Pentru cine bat clopotele la Buftea? Cronica unui ritual confiscat – cu Călin Georgescu pe post de „pelerin prezidențial”

Știrea brută e simplă: marți, la Buftea, clopotele au bătut când a apărut Călin Georgescu – venit să semneze controlul judiciar la secția de poliție din apropiere – și au bătut din nou când a intrat în curtea bisericii. Preotul paroh a oferit apoi o explicație cu parfum de campanie: „S-a tras un clopot, poate vine un președinte”, plus o comparație cu părintele Cleopa. Faptele sunt confirmate de mai multe redacții, cu filmări și mărturii de la fața locului.

Biserica este „Sfânta Mare Muceniță Varvara” din Buftea.

În jur, susținători, bodyguarzi, camere; în fundal, zgomotul unei zile cu ploaie și telefoane ridicate sus, ca la un concert. Clopotele, semn liturgic prin excelență, au ajuns bandă sonoră la o scenă de PR politic.

Preotul a insistat că nu e politică, că e „tradiție” pentru venirea unei „persoane importante”. Dar nu oricine primește asemenea „importanță” într-o zi de marți, între poliție și pridvor. Iar când adaugi fraza „poate vine un președinte”, e greu să mai pretinzi neutralitate.

De ce e scandalos momentul – și ce spune (chiar) BOR

Biserica Ortodoxă Română a tot spus în ultimii ani același lucru, pe românește: clericii nu fac politică partinică, nu susțin candidați, nu transformă altarul în tribună. În 2024, Sfântul Sinod a publicat din nou „îndreptarul” pentru an electoral: preotul păstrează neutralitatea în campanie, opțiunea politică rămâne „doar prin votul personal secret”; BOR le cere partidelor să nu folosească persoane, spații, slujbe și însemne bisericești în scopuri politice. Documentul e pe site-ul Patriarhiei și a fost reluat în comunicatele oficiale și în presă. Pe scurt: linia oficială e clară, fără finețuri de interpretare.

Mai mult, BOR a reiterat neutralitatea și în 2025, cu prilejul prezidențialelor, exact pentru a evita contaminarea liturghiei cu propaganda. Asta nu înseamnă că preotul nu poate vorbi despre binele comun; înseamnă că nu dă semnale publice pentru un actor politic concret, cu atât mai puțin trimițând clopotele pe un subtext de „poate vine președintele”.

Cine e „pelerinul” și de ce e clopotul o miză

Călin Georgescu nu e doar „un nume care strânge mulțimi”. Este inculpat în două dosare, plasat sub control judiciar din 26 februarie 2025, cu obligația de a se prezenta periodic la poliție. Pe 16 septembrie 2025 a fost trimis în judecată pentru șase infracțiuni, în dosarul tentatei de răsturnare a ordinii constituționale în care apar și numele lui Horațiu Potra și ale unor mercenari. În paralel, e judecat și într-un dosar pentru propagandă legionară. Neagă toate acuzațiile și se prezintă ca victimă a „sistemului”. Acesta e contextul în care clopotele au bătut.

Dacă ești strateg, ai rețeta perfectă:

control judiciar + biserică + clopote + citat despre Cleopa. Într-o țară majoritar ortodoxă, sonoritatea sacrului sporește aura celui care se revendică de la „neam, tradiție, credință”. Clopotul nu anunță doar o prezență; el împachetează un mesaj: „iată un om ales, întâmpinat ca atare”. Asta e miza: nu „câte bătăi pe minut”, ci concesiunea simbolică a unui semn liturgic – făcut, teoretic, să cheme oamenii la rugăciune ori să vestească marile ceasuri ale comunității – către teatrul electoral.

„Cleopa” pe buzele parohului: comparația care transformă cronica în cult

Preotul a invocat numele părintelui Cleopa – un nume uriaș în conștiința ortodoxă românească – pentru a relativiza gestul: „așa a fost și când a intrat părintele Cleopa în Sfântul Munte”. Or, Cleopa, monah carismatic și predicator, n-a fost pretendent la funcții laice, nici protagonist al unui dosar penal. A-l folosi ca metaforă pentru intrarea în curtea unei parohii a unui inculpat e nu doar o hiperbolă, e o confuzie voită de registre: harul devine PR, sfințenia – tapet pentru un discurs politic. Asta răsucește și mai tare cuțitul în rana neutralității cerute de BOR.

„Tradiție” sau partizanat cu subtitrare?

S-a spus: „tragem clopotul pentru o persoană importantă”. Bine, dar cine stabilește importanța? Și după ce criteriu liturgic? Pentru nunți, înmormântări, hramuri, sfințiri, clopotul are codul lui. Pentru vizita săptămânală la poliție a unei figuri controversate – urmată de o intrare în biserică, într-o coregrafie de filmare – codul nu există. Să spui „tradiție” e să ceri publicului să nu vadă ceea ce vede: un gest ritualic folosit ca semnal politic.

Chiar Patriarhia cere expres să nu se folosească spații, slujbe, însemne bisericești în scopuri politice. În această lumină, „clopotul pentru o persoană importantă” devine politică prin alte mijloace. Și dacă adaugi replica „poate vine un președinte”, nu mai e „alte mijloace”, e mijlocul.

Ce spune legea nescrisă a comunicării politice

Cei care au gândit momentul știu foarte bine forța audio-vizualului în spațiul românesc: clopotul e instantaneu recognoscibil, „se aude” și când închizi sunetul, prin felul în care se adună oamenii, prin cum se ridică telefoanele. Fanii văd „bucurie”; neutrii văd „confirmare”; presa vede „scandal” – fiecare își primește bucata. Iar fostul candidat, chiar dacă astăzi nu mai e în campanie formală, cimentează o imagine: omul „de partea Bisericii”, întâmpinat ca un voievod.

Dar cine plătește nota? Biserica locală, care ajunge să fie percepută ca actor partizan; comunitatea, care se trezește divizată în jurul unei parohii; și BOR, care trebuie iar să explice de ce regulile ei clare sunt încălcate de la firul ierbii.

Pentru care dintre ei bate clopotele părintele Cutărică? Ortodoxul? Zamolxianul? Budistul?

Fiindcă, la ce tâmpenii debitează Călin Georgescu, eticheta „ortodox zamolxiano-budist” i se potrivește binișor. Și e o varză conceptuală.

Ortodoxia e o credință teistă, cu crez, Taine, ierarhie și reguli clare; mântuirea vine prin Hristos, în Biserică.

Budismul (mai ales zen) e în esență non-teist: nu postulează un Dumnezeu personal, urmărește „eliberarea” prin practică și înțelegere, nu prin împărtășirea din Taine.

„Zalmoxianismul”, în schimb, e o reconstrucție modernă a unui cult antic traco-dac, fără corp doctrinar unitar și fără recunoaștere confesională.

Din punct de vedere logic, cele trei sisteme au fundamente incompatibile (Dumnezeu personal vs. non-teism; mântuire vs. iluminare; Tradiție apostolică vs. reconstrucție neopăgână). A le lipi laolaltă nu produce o viziune teologică postulabilă, ci un sincretism privat, adică o identitate „de colaj”.

Epilog cu… clopot

„Pentru cine bat clopotele?” – întreabă titlul lui Hemingway. La Buftea, au bătut pentru un om care vrea să fie mai mult decât om în ochii unei mulțimi. Dar când clopotul încetează, rămâne întrebarea: pentru cine ar trebui să bată, de fapt? Pentru comunitate, pentru rugăciune, pentru ceasurile care marchează pe toți la fel – bogați, săraci, inculpați, achitați, președinți sau oameni fără funcție.

Dacă îl transformi în jingle politic, clopotul nu-l înalță pe „ales”. Îl înjosește pe cel care a cedat funia. Și, mai rău, obosește lumea de o confuzie: aceea că „credința” e același lucru cu „campania”. Nu e. Nu va fi. Și tocmai de aceea, azi, pentru cine au bătut clopotele la Buftea rămâne o întrebare pentru conștiința unei parohii – și un test pentru regulile BOR, scrise negru pe alb.

Pentru cine bat, deci, clopotele?

În tradiția ortodoxă, clopotul are funcții liturgice și comunitare precise: chemare la slujbă, vestirea marilor ceasuri, bucurie sau doliu. El sună pentru comunitatea ortodoxă și pentru acte religioase recunoscute de Biserică, nu pentru branduri spirituale personale.

Dacă cineva se prezintă simultan drept ortodox, zamolxian și budist, BOR nu are un tipic pentru această combinație; în acel caz, revendicarea clopotului devine abuz simbolic. Concluzia sobră (cu un zâmbet discret): clopotul poate onora credința asumată canonic; pentru restul „mixurilor”, există metafore – nu funia de la clopot.