Poveste cu miracole de la Plăiețu

În urmă cu vreo 40 de ani, satul Plăieţu din Prahova, care avea la vremea respectivă în jur de 700 de suflete, era desfiinţat, în locul lui făcându-se barajul de acumulare de la Măneciu. Oamenii care locuiau acolo au fost mutaţi în comuna Măneciu, la bloc sau la rude. Unii, mai temerari, nu au plecat niciodată de-acolo, din locul unde s-au născut.

În prezent, în sat mai sunt, statornice, câteva suflete. Oameni bătrâni mai ales. Și câțiva care se întorc vara prin locurile natale. De asemenea, datorită frumuseții satului, alți câțiva oameni s-au așezat aici pe la câte o casă de vacanță. Nu mulți. Căci autoritățile nu dau aprobări. Nu e, cică, apă potabilă, nu sunt gaze, nu e drum de ajuns acolo. Nu se poate, deci, cu casa de vacanță.

Printre acești oameni, am cunoscut-o mai demult pe Floarea Terzea, o femeie credincioasă şi cu frică de Dumnezeu, care susţinea că este vizitată de sfinţi şi de Dumnezeu. Ba, mai mult, femeia, în vârstă – atunci, când am cunoscut-o, de 80 de ani, mi-a povestit că a fost salvată de la moarte de Maica Domnului.

Plăieţu

Satul Plăieţu… Aproape că e mult spus sat, căci acesta nu mai este trecut pe hartă. Nu există, deci. Așa zice harta. Deși, da, există. (O să vă povestesc, dacă sunteți curioși, în alt material despre satul care nu există). Dar aici, aşa inexistent cum e Plăieţu, încă mai sunt câțiva oameni. Nici măcar autoritățile nu știu câți. Cinci, șase suflete, cinci, șase familii…

Trăiesc în condiţii grele, austere, pe care, cu bună ştiinţă, şi le-au asumat: lipsa curentului electric, a apei, a gazelor, a medicamentelor, a oricăror modernisme pătrunse de mult în lumea civilizată şi care au încetat să constituie un lux, fiind, fără doar şi poate, o stringentă necesitate. Aici e doar natura sălbatică, ai zice chiar virgină, dacă n-ar fi străpunsă din loc în loc de câte un gard dărăpănat, făcut de mâna omului şi de câte un perete răstignit printre copacii presăraţi prin văioage.

Şi mai au o vecinătate mirifică oamenii de la Plăiețu: muntele, liniştit şi singuratic ca o fată bătrână, care ştie că e de măritat, şi apa lacului, adâncă, limpede, necuprinsă, în care adesea se oglindeşte cerul, cu toate culorile lui. Peisajul, dacă ar fi valorificat turistic, ori din alte puncte de vedere, ar fi, fără exagerare, la mare preţ. Pictorii ar sorbi avizi din sineliul cerului, ar inhala cu nări frenetice miasmele ce vin dinspre lac, ar da lovitura.

Başca ei, condeierii, în căutare de peisaje relevante pentru descrierile din cine ştie ce operă ar fi încântați. Nu mai vorbesc despre alte aspecte. Căci Plăieţu nu e valorificat. Aici, în singurătatea fără margine şi fără început, unde păsările cerului hălăduiesc deopotrivă cu peştii, unde nu prea ajunge picior de om, am cunoscut-o cu mai mult timp în urmă pe Floarea Terzea, o bătrânică vioaie şi cumsecade, a cărei poveste de viață m-a emoționat.

Plaietu

Mămăligă cu gem

Am întâlnit-o la vaporaşul care făcea, din când în când, legătura între Mâneciu şi Plăieţu. Venea de la biserică, unde se făcuse slujbă mare, pentru pomenirea sufletelor celor adormiţi şi ale celor vii. Am intrat în vorbă, apropiat, prieteneşte, de parcă ne-am fi cunoscut de-o viaţă întreagă. Fără ascunzişuri, fără resentimente, fără patimă.

Vocea-i molcomă curgea rar, fără urmă de povârniş ori greutate. Ca a omului vecin, acasă la el, cu cerul.

„Nu vin prea des în comună, ne-a spus tanti Rica – aşa o cunosc toţi cei din zonă – ci numai când am treabă. Sus, la Plăieţu, nu avem nimic: nici biserică, nici magazin, nici şcoală, nici, Doamne iartă-mă, cimitir, ca oamenii. E foarte greu, mai ales că, pe lângă toate astea, nu putem nici să cultivăm legume şi zarzavaturi, că e numai piatră. Teren sec… Şi am mai pune şi noi, ăştia de ne ducem viaţa aici, între cer şi apă, câte o plantă în grădină, să ne clătim ochii şi ficatul. Numai arar, foarte arar, e locul mai liniştit şi mai merge aruncată câte o sămânţă de ceapă sau cartof. Se face sau nu se face în pământul ars ca piatra. De pâine ne-am cam dezobişnuit. Numai la sărbători, şi poate nici atunci, ne mai îmbiem sufletele cu câte o cojiţă de pâinică. Mămăliga e, mămică, baza la noi. Că mai punem ceva porumb pe malul lacului şi facem mămăliguţă. Eu, după ce o fierb, fac dumicaţi potriviţi ca mărime şi-i prăjesc în ulei. Apoi îi dau prin usturoi. E o bunătate. Zici că mănânci carne. Ne amăgim şi noi… Lunea, miercurea, vinerea, mănânc fără ulei şi atunci nu mai prăjesc mămăliga, o mănânc doar cu gem sau cu cartofi fierţi. Şi cu nuci e bună mămăliguţa. Te învaţă viaţa asta pe care o ducem noi aici, pe coclauri, ce să mănânci, cum să-ţi astâmperi foamea. Unii mai au păsări și taie. Eu nu am mai mâncat carne de nu mai ştiu când, dar nici nu-i duc lipsa. Nu am butelie, nici aragaz. Fac foc cu lemne, pe care le adun de pe munte”.

De televizor, frigider sau telefon, adăugăm noi, nici nu poate fi vorba. Aşa cum nu se pune în discuţie problema apei curente la robinet.

Vizita Maicii Domnului şi a Mântuitorului

Tanti Rica mi-a mai povestit: „Nu am fost măritată niciodată, că am avut o soră bolnavă, de care a trebuit să am grijă. Şi sunt singură, dar nu simt singurătatea. Eu vorbesc cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu Maica Domnului. Mereu vorbesc cu ei. Mi-au şi apărut Maica Domnului şi Mântuitorul în vis. Mi-au intrat şi-n casă.

Aşa sărăcăcioasă cum e casa mea, ei vin la mine. Mă protejează. Mă ajută. Nu mă lasă niciodată. Într-o zi, era să mă înec în lac. Am căzut şi apa mă ducea la fund, că lacul are peste 60 de metri adâncime. Dar a apărut Maica Domnului şi m-a tras de haine din apă. Am crezut întâi că a fost mână de om, dar nu era nimeni în pustietatea asta. Dacă n-aş fi avut piciorul umflat de la căzătură, aş fi zis că am visat.

Serile trecute am adormit cu lumânarea aprinsă, că n-am gaz pentru lampă, n-am de unde să iau. Şi a venit întâi un tânăr îmbrăcat în alb, subţirel, cu barbă şi cu ochi albaştri. Era însoţit de îngeri şi avea o aură nemaipomenită. Îmi făcea semne, dar nu le-am priceput deloc. Apoi a venit o femeie. Era mai în vârstă, avea o basma şi mi-a stins cu mâna ei lumânarea. Mi-a spus să am mai multă grijă şi să nu mai adorm cu ea aprinsă, că iau foc şi nu mi-a venit încă vremea. Când m-am trezit, lumânarea era stinsă. Încă mai fumega…”

Blestem la candelă

Dar tanti Rica avea şi supărări: cineva, dintre cele câteva suflete aflate la Plăieţu, îi fura detergentul, săpunul şi mirul de la biserică. „Aşa ceva nu se face, se plângea ea. Până acum n-am făcut rău la nimeni, dar mă aduce în stare. Dacă nu se potoleşte cu furatul, o pun pe-aia, că e o femeie cea care fură, la candelă. Scriu un bileţel cu numele ei şi aprind candela. Când se termină candela, se termină şi viaţa ei. Dar mă ţin să-i iau păcatele, că le-am pe ale mele. Are şi răbdarea mea o limită, totuşi. Mai fură şi de la alţii. Ori îi tragem o mamă de bătaie, să se înveţe minte pentru câte zile o avea”.

Alte probleme existenţiale, mai demult și acum, la Plăieţu față de lumea civilizată. Cum vi se pare? Ați putea trăi aici și astfel? Fără nimic dintre cele cu care suntem obișnuiți.

La Plăiețu se ajunge cu barca sau cu vaporașul. Mai e și o cărare care face legătura cu Măneciu. Dar e de mers vreo 20 de kilometri. În condiții nu tocmai oprime. Între munte și apă, sunt case părăsite. Locuri fără stăpân. Care tânjesc după oameni. După râsete. După copii. A, și să nu uit: la Plăiețu vine și ursul. Uneori. Iarna, mai mult. Dar locurile sunt de vis. Aerul de excepție. Pustietatea de poveste. Hai că vă mai spun și în alt material despre Plăiețu, dacă tot v-am stârnit curiozitatea.