea de independență;
– Guvernul încearcă să nu își pună tot sistemul în cap, dar nici să nu piardă banii de la Bruxelles.

Acum, aceeași scenă se joacă la o viteză mai mare și cu o miză mai concretă: dacă CSM se mișcă rapid, jalonul poate fi bifat la timp. Dacă nu, România intră într-un nou conflict deschis, în care magistrații vor fi acuzați că au pus interesele proprii deasupra interesului public.

Trei scenarii: aviz rapid, aviz întârziat, conflict deschis

Dacă scoatem sunetul de fond al declarațiilor politicoase, rămân trei variante logice:

1. CSM dă aviz rapid, chiar și negativ
În acest caz, Guvernul își asumă răspunderea, trimite legea în Parlament, jalonul se consideră îndeplinit la termen, iar discuția se mută la Curtea Constituțională, unde proiectul poate fi atacat pe fond. România bifează, pentru moment, condiția formală, dar nu e deloc sigur că va trece și testul de substanță al Comisiei Europene.

2. CSM tărăgănează avizul până aproape de limita celor 30 de zile
Este scenariul în care corpul magistraților își exercită puterea de veto de facto: nu respinge direct, dar încetinește procedura suficient cât să pună Guvernul cu spatele la zid. Executivul va trebui atunci să aleagă între a forța din nou procedura – riscând o nouă lovitură la CCR – sau a recunoaște că pierde banii din jalon.

3. CSM respinge proiectul pe față, Guvernul merge înainte
Ar fi varianta cea mai brutală: un aviz negativ clar, urmat de asumarea răspunderii „în ciuda” corpului magistraților. Politic, ar însemna un conflict deschis cu sistemul de justiție. European, ar putea fi chiar un semn bun – ar arăta că executivul vrea să miște cu adevărat privilegiile. Problema e că, în realitatea românească, Guvernul nu pare dispus la o astfel de ciocnire frontală.

În toate cele trei scenarii, un lucru e sigur: discuția nu este despre principii, ci despre cât de mult se poate umbla la un privilegiu fără să se rupă coaliția de interese care îl susține.

Cum arată ”reforma” când e dictată de bani, nu de decență

Dacă nu ar exista PNRR, jalon, sume de pierdut, e foarte probabil că reforma pensiilor magistraților ar fi fost „analizată”, „discutată”, „amânată” ani la rând, sub pretextul independenței justiției și al „stabilității în sistem”.

Faptul că telefonul vine de la Bruxelles schimbă ritmul, nu neapărat și calitatea deciziei.

În loc să avem o discuție așezată despre:

• ce înseamnă pensionare corectă pentru un magistrat,
• care e raportul rezonabil între pensia sa și salariul mediu din țară,
• cât poate suporta bugetul pe termen lung,
• cum reparăm inechitățile față de restul pensionarilor care trăiesc din 2.000–3.000 de lei contribuție,

avem un ”dialog” nesfârșit și jenant, cu ochii pe calendar și pe suma de 231 de milioane de euro. Nu se vorbește despre justiție, ci despre cum să trecem cu bine încă o evaluare de la Comisie.

Rezultatul riscă să fie o lege făcută mai degrabă pentru a impresiona la Bruxelles decât pentru a fi corectă în țară.

Cine plătește nota: bugetul, nu cei privilegiați

În toată această poveste, sunt două categorii care nu prea apar în discursul oficial:

• pensionarii obișnuiți, cu pensii calculat strict contributiv, după zeci de ani de muncă,
• salariații care plătesc, lună de lună, contribuții din care se hrănește și sistemul de pensii speciale.

Pentru ei, povestea cu 70% din ultimul salariu net și tranziție de 15 ani până la 65 de ani sună aproape science-fiction. Ei trăiesc într-o Românie în care pensia e o sumă fixă, mică, și orice discuție despre „securitate financiară” este un lux teoretic.

În schimb, pentru corpul magistraților, mesajul e liniștitor:
– nu vi se atinge structura de bază a pensiei de serviciu,
– tranziția va fi lungă,
– privilegiul nu dispare, doar se mai șlefuiește puțin la margini.

Compromisul deja compromis

Reforma pensiilor magistraților, varianta 2025, nu arată ca o despărțire onestă de trecut, ci ca o tentativă de a păstra cât mai mult din vechiul sistem, sub o nouă etichetă, ca să ieșim acceptabil și la Bruxelles, și în fața corpului magistraților.

Dacă va merge sau nu, depinde mai puțin de logica internă a legii și mai mult de felul în care Comisia Europeană va evalua sinceritatea reformei și de cât curaj va avea CSM să nu joace doar rolul de scut pentru un privilegiu.