Prima sau ultima dragoste?

Conjunctura din zilele din urmă a făcut, uite aşa, volens, nolens, să mă potopească nostalgiile. Am vorbit cu câteva prietene despre adolescenţă – a noastră, ehei, desigur – despre prima dragoste – a uneia, mai ales, dintre vorbitoare, care a rămas, deşi au trecut deceniile de atunci, cu gândul la Vasile – despre logodnă, urmată, în curând, de căsătorie – a fiicei unei alte foarte bune prietene…

Şi mi-am adus aminte că, prin podul casei mai am încă vreo tonă de caiete cu pretenţie de roman, scrise, multe dintre ele, chiar prin adolescenţa pe care, ca între doamne sensibile, am invocat-o. Aşa că, mă pun cu temeinicie, pe răscolit şi luat praful în plămâni. Printr-o cutie învechită – ca vinul bun, nu altcumva – găsesc, de prin cretacic, aşa, un… oracol.





Cine nu ştie ce-i acela, să adreseze, politicos şi frumos, că sunt o doamnă, da, întrebarea, şi, pe cuvânt, îi fac, aşa cum se cade, schemă… Desigur, în oracolul abandonat – precum Napoleon pe Insula Sfânta Elena – se vorbeşte despre prima dragoste. A mea! Pe cuvânt că nici nu mai ştiu bine cine era acea primă dragoste!

Şi, ca toţi care au avut o astfel de… revelaţie, am fost şi eu fericită atunci, de-am atins, şi mai multe nu, stelele cu mâna, am suferit când s-a vădit că nu putem merge pe acelaşi drum, am mâzgălit caiete întregi, strigându-mi prima dragoste… Şi acum… Dacă n-ar scrie în oracol albastru ori roşu – că era super să scrii şi cu roşu când erai solicitat la o astfel de… intervenţie – pe alb, mă rog, pe galben, că hârtia a îmbătrânit şi ea, nici n-aş zice că mie mi s-a întâmplat. Că eu am trăit toate acelea.

Că eu eram cea care mă lamentam pe acolo, ca de sfârşitul lumii. Aşa că, din punctul meu de vedere, înclin să cred că noţiunea de primă dragoste este doar un mit. Doar o chestie plăcută, inventată de poeţi. Doar o temă de care, uneori, ne place – aşa fac mulţi, dacă nu toată lumea – să ne agăţăm.

Sunt, cred, momente în viaţă când, deşi totul e frumos, aşezat, chiar minunat în viaţa noastră, ne poartă gândul – fie şi pentru o clipă răzleaţă, puerilă, insignifiantă – spre trecut. Spre – şi la – prima… ehei… dragoste. Aceea care înfloreşte, precum merii din livadă, în inimi pe la 15 anişori, când zicem că suntem, musai şi gata, să intrăm în viaţă. Să iubim.

Să fim pe vecie cu omul – mă rog, de cele mai multe ori, tot un adolescent necopt, imatur, împrăştiat ca noi – iubit. Sigur, se poate ca alegerea de atunci să fie corectă, să fie pe viaţă, să fie ceea ce ne trebuie. Se poate ca alesul de la vârsta aceea, el, care semnifică în suflet prima dragoste, să fie omul minunat de care avem nevoie o viaţă şi încă şapte după aceea.

Da, este posibil şi nu neg absolut deloc un astfel de fapt, nici nu îl arunc în derizoriu. Dar, cel mai adesea, acea primă iubire e doar un foc de paie. Se aprinde, vâlvătaie, arde repede, cu furie, apoi, brusc, aşa cum a şi izbucnit, se stinge. Adesea, cenuşa care mai rămâne se împrăştie de la sine, luată de vânt, în cele patru zări. Nu mai are putere să izbucnească. Să se facă, iar, ca atunci, la 15 ani, pălalaie.

Prima dragoste se duce, şi e firesc să fie aşa, ca un fum de lumânare. Ca să lase, în timp, locul iubirii adevărate. Aceea care construieşte, înalţă, răscoleşte, aşază cum trebuie şi e mai bine vieţile noastre. Eu aşa zic şi cred.

P.S. Sună, înainte să postez textul, ca la incendiu, când încerci să dai mai grabnic de pompieri, telefonul. Este prietena despre care spuneam mai sus că a rămas, în timp, legată de Vasilică, prima ei dragoste. Şi începe, după ce răspund, să-mi spună neîntrebată: „Am făcut o prostie. Vreau să ştii de la mine. Am fost şi l-am căutat, în sat şi la primărie, pe el. Pe Vasile…”

Pe mine mă ia cu călduri – și nu e de la caniculă – şi cu friguri în acelaşi timp, dar ea continuă: „Aveai dreptate. Prima dragoste e un fâs. E un cuvânt inventat pentru fraieri. L-am găsit. Pe Vasile. E cât Ceahlăul la zenit. Are burtă, e neîngrijit, e nespălat, e prost, stă şi acuma legat de mă-sa. E, dacă poţi să pricepi din prima, văcarul satului. Pe ăsta l-am iubit eu o viaţă. Ăsta a fost prima mea dragoste. M-am gândit cum ar fi fost acum, dacă, prin absurd, rămâneam cu el, să fiu doamna văcar….” Deci, prima dragoste? Sau ultima?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole...