Piața alimentelor din România: mâncăm ce nu producem, producem ce nu mâncăm

România este adesea numită un „grânar” al Europei, o țară cu potențial agricol imens și tradiții adânci în producția de alimente. Cu toate acestea, realitatea din ultimul an arată un paradox tulburător: deși pământul românesc produce cantități importante de materii prime agricole, pe rafturile magazinelor și în farfuriile noastre ajung tot mai multe produse din import.

O economie agricolă cu pământ fertil, politicieni sterili și supermarketuri burdușite cu importuri

Deficitul comercial agroalimentar se adâncește, iar dependența de alimente aduse de peste granițe crește. În cele ce urmează analizăm în detaliu structura comerțului alimentar al României în ultimul an (până la 15 mai 2025), concentrându-ne pe principalele produse importate, țările de proveniență și destinație, evoluția schimburilor comerciale, rolul marilor lanțuri de retail și influența politicilor naționale asupra acestui sector vital. Tonul este unul critic, întrucât realitatea evidențiază disfuncționalități și fracturi de logică economică și socială ce nu pot fi trecute cu vederea.

Importurile alimentare dominante și diferențele de calitate vs. produsele autohtone

Privind structura importurilor alimentare ale României, se remarcă câteva categorii de produse care domină clar lista în ultimul an. Carnea de porc este de departe cel mai importat produs alimentar: s-au adus sute de mii de tone de porc din străinătate, acoperind grosul consumului intern.

Situația este cu atât mai alarmantă cu cât România avea cândva un sector dezvoltat de creștere a porcilor – astăzi însă, peste jumătate (unele estimări spun chiar ~70-80%) din carnea de porc consumată provine din import.

Motivele țin de colapsul fermelor locale în urma gestionării precare a pestei porcine africane și de incapacitatea producătorilor autohtoni de a satisface cererea la prețuri competitive. Rezultatul? La raft, doar o mică fracțiune din cotletele și mușchiuleții de porc sunt „Made in Romania”, restul vin ambalate din Spania, Germania, Ungaria sau Polonia.

Calitativ, consumatorii resimt diferența: carnea locală proaspătă, sacrificată recent, concurează cu carne importată congelată sau refrigerată pe termen lung. Mulți români reclamă că porcul de import are gust diferit sau că este injectat cu apă și aditivi pentru a-și menține aspectul, însă prețul mai scăzut îi determină pe retaileri și cumpărători să îl prefere adesea în detrimentul celui autohton.

Un alt paradox al coșului zilnic…

… este importul masiv de produse de panificație și patiserie – pâine congelată pre-coaptă, biscuiți, produse de patiserie ambalate. Deși România produce anual milioane de tone de grâu și porumb, valorificarea lor internă este redusă. Este mai simplu (și uneori mai ieftin) pentru lanțurile de magazine să aducă pâini preambalate, croissante sau biscuiți fabricați industrial în țări precum Polonia sau Germania decât să aprovizioneze produse locale de panificație.

Diferențele de preț sunt notabile: aceste produse de import beneficiază de producție la scară mare, linii automatizate și uneori de materii prime cumpărate ieftin chiar din România, pentru ca apoi să fie revândute sub formă finisată, cu adaos comercial.

Calitatea? Adesea discutabilă – de la pâinea cu termen de valabilitate îndelungat, plină de conservanți, la prăjituri cu arome artificiale. Consumatorul român simte adesea că gustul „de casa” lipsește din aceste produse, comparativ cu echivalentele artizanale locale. Însă cum piața este sensibilă la preț, produsul mai ieftin și ambalat atractiv câștigă teren.

Și laptele și produsele lactate se numără printre cele mai importate alimente. În special brânzeturile (brânza telemea, cașcavalul, brânza topită etc.) au cunoscut o creștere puternică a importurilor în ultimul an. Magazinele sunt pline de brânzeturi poloneze, ungurești, germane sau olandeze, de la cașcavaluri ieftine până la specialități fine.

De ce? Producția internă de lapte și brânză a scăzut dramatic în ultimele decenii – s-a ajuns ca România să producă doar jumătate din laptele pe care îl producea acum 30 de ani. Multe ferme mici de lapte s-au închis din cauza costurilor și concurenței, iar procesatorii industriali au preferat să importe lapte praf sau brânză vrac ieftină din UE, pe care apoi doar o ambalează aici.

Diferențele de calitate sunt vizibile: brânzeturile locale artizanale, cu gust autentic, sunt înlocuite pe piață de produse standardizate, uneori cu adaos de grăsimi vegetale (în cazul produselor tip telemea foarte ieftine). Prețul face legea – brânza adusă en-gros poate fi vândută cu 20-30% mai ieftin decât telemeaua produsă la stâna românească, așa că mulți cumpărători o aleg, chiar dacă calitatea nutritivă și savoarea sunt inferioare.

În categoria fructelor și legumelor, dependența de importuri este cronică în extrasezon și nu numai. România importă masiv fructe (atât exotice – banane, citrice – cât și mere, struguri, etc. în extrasezon) și legume (roșii timpurii din Turcia, castraveți, ardei, cartofi de consum iarna din Polonia sau Franța).

De pildă, în plină iarnă, piețele sunt invadate de roșii turcești și spaniole – frumoase, rotunde, dar adesea fără gustul celor românești de vară. Calitatea devine discutabilă: legumele și fructele de import sunt recoltate de regulă înainte de coacerea deplină și trecute prin camere frigorifice, ceea ce le afectează aroma și vitaminele.

În schimb, avantajul lor este aspectul impecabil și disponibilitatea pe tot parcursul anului. La capitolul preț, de multe ori produsele de import sunt mai ieftine decât cele locale în afara sezonului – e firesc ca roșiile produse într-o seră uriașă din Spania, cu productivitate ridicată, să fie mai ieftine decât cele cultivate tradițional în solarii mici din Dolj.

Această realitate face dificil pentru fermierii români să concureze: cumpărătorul mediu va alege, de exemplu, un kilogram de mere poloneze la 3-4 lei, aspectuoase și cerate, în locul merelor românești mai mici și pătate la 5 lei/kg. Pe termen lung, însă, gustul și diversitatea soiurilor locale se pierd din vedere, iar pomicultorii români abandonează livezile.

Există și categorii de produse unde importurile frizează ridicolul, subliniind disfuncționalitățile lanțului alimentar. De pildă, România a ajuns să importe masiv zahăr, deși până acum două decenii își producea aproape integral necesarul.

Închiderea fabricilor de zahăr autohtone a făcut ca ~70% din zahărul de pe piață să fie adus din alte țări (precum Franța, Germania sau din comerț extra-UE, din trestie de zahăr). La fel, importăm cantități uriașe de pește și produse din pește – peste 80% din peștele consumat e adus de afară, în condițiile în care sectorul piscicol local este anemic.

Aceste exemple arată cum produse pe care le-am putea produce sau prelucra intern au fost abandonate în favoarea importului, de cele mai multe ori pe considerente de preț sau ca urmare a unor politici care nu au protejat producția autohtonă.

În concluzie la acest capitol, importurile alimentare frecvente acoperă atât produse de bază (carne, lactate, legume, fructe, zahăr) cât și bunuri procesate (panificație, dulciuri, conserve). Din păcate, diferențele de calitate și preț între importuri și produsele autohtone nu sunt în favoarea României: de prea multe ori aducem de peste graniță produse mai ieftine, dar de calitate îndoielnică, în timp ce producția locală – adesea superioară ca gust și prospețime – rămâne marginalizată, fiind fie mai scumpă din cauza costurilor, fie incapabilă să ajungă eficient la consumator.

Acesta este un cerc vicios care afectează atât consumatorii (calitate mai slabă pe termen lung), cât și producătorii locali (care nu-și pot vinde marfa).

Principalele țări de la care importăm alimente și destinațiile exporturilor românești

De unde vine mâncarea din import a României? Datele comerciale arată clar că Uniunea Europeană este principalul nostru furnizor: peste 80-85% din importurile agroalimentare provin din țările membre UE. Acest lucru este firesc, având în vedere piața unică europeană și proximitatea geografică, dar relevă și un aspect îngrijorător – depindem alimentar într-o măsură covârșitoare de exterior. În special, țările vecine și cele cu agricultură industrializată ocupă primele locuri. Ungaria a fost tradițional un furnizor major (întrucât ne aprovizionează cu produse lactate, carne procesată, conserve de legume, chiar și grâu și făină în unele perioade), iar Polonia a urcat rapid în ultimii ani în top – hypermarketurile de la noi sunt pline de produse poloneze: de la mere și ciuperci congelate, la brânză, iaurt, dulciuri și conserve. Polonia are o industrie alimentară imensă, foarte competitivă la preț, care practic a cucerit piețele din Estul Europei, România nefiind excepție. De asemenea, Germania și Spania se regăsesc printre principalii noștri parteneri de import: Germania, prin marile sale companii, ne trimite carne (inclusiv multă carne de porc pentru procesare), mezeluri, bere, ciocolată, etc., iar Spania este sursa principală pentru legume-fructe (roșii în extrasezon, citrice, fructe mediteraneene) și, totodată, un furnizor important de carne de porc (Spania fiind cel mai mare producător de porcine din UE). Olanda și Italia apar și ele în statistici – Olanda adesea ca hub de redistribuție (prin porturile sale trec multe bunuri de origine extra-UE, precum cafea, oleaginoase sau pește), iar Italia atât ca sursă de fructe/legume (kiwi, struguri, etc.), cât și de produse procesate (paste făinoase, conserve, brânzeturi fine).

Un caz aparte este vecina de la sud, Bulgaria, care de câțiva ani a devenit un furnizor tot mai vizibil de alimente pentru România. De la Bulgaria importăm masiv legume (în special în primăvară devreme apar pe piața noastră castraveți, roșii și ardei bulgărești), fructe (cireșe, piersici, pepeni timpurii), dar și produse precum ulei de floarea-soarelui (Bulgaria are capacități mari de procesare a semințelor oleaginoase) sau chiar produse de panificație congelate. Este paradoxal cum în relația cu Bulgaria, țară cu populație mult mai mică și potențial agricol comparabil, România înregistrează deficit la atât de multe categorii – semn că vecinii au știut să-și promoveze producătorii sau că noi nu reușim să ne valorificăm producția.

Importurile extra-UE sunt și ele semnificative, deși ca procent din total sunt mai mici. Aici intră în primul rând produsele care nu se obțin deloc în România: cafeaua (adusă din Brazilia, Vietnam etc., de obicei via Olanda sau Germania unde e prăjită), bananele și citricele (din America Latină, Africa de Nord sau Turcia), orezul (importat din Asia sau din Italia/Spania unde se cultivă). Turcia merită menționată ca un furnizor important de legume și fructe proaspete, mai ales iarna și primăvara – roșii, ardei, vinete, citricele de sezon rece (portocale, mandarine) provin masiv de acolo. De asemenea, aducem pește oceanic din Norvegia sau Asia, zahăr din trestie (America de Sud), cacao și ceai din țări tropicale – acestea sunt firești în balanța noastră, fiind alimente ce nu pot fi produse local. Problema este că, pe lângă ele, importăm masiv și produse pe care le-am putea produce intern (carne, lactate, legume), ceea ce evidențiază punctele slabe ale agriculturii și industriei alimentare naționale.

Pe de altă parte, unde exportă România alimente și produse agroalimentare? Aici tabloul este aproape opus: exporturile noastre sunt formate în principal din materii prime agricole și mai puțin din produse procesate. România trimite cantități uriașe de cereale peste hotare, în special grâu și porumb. Marile noastre piețe pentru grâu sunt în afara UE – de exemplu, Egiptul, tradițional cel mai mare importator de grâu românesc, alături de alte țări din Orientul Mijlociu și Africa de Nord (Liban, Iordania, Algeria ș.a.). Aceste state apreciază grâul românesc pentru prețul său competitiv și proximitatea față de portul Constanța. Porumbul românesc ia două căi: o parte merge tot spre piețe globale (Egipt, Turcia, sau uneori China), dar o mare parte ajunge și în Uniunea Europeană, în special în Spania, Italia sau Olanda, unde este folosit ca hrană pentru animale în marile complexe zootehnice de acolo. Practic, ne hrănim indirect fermele altora cu furajele pe care le exportăm. De asemenea, suntem exportatori mari de semințe oleaginoase – în special floarea-soarelui, dar și rapiță și soia. Floarea-soarelui românească pleacă masiv către procesatori din vestul Europei (Olanda, Franța) sau către țări precum Turcia, unde este transformată în ulei și șroturi. Ironia face că importăm apoi ulei de floarea-soarelui ambalat din aceste țări – cumpărând practic înapoi produsul finit obținut din materia noastră primă.

Există și exporturi de produse alimentare finite, dar acestea sunt mult mai puține comparativ cu potențialul. Un exemplu notabil este cel al țigărilor și produselor din tutun – România găzduiește fabrici de țigarete deținute de companii multinaționale, iar o bună parte din producția lor merge la export (în țările UE și pe alte piețe). Astfel, paradoxal, tutunul prelucrat a ajuns unul dintre principalele produse agroalimentare exportate de România ca valoare, concurând sau depășind chiar grâul într-unii ani, deși tutunul în sine nu mai e cultivat aproape deloc la noi (materia primă e adesea de import). Aici vedem diferența: la tutun există investiție în procesare locală (fabrici), pe când la alte produse agricole importante nu.

În privința produselor animale, exporturile României sunt modeste. Ocazional exportăm oi și vite vii către țări din Orientul Mijlociu (de exemplu Iran, Iordania, țările Golfului) unde există cerere pentru animale vii sau carne halal. Însă aceste exporturi sunt controversate și fluctuează (din cauza standardelor de bunăstare animală și a faptului că vindem animale neprocesate, pierzând valoare adăugată). La carne procesată sau lactate, exporturile sunt aproape nesemnificative – abatoarele și fabricile locale abia fac față cererii interne, iar multe funcționează sub capacitate din lipsă de materie primă (de exemplu, nu putem exporta brânzeturi la scară mare când noi importăm lapte). O excepție o reprezintă unele produse tradiționale de nișă (de exemplu brânzeturi maturate artizanale, vinuri, produse bio) care găsesc piețe de desfacere în Occident, însă volumul lor este mic.

Per total, principalele destinații ale exporturilor agroalimentare românești rămân țările unde ajung cerealele și semințele noastre: Orientul Mijlociu, Africa de Nord, dar și piețele UE apropiate. Interesant, războiul din Ucraina a redirecționat temporar o parte din exporturile noastre – de exemplu, Ucraina însăși a devenit cumpărător de cereale și uleiuri românești în 2022-2023, datorită deficitului lor intern cauzat de conflict. Totodată, România a exportat mult ulei brut de floarea-soarelui spre țări UE care refuzau temporar produsele ucrainene. Însă aceste situații conjuncturale nu schimbă fondul: exportăm preponderent marfă vrac cu valoare mică (grâne, semințe, animale vii) și importăm produse finite cu valoare mare (carne ambalată, lactate ambalate, alimente procesate). Cu alte cuvinte, alții câștigă din valoarea adăugată a produselor noastre agricole, în timp ce noi cumpărăm de la alții ceea ce am fi putut produce singuri. Această realitate comercială ne costă economic și strategic, făcându-ne vulnerabili la șocuri externe (prețuri internaționale, crize de aprovizionare).

Valoarea și evoluția schimburilor comerciale alimentare: deficite în creștere

Analiza valorică a comerțului alimentar arată o deteriorare accentuată a balanței comerciale în ultimul an. Conform datelor oficiale (Institutul Național de Statistică), importurile de alimente și animale vii ale României au depășit în 2024 pragul de 11,4 miliarde de euro – un record istoric, în creștere cu peste 5% față de anul precedent. În același timp, exporturile de produse agroalimentare au scăzut semnificativ, ajungând la aproximativ 6,5 miliarde euro (în scădere cu peste 10-14% față de 2023). Aceste cifre se traduc într-un deficit comercial agricol de aproape 5 miliarde de euro pentru 2024, în creștere cu circa 50% față de deficitul din 2023 (care fusese deja în jur de 3,2 miliarde euro). Cu alte cuvinte, am cumpărat din afară alimente de 1,7 ori mai valoroase decât am vândut. Tendința este una îngrijorătoare și aparent de neoprit în ultimii ani: importurile cresc constant, iar exporturile stagnează sau chiar bat în retragere după vârful atins în 2021-2022.

Privind “marjele” sau dezechilibrele pe categorii de produse, se observă că deficitul nu este uniform distribuit, ci provine în principal din câteva categorii cheie. Carnea și preparatele din carne generează cel mai mare gol: la carnea de porc, spre exemplu, deficitul a sărit de 800 milioane euro pe an (importăm de aproape 1000 de ori mai mult decât exportăm la acest capitol – practic exporturile sunt infime, un semn al prăbușirii producției locale). Produsele de panificație, patiserie și alte preparate pe bază de cereale aduc și ele un minus considerabil, de ordinul sutelor de milioane de euro anual – o situație jenantă pentru o țară care produce excedent de cereale. Lactatele și brânzeturile contribuie și ele substanțial la deficit (România importă brânză și lapte praf de zeci de milioane de euro anual peste ceea ce exportă). Categoria de legume și fructe este o gaură tradițională: de la roșii și castraveți la mere și struguri, balanța e negativă, reflectând incapacitatea noastră de a ne asigura consumul intern. Chiar și la cartofi, aliment de bază, am devenit importatori neți în anii cu producție slabă. Practic, deficitul comercial alimentar al României este concentrat pe alimentele de zi cu zi ale românilor, ceea ce ar trebui să fie un semnal de alarmă.

Pe partea cealaltă, puține sunt grupele de produse unde România are excedent comercial (adică exportă mai mult decât importă). Acestea țin mai degrabă de zona de materii prime: cerealele reprezintă principalul capitol pe plus – de exemplu, grâul aduce în mod constant peste 1 miliard de euro prin exporturi, depășind cu mult importurile (România importă doar cantități mici de grâu special pentru panificație sau semințe). De asemenea, semințele oleaginoase (floarea-soarelui, rapița) generează excedente de sute de milioane, fiind foarte căutate peste hotare. Totuși, trebuie menționat că valoarea acestor exporturi brute, deși mare, nu se regăsește în economia locală sub forma locurilor de muncă în fabrici sau a impozitelor pe lanțul valoric – practic vindem marfă ieftină. Un alt capitol cu excedent atipic este cel al tutunului prelucrat și produselor din tutun, datorită exporturilor de țigări menționate anterior. Băuturile (vinul, berea, spirtoasele) sunt uneori aproape de echilibru, având și ele un mic aport pozitiv prin exporturile de vin românesc – însă și aici importăm masiv băuturi din afară, deci contribuția la balanță e mică.

Evoluțiile recente (2023-2024) ale acestor schimburi au fost influențate de mai mulți factori. Seceta din unele regiuni și costurile crescute la inputuri (energie, îngrășăminte) au redus producția internă la anumite culturi, scăzând astfel și exporturile. Totodată, inflația alimentară globală și locală a făcut ca, valoric, importurile să crească chiar și fără o creștere mare a volumelor – pur și simplu alimentele s-au scumpit, iar noi le-am plătit. Datele pe începutul lui 2025 arată că trendul deficitului continuă: numai în luna ianuarie 2025, România a importat alimente de aproape 1 miliard de euro (aproape 10% din totalul importurilor lunare), iar deficitul comercial lunar la alimente a fost cu ~40% mai mare decât în ianuarie 2024. Cu toate acestea, există și un mic aspect pozitiv: în 2024-2025, datorită contextului geopolitic, România și-a diversificat piețele de export (de exemplu, a exportat mai mult către Ucraina, care avea nevoie de alimente). Însă per ansamblu, aceste efecte conjuncturale nu schimbă imaginea de fond: România are o dependență structurală de alimente din import.

Un mod de a înțelege mai bine amploarea problemei este să privim pe termen lung: în anii ’90, imediat după căderea comunismului, importurile reprezentau doar câteva procente (sub 5%) din consumul alimentar al țării – eram practic auto-suficienți la majoritatea produselor. Astăzi, estimările arată că aproape jumătate din necesarul alimentar al populației este asigurat prin importuri (unele surse indică ~45-50% dependență, dacă includem și furajele și ingredientele alimentare). Deficitul comercial agroalimentar cumulat al României din ultimele trei decenii depășește 20 de miliarde de euro – o sumă colosală care reflectă valoarea adăugată “exportată” de noi către alții, în loc să fie produsă în economia locală. Practic, în loc să câștigăm noi bani din hrănirea altora, plătim altora să ne hrănească pe noi. Această situație are consecințe macroeconomice (contribuie la dezechilibrul comercial și de cont curent al țării), dar și sociale (vulnerabilitate la crize, prețuri volatile la alimente, pierderea fermierilor locali).

Lanțurile de distribuție și retail: arbitrii pieței alimentare românești

Un factor esențial în ecuația comerțului cu alimente este structura distribuției și a retail-ului. În ultimele două decenii, piața alimentară românească a fost acaparată de marile lanțuri comerciale internaționale. Dacă în anii ’90 și 2000 micii comercianți și piețele țărănești aveau pondere importantă, astăzi peste 60-70% din vânzările de alimente se realizează prin rețele moderne de retail. Supermarketurile, hipermarketurile și discounterii – în marea lor majoritate deținute de grupuri străine – au ajuns la o acoperire națională. Nume precum Kaufland, Lidl, Carrefour, Profi, Mega Image, Penny, Auchan ș.a. sunt omniprezente de la marile orașe până la orașele mici, ba chiar și în mediul rural apropiat de urban. La finalul lui 2024, se estimau aproape 5.000 de magazine moderne de retail alimentar în România, iar extinderea continuă. Primele 4-5 lanțuri controlează grosul pieței, ceea ce le conferă un ascendent formidabil asupra furnizorilor și, implicit, asupra tipului de produse care ajung la consumatori.

Influența acestor lanțuri asupra pieței alimentare se manifestă în multiple moduri. Pe de o parte, ele au adus investiții în logistică, sisteme de refrigerare, aprovizionare continuă și o diversitate de produse la care consumatorul nu avea acces înainte. Este incontestabil că odată cu expansiunea marilor magazine, românii au găsit pe rafturi fructe exotice, brânzeturi fine, delicatese internaționale și o gamă variată de produse, contribuind la modernizarea obiceiurilor de consum. De asemenea, lanțurile de retail au creat locuri de muncă și au plătit taxe substanțiale la buget. Însă reversul medaliei este distrugerea treptată a rețelei tradiționale de aprovizionare și subordonarea producătorilor locali intereselor acestor coloși.

În mod concret, marile rețele dictează condițiile: ele negociază de pe poziții de forță cu furnizorii, impunând prețuri de achiziție foarte joase, termene lungi de plată și uneori taxe suplimentare (pentru listare pe raft, pentru promovare, pentru poziționare preferențială etc.). Un mic producător de legume sau un procesator local de lactate care vrea să își vândă marfa printr-un supermarket se trezește adesea într-o situație imposibilă: i se cere să livreze cantități uriașe constant, la standarde foarte stricte de ambalare și calitate, cu marjă minimă de profit. Mulți renunță, neputând ține pasul cu cerințele. În schimb, retailerul preferă să lucreze cu furnizori mari, adesea străini, care îi pot asigura stocuri mari la preț mic. De pildă, un lanț va semna un contract la nivel regional cu un furnizor polonez de lactate ce poate livra iaurturi pentru 5 țări la un preț mai mic, decât să contracteze câteva fabrici locale mai mici din fiecare țară la prețuri mai mari. Astfel se face că, în mod aparent contra-intuitiv, pe rafturile magazinelor din România se găsesc lapte și iaurt aduse de la 1000 km depărtare, în timp ce fermele locale varsă laptele pe câmp din lipsă de piață.

O altă consecință a modelului de retail este orientarea puternică către prețuri mici și aspect comercial, uneori în detrimentul calității intrinseci. Marile lanțuri concurează între ele prin promoții și oferte, forțând și furnizorii să scadă costurile. Un producător local de mezeluri, de exemplu, ca să intre într-un supermarket, ajunge să folosească carne importată ieftină sau aditivi pentru a se încadra în prețul cerut – altfel pe raft va sta doar mezelul polonez mai ieftin. De asemenea, lanțurile au standarde cosmetice: vor fructe și legume calibrate, fără imperfecțiuni. Așa se face că merele românești mai mici sau pătate sunt refuzate, iar rafturile gem de mere lucioase importate. Consumatorul, influențat vizual și de preț, cumpără adesea cu ochii, neștiind că gustul și calitatea nutritivă pot fi mai slabe. Prin această selecție artificială, retailul modelează treptat preferințele populației și uniformizează oferta, ducând la pierderea din piață a multor soiuri și produse locale autentice.

Lanțurile de distribuție moderne au și o capacitate logistică superioară celei locale. Ei își permit să importe rapid camioane întregi sau chiar trenuri cu marfă perisabilă, datorită rețelelor și centrelor de distribuție uriașe. România, în schimb, suferă la capitolul infrastructură de colectare: puține depozite frigorifice la nivel de regiune pentru legumicultori, puține piețe angro moderne, lipsa cooperativelor eficiente care să adune marfa de la sute de mici fermieri și s-o ducă unitar la supermarket. În absența acestor verigi, lanțurile preferă să se aprovizioneze din import, unde găsesc cantitatea și constanța dorite. Un manager de achiziții de lanț va spune: „De ce să iau câte 100 kg de mere de la 50 de pomicultori români răspândiți, când pot comanda 5 tiruri din Polonia de mere standard cu un singur click?”. Această logică economică, deși eficientă pe termen scurt, ignoră impactul pe termen lung: se pierde diversitatea furnizorilor, se creează dependență de surse puține și îndepărtate, iar în caz de criză (închideri de granițe, șocuri logistice) aprovizionarea locală devine vulnerabilă.

Nu în ultimul rând, lanțurile de retail au o influență considerabilă și în sfera politică și de reglementare. Fiind companii mari, cu cifre de afaceri de miliarde de euro în România, ele au capacitatea de lobby. S-a văzut asta în cazul legii 51% produse românești (despre care vom vorbi în secțiunea următoare): marile lanțuri au reușit, direct sau indirect, să amâne și să dilueze aplicarea acelei legi, argumentând la Bruxelles și la București că încalcă principiile pieței libere. De asemenea, s-a observat că de câte ori s-a discutat despre restricții asupra supermarketurilor (program redus în weekend, taxe speciale etc.), aceste inițiative au fost rapid îngropate. Putem concluziona că retailerii internaționali acționează ca un „filtru” între producători și consumatori, având puterea să decidă cine supraviețuiește pe piață și ce ajunge pe masa populației. Ei urmăresc profitul – ceea ce e normal pentru niște entități private – dar în lipsa unor contraponderi (politici publice sau cooperative puternice ale fermierilor) pot distorsiona dezvoltarea sectorului agroalimentar local. Astfel, rolul lor în comerțul alimentar românesc este crucial, dar și cu efecte nocive colaterale: concentrare de piață, dependență de importuri, marje de profit mari pentru intermediar și mici pentru producător, uniformizarea și “străinizarea” gusturilor.

Politicile agroalimentare naționale și influența clasei politice: disfuncționalități și influențe nocive

În spatele cifrelor și tendințelor din comerțul alimentar stau, inevitabil, și deciziile politice – sau lipsa acestora. Sectorul agroalimentar românesc a fost adesea victima viziunilor înguste, a intereselor de grup și a incoerenței strategice la nivel guvernamental. Politicile agroalimentare naționale, deși declarativ urmăresc securitatea alimentară și sprijinirea fermierilor, au suferit de frapturi de logică și chiar de contradicții flagrante care au alimentat disfuncționalitățile pieței.

Un exemplu emblematic este Legea “51% produse românești” în supermarketuri. Această lege, adoptată în 2016, obliga marile magazine să expună la raft minimum 51% produse alimentare provenite din lanțul scurt de aprovizionare românesc (adică de la producători locali, prin max. un intermediar). Intenția era nobilă – susținerea producției autohtone și asigurarea pieței de desfacere pentru fermieri. Însă modul cum a fost concepută și implementată a lăsat de dorit. Legea a intrat oricum în conflict cu reglementările europene (considerându-se că discriminează produsele din alte state membre) și a fost suspendată și modificată în 2017-2020, practic fiind golită de conținut. Astăzi, nu mai există o obligație clară de procent local, totul fiind lăsat la latitudinea comercianților. Iar aceștia susțin public că oricum vând majoritar produse “românești” – însă definiția de “produs românesc” pe care o folosesc este adesea înșelătoare. Pentru retaileri, dacă un produs e fabricat în România, el devine “românesc”, chiar dacă firma producătoare e o multinațională, iar ingredientele vin din import. Astfel, un iaurt al unei mărci internaționale, fabricat la o unitate din România cu lapte parțial importat, se pune la socoteală ca produs românesc. În schimb, un mic producător local care nu are contract cu retailerul nu este prezent deloc pe raft – deci pentru consumator situația rămâne neschimbată. Pe scurt, legea 51% a fost un exemplu de politică populistă aplicată prost: a creat așteptări că va rezolva dezechilibrul, dar a eșuat în implementare, autoritățile cedând repede presiunilor și procedurilor de infringement ale Comisiei Europene. În final, nici nu avem 51% local real pe raft, nici nu mai există un cadru legal care să împingă lucrurile în acea direcție. Această inconsecvență legislativă a demobilizat mulți producători care sperau într-un sprijin concret.

O altă problemă ține de orientarea subvențiilor și fondurilor. Fiind parte din UE, România beneficiază de fonduri substanțiale prin Politica Agricolă Comună (PAC). Însă modul în care acești bani au fost direcționați la nivel național a accentuat unele dezechilibre. Subvențiile pe suprafață (plătite per hectar) au încurajat puternic culturile mari – cereale, oleaginoase – favorizând fermele întinse, de sute și mii de hectare. Astfel, marii latifundiari și companii (inclusiv investitori străini care au cumpărat teren agricol în România) au prosperat, producând grâne pentru export cu cost redus datorită subvenției. În schimb, zootehnia, legumicultura, pomicultura – adică tocmai sectoarele care furnizează alimente finite – au primit mai puțină atenție. Subvențiile pentru vaci de lapte, pentru ferme de porci sau pentru legume în sere au fost fie insuficiente, fie gestionate defectuos. Rezultatul este exact “fractura de logică” menționată: statul a finanțat, indirect, un model în care exportăm grâul și porumbul ieftin (și ne lăudăm cu producții record la cereale), dar am neglijat producția de carne, lapte și legume, pe care acum le importăm scump. Practic, politica agricolă națională a fost decuplată de politica alimentară. S-a urmărit producția agricolă ca scop în sine (adesea pentru a raporta cifre frumoase), nu și integrarea ei în lanțul alimentar intern.

Responsabilitatea pentru aceste decizii revine clasei politice, care în mod cronic a privit agricultura fie ca pe un rezervor electoral (promițând mereu “subvenții mărite” și “sprijin pentru satul românesc” în campanii), fie ca pe o sursă de rente și beneficii personale. Nu de puține ori, în spatele marilor exploatații agricole se află politicieni sau oameni de afaceri conectați politic, care au profitat de fonduri și au acumulat terenuri. Interesele acestora nu coincid neapărat cu interesul general de a avea diversitate în producție și lanț alimentar complet. De exemplu, un baron local care deține 10.000 de hectare de cereale și ia subvenții milioane de euro anual nu are un interes imediat ca la nivel național să se redreseze creșterea porcilor sau fabricile de zahăr – el își vede de profitul său, ba chiar îi convine să importe alimente ieftine pentru propriul consum. Influența nocivă apare când astfel de interese blochează reforme: de ce să investim din buget în programe de susținere a creșterii porcinelor, când putem importa carne ieftină? – așa gândește pe termen scurt un decident care nu vede (sau nu îi pasă de) impactul pe termen lung.

Disfuncționalitățile instituționale au jucat și ele un rol major. Ministerul Agriculturii și instituțiile subordonate au suferit de o instabilitate cronică: miniștri care se schimbă aproape anual, strategii abandonate la fiecare rotație de guvern, politicile începute și neterminate. Nu a existat o viziune consistentă pe 10-20 de ani pentru dezvoltarea industriei alimentare. Țări care astăzi ne inundă cu produse (Polonia, Ungaria) au avut programe naționale clare de sprijin pentru anumite sectoare (de exemplu, Polonia a investit masiv în industria cărnii de pasăre și a devenit nr.1 în UE; Ungaria a susținut procesarea fructelor și legumelor, dezvoltând branduri competitive). În România, astfel de programe fie au lipsit, fie au fost implementate greoi. Birocrația stufoasă, corupția la nivel local (cazuri de fonduri europene deturnate sau atribuite preferențial) și lipsa de consultare a specialiștilor au dus la risipirea oportunităților. De exemplu, s-au alocat bani pentru silozuri și tractoare (foarte bine), dar nu și pentru fabrici de procesare. Avem sate întregi unde se produc fructe care putrezesc neculese, în timp ce gemul și sucul de fructe din import se vând în magazine – pentru că nu s-a facilitat înființarea de mici unități de prelucrare locală. Aceasta este o ruptură de logică economică pe care oricine cu bun-simț o poate observa, dar care persistă an după an.

Un capitol aparte, cu efecte grave, este gestionarea defectuoasă a crizelor agroalimentare. Aici se vede cel mai clar amprenta negativă a deciziilor politice. Cazul pestei porcine africane (PPA) este poate cel mai dureros exemplu recent: de la primele focare apărute în 2017, autoritățile române au fost depășite. Nu au implementat la timp măsuri stricte de control, nu au despăgubit corect și rapid fermierii, nu au impus biosecuritate în gospodării – pe scurt, au lăsat virusul să se răspândească. Astfel, efectivele de porci au scăzut drastic: sute de mii de animale sacrificate, ferme comerciale falimentate, țărani descurajați să mai crească porci. În doar câțiva ani, România a trecut de la a produce ~50-60% din necesarul intern de porc la a produce sub 30%. Consecința directă: explozia importurilor de carne de porc, cu tot ce implică (bani trimiși afară, risc sanitar de produse de calitate discutabilă etc.). Iar asta din cauza incompetenței și indolenței unor autorități care nu au prevenit dezastrul. Similar, deși mai puțin abrupt, s-a întâmplat în sectorul laptelui: producția de lapte crud a scăzut constant, pe fondul politicilor care nu au încurajat asocierea micilor fermieri sau investițiile în ferme medii. S-au impus standarde europene riguroase (lapte conform, tancuri de răcire, condiții sanitar-veterinare) fără un sprijin suficient pentru gospodăriile țărănești să se conformeze. Mii de mici producători de lapte au renunțat, efectivele de vaci au scăzut la jumătate față de acum 20-30 ani. Politicienii au asistat pasivi sau au preferat să importe lactate ieftine pentru a tempera prețurile, în loc să salveze producția locală. Toate acestea au fost decizii sau non-decizii politice cu efecte dezastruoase asupra autosuficienței alimentare.

În ansamblu, influența clasei politice asupra sectorului agroalimentar românesc a fost în mare parte dăunătoare în ultimii ani: fie prin acțiune greșită (legislație incoerentă, priorități strâmbe), fie prin inacțiune și complacere. S-au făcut prea puține pentru a corecta direcția – de exemplu, conceptul de “strategie de țară pentru securitate alimentară” există doar pe hârtie. Unele disfuncționalități sfidează bunul-simț economic și social: cum poate o țară cu teren arabil vast să își lase legumicultura pe marginea prăpastiei? Cum poate un guvern să se laude cu exportul de cereale în timp ce importă pâine și paste? Cum tolerăm să vedem sate întregi în sărăcie, deși oamenii ar putea munci pământul și crește animale dacă ar avea un sprijin real pentru a-și vinde produsele? Aceste întrebări retorice subliniază eșecul politicilor de până acum.

Desigur, nu totul este sumbru și iremediabil. Există și inițiative pozitive recente: programe de sprijin pentru tomate (care au avut un oarecare succes temporar în stimularea producției locale de roșii), programe pentru instalarea tinerilor fermieri, încercări de a crea centre de colectare (de exemplu Casa Unirea – un proiect gândit să preia marfa țăranilor și s-o ducă în retail, dar care bate pasul pe loc din cauza neimplicării autorităților). De asemenea, Planul Național Strategic 2023-2027 (în cadrul PAC) promite fonduri pentru procesare și pentru lanțul scurt – rămâne de văzut dacă vor fi accesate eficient. Cheia stă în voința politică autentică: dacă factorii de decizie vor înțelege că independența alimentară și dezvoltarea rurală sunt chestiuni de securitate națională, nu doar teme de discurs, atunci am putea vedea măsuri coerente. Altfel, vom continua pe traiectoria actuală, în care clasa politică mimează preocuparea, dar tolerează tacit ca România să fie o piață de desfacere pentru alții, în loc să fie “grădina” care își hrănește propriul popor.

Să recapitulăm:

Analiza structurii comerțului alimentar al României în ultimul an scoate la iveală paradoxuri și vulnerabilități majore. Suntem o țară cu potențial agricol enorm, care însă importă masiv exact produsele de care depinde hrana zilnică a populației. Cele mai frecvent importate alimente – carne, lactate, legume, fructe, produse de panificație – ar putea fi, în bună măsură, furnizate de producția internă, dacă aceasta ar fi sprijinită și organizată eficient. În schimb, am ajuns să ne bazăm pe fermele și fabricile altora, acceptând implicit compromisul calitate mai slabă pentru un preț aparent mai mic. Țările din care importăm au știut să-și promoveze interesele și să profite de piața românească, în timp ce exporturile noastre se rezumă la materii prime agricole ieftine – un model economic dezavantajos, care ne privează de valoare adăugată și locuri de muncă. Balanța comercială agroalimentară oglindește aceste alegeri: un deficit tot mai mare ce atârnă greu în economia națională. Iar la baza acestor rezultate stau lanțuri de retail care domină piața internă și politici naționale incoerente sau captive intereselor de moment.

Tonul critic al acestei analize nu este un capriciu, ci derivă din realitatea dură: dacă nu se iau măsuri, viitorul sectorului alimentar românesc este sumbru. Continuând pe drumul actual, vom pierde și bruma de producători locali rămași, vom depinde aproape total de importuri (cu tot riscul strategic aferent), iar consumatorii vor avea acces la alimente din ce în ce mai uniformizate și potentate chimic, pierzând gusturile autentice. Social vorbind, satul românesc se va depopula și mai tare dacă micii fermieri nu au pentru cine produce. Economic vorbind, vom trimite miliarde de euro anual peste granițe, în loc să-i investim în propriile noastre comunități.

Este momentul pentru un reviriment al logicii economice și al voinței politice. România are șansa – și ar fi de bun-simț economic și social – să își regândească strategiile: să investească în procesarea locală (fabrici de lactate, carne, conserve, amidon, zahăr etc.), să conecteze fermierii mici la piață prin cooperative și centre de colectare, să încurajeze prin stimulente fiscale lanțurile de magazine care promovează produsele românești autentic (nu doar pe hârtie), să educe consumatorii să caute și să prețuiască producția autohtonă de calitate. Avem nevoie de coerență: de la câmp până la raft, lanțul agroalimentar trebuie tratat ca un întreg, nu fragmentat pe interese divergente.

Structura actuală a comerțului alimentar reflectă greșelile trecutului,

dar nu este neapărat destinul implacabil al viitorului. Cu politici inteligente, cu lideri care să pună interesul pe termen lung înaintea câștigului imediat, România poate reduce treptat dependența de importuri și poate redeveni un furnizor de alimente sănătoase atât pentru propriii cetățeni, cât și pentru export.

Pământul românesc nu și-a pierdut rodnicia, iar oamenii nu și-au pierdut priceperea – trebuie doar ca sistemul să le dea șansa de a concura corect și de a prospera. Rămâne de văzut dacă vom avea maturitatea și curajul de a corecta aceste fracturi de logică și de a pune bazele unui sector agroalimentar robust, în care “produs în România” să nu mai fie o raritate pe raft, ci normalitate.