Psihologia dronofiliei românești: când soldatul mângâie cu privirea și nu trage

În adâncul său, militarul român de azi pare prins într-un sindrom delicat: dronofilia. Nu e dragoste declarată, nu e pasiune erotică, ci o fascinație timidă, aproape duioasă, față de obiectul zburător neidentificat. Îl vezi cum orbitează și, în loc să-ți încordezi brațul pe trăgaci, începi să-l studiezi ca pe o pasăre rară. „Uite, are aripioarele așa… motorul face un zgomot drăgălaș… să nu-l stricăm, poate se așază singur la noi în curte.” E o boală de observație, nu de acțiune.

Această psihologie a ezitării se naște, probabil, dintr-un amestec de precauție excesivă, frica de raport și o anume melancolie mioritică: „Ce rost are s-o dobor, dacă oricum moartea ne paște pe toți?” Cu alte cuvinte, soldatul român e predispus să vadă în dronă nu dușmanul, ci un soi de destin fatalist-mecanic, de pasăre de fier ce trebuie contemplată. Și atunci, reacția standard devine poza de muzeu: privește, dar nu atinge.

Soluția: Miliția Dronofobă Românească

Ca să contracarăm această timiditate endemică, ne trebuie o terapie colectivă. Nu cu traininguri scumpe și manuale NATO, ci cu Miliția Dronofobă Românească (MDR) – o instituție de suflet, cu rădăcini strămoșești și un regulament simplu: „Ce zboară, se doboară!”

Recrutarea se face direct din rândul descendenților arcașilor lui Ștefan cel Mare, oameni cu sânge rece și reflex de tras fără să ceară voie la statul-major sau statul-pe-gânduri. În paralel, se acceptă și specialiști cu praștia, sarbacana sau chiar cu piatra smulsă din gard. Important e să existe un gest de respingere activă, nu contemplativă.

Imaginați-vă patrulele MDR: țărani cu opinci modernizate, stând la marginea satului cu praștia pregătită, copii antrenați pe porumbei, tineri care și-au petrecut adolescența doborând cutii cu pietre. Acești oameni nu au inhibiții de tip „escaladare”, nici obsesii de „riscuri colaterale”. Ei văd drona, trag. Simplu, curat, eficient.

Arsenalul strămoșesc

MDR nu are nevoie de contracte de miliarde. Armele sunt la îndemână:

• arcul moldovenesc – pentru doborâri de precizie, cu săgeată trasă direct în elice.
• praștia copilului de mahala – două elastice, o piatră (sau o corcodușă) și dorința de a o nimeri.
• sarbacana dacică – tub de trestie cu săgeată otrăvită (sau măcar înmuiată în muștar iute de Tecuci).
• aruncătorul de bolovani – formula clasică a oricărei curți de sat: „dacă dă peste gard, dă-i cu piatra”.

Aceste metode nu doar că neutralizează ținta, dar vindecă și timiditatea psihică a soldatului român. Din moment ce vezi un țăran în izmene doborând drona cu o piatră, te umple rușinea să mai invoci „risc colateral” când ai F-16.

Efectul terapeutic

Scopul final al MDR nu e doar militar, ci și psihologic. Trebuie să ne dezvățăm de dragul de dronă. Să nu mai vedem în ea un fluture exotic, ci o muscă supărătoare care trebuie strivită. Fobia e sănătoasă: te împinge să reacționezi. Iar România are nevoie azi de o mică doză de dronofobie strategică: să sari la trăgaci, nu să scrii rapoarte confuze.

În manualul MDR, regula numărul unu va fi: „Nu contempla! Lovește!” Și dacă vreun militar ezită, îl trimitem în cantonament intensiv, cu lecții de praștie cu copii de clasa a IV-a. E terapie de șoc, dar garantată.

Avem de ales?

România trebuie să aleagă: rămâne țara dronofiliei, unde fiecare obiect zburător e studiat cu tandrețe, sau devine patria dronofobiei active, unde praștia, arcul și bolovanul restabilesc instinctul sănătos. Până atunci, ne rămâne această instituție imaginară – Miliția Dronofobă Românească – singura forță capabilă să alunge timiditatea și să înlocuiască halucinațiile birocratice cu certitudinea strămoșească: dacă zboară, se doboară.