Refugiul în trecut: armă politică împotriva prezentului

Paseismul – adică refugiul în glorificarea trecutului – a reprezentat de-a lungul ultimului secol o constantă a discursului public românesc. Atunci când prezentul devine frustrant sau liderii se dovedesc incapabili să ofere soluții reale, apelul la „trecutul glorios” și la „jertfa strămoșilor” apare ca un refugiu convenabil.

De la tribuna politică până la scena culturală, numeroși actori publici au preferat evadarea în miturile istorice în locul confruntării lucide cu provocările contemporane. Această tendință de fugă în trecut, de idealizare a epocilor apuse, ridică întrebarea: de ce simt nevoia liderii și „profeții de carton” să se sprijine pe gloria străbunilor?

Fenomenul nu este unul nou.

Începând cu perioada interbelică și continuând sub diferite forme în timpul dictaturilor secolului XX, dar și în tranziția postcomunistă, paseismul a fost o reacție recurentă la crize de identitate și eșecuri politice.

Lipsa de viziune sau de rezultate palpabile în prezent a fost adesea mascată prin retorica patriotardă, invocând eroi naționali, epoci de aur și sacrificii legendare.

În plan cultural, această atitudine s-a manifestat prin curente literare tradiționaliste, festivisme grandioase și nostalgia difuză după „vremurile de odinioară”. Articolul de față își propune o analiză aprofundată a refugiului în paseism la români, examinând modul în care, din interbelic și până astăzi, politica și cultura autohtonă au cultivat mitul unui trecut salvator – și ce ascunde, de fapt, această refugiere în trecut.

Naționalismul interbelic și glorificarea trecutului

Perioada interbelică a reprezentat un teren fertil pentru paseismul politic și cultural în România. După Marea Unire din 1918, noul stat național întregit și-a consolidat identitatea apelând intens la figurile glorioase ale istoriei.

Elitele vremii au cultivat un adevărat cult al strămoșilor eroici. Voievozi medievali precum Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau domnitori ”moderni” precum Alexandru Ioan Cuza erau elogiați ca simboluri ale unității și curajului național.

Mausoleul Eroilor de la Mărășești, ridicat pe câmpul de luptă al Primului Război Mondial, a devenit un simbol național al cultului eroilor. În marile orașe au apărut de asemenea numeroase statui și denumiri de bulevarde care evocau aceste personalități istorice, ca un permanent reminder al „vechilor victorii”. În manualele școlare și în discursurile politicienilor epocii, trecutul eroic era prezentat drept temelia morală a națiunii, menită să inspire generațiile tinere.

Această glorificare a trecutului a mers mână în mână cu ascensiunea curentelor naționaliste și tradiționaliste interbelice.

În literatură și gândire politică, s-a manifestat o respingere a modernității occidentale percepute ca degradantă, în favoarea întoarcerii la valorile străbune.

Revista Gândirea, condusă de Nichifor Crainic, promova un tradiționalism ortodoxist care idealiza satul patriarhal și credința strămoșească drept adevăratele repere ale românismului.

Scriitori precum Octavian Goga au înfățișat în poeziile lor imaginea țăranului simplu, purtător al sufletului neamului, contrapunct la „corupția” orașului modern.

Această atitudine paseistă în cultură sugera că renașterea națională se va produce doar prin revenirea la rădăcini – la gloriile și virtuțile trecutului preindustrial și pre-liberal.

În plan politic, numeroși lideri interbelici au instrumentalizat mitul trecutului glorios pentru a-și legitima proiectele sau pentru a masca lipsa de soluții imediate.

În anii ‘30, pe fondul crizelor economice și sociale, extremismul de dreapta a exploatat intens nostalgia după o presupusă „vârstă de aur” a neamului.

Mișcarea Legionară, de pildă, a îmbinat naționalismul fervent cu misticismul religios, prezentându-se ca un continuator al misiunii strămoșilor de apărare a credinței și a patriei.

Corneliu Zelea Codreanu și adepții săi invocau „jertfa” camarazilor căzuți și chemau la purificarea morală a națiunii, inspirându-se din martirii creștini și eroii populari.

În același timp, figura lui Nicolae Iorga – istoric proeminent și om politic conservator – propovăduia în spațiul public ideea continuității glorioase a românilor de la daci și voievozi până în prezent, ca argument pentru unitatea națională.

Astfel, fie că vorbim despre extrema dreaptă sau despre conservatorismul mainstream, întreaga atmosferă ideologică interbelică era impregnată de paseism:

aproape toate curentele dominante priveau spre trecut pentru inspirație și justificare.

Cultul strămoșilor în vremea războiului și dictaturilor

Al Doilea Război Mondial și anii de dictatură au amplificat și mai mult cultul strămoșilor în discursul public. În pragul războiului, România a alunecat spre autoritarism – mai întâi sub regele Carol al II-lea, apoi sub generalul Ion Antonescu – iar ambele regimuri au recurs intens la simbolistica trecutului pentru a câștiga susținerea populației.

Carol al II-lea și-a instituit propriul cult al personalității cu tentă naționalistă, organizând organizația de tineret „Straja Țării” care împrumuta rituri cvasimedievale și exaltând ideea de „renaștere națională” sub sceptrul său.

Ulterior, mareșalul Ion Antonescu, autoproclamat „Conducător” al statului în anii 1940-1944, și-a legitimat guvernarea și alianța cu Germania nazistă prin apelul la istorie: el promitea restaurarea granițelor străbune și răzbunarea umilințelor suferite de generațiile trecute. Propaganda antonesciană a prezentat campania din Est (dincolo de Prut, împotriva URSS) ca pe o continuare a cruciadelor voievodale împotriva cotropitorilor – o „misiune istorică” menită să împlinească visul de veacuri al românilor de a trăi uniți și liberi.

În timpul războiului, referințele la vitejia înaintașilor au devenit omniprezente.

Biserica Ortodoxă, de pildă, a binecuvântat efortul de război al lui Antonescu evocând figurile voievozilor apărători ai creștinătății, pentru a însufleți trupele și populația.

Chiar și legionarii – eliminați brutal de Antonescu după 1941 – își mențineau aura martirică în mentalul colectiv al susținătorilor lor, care continuau să venereze „sângele legionar” vărsat ca pe o jertfă pe altarul patriei.

Astfel, în anii tulburi ai conflagrației mondiale, românii au fost bombardați cu mesaje paseiste care le reaminteau permanent de datoria față de moștenirea glorioasă a trecutului.

După 1945, odată cu instaurarea regimului comunist, discursul oficial despre trecut a suferit inițial o schimbare bruscă.

Noua putere, sub influența Moscovei, a condamnat naționalismul interbelic și a încercat să rupă legătura cu vechile mituri istorice „burgheze”. Manualele de istorie coordonate de ideologul Mihail Roller prezentau domnitorii și regii de odinioară într-o lumină negativă – ca exploatatori ai poporului – minimizând voit conotațiile de „trecut glorios”.

Însă această negare a tradiției naționale nu a durat mult.

Pe măsură ce regimul comunist a căutat să-și consolideze legitimitatea internă, a resuscitat el însuși elemente ale cultului istoric, într-o formă adaptată ideologic.

Deja spre sfârșitul anilor ‘50, liderii comuniști români au început să invoce din nou eroii naționali în discursuri, de data asta drept precursori ai luptei poporului pentru independență și dreptate socială.

Această reconectare selectivă la trecut a pregătit terenul pentru național-comunismul ce avea să explodeze sub Nicolae Ceaușescu.

Comunismul naționalist: mitul originii glorioase

Apogeul refugiului paseist în România s-a atins în perioada regimului național-comunist al lui Nicolae Ceaușescu (anii ’70-’80). Confruntat cu lipsa de legitimitate democratică și cu dificultăți economice tot mai acute, regimul Ceaușescu a dublat controlul autoritar cu o propagandă intens naționalistă, menită să trezească mândria populației prin idealizarea excesivă a istoriei.

Istoriografia oficială a fost rescrisă sub imperativul „protochronismului”, un curent care susținea prioritatea și superioritatea străveche a civilizației românești în lume. Manualele, muzeele și discursurile politice proclamau teza că românii ar fi un popor de origine nobilă și de vechime bimilenară pe aceste meleaguri, care a dat lumii valori timpurii (de la Burebista la Mihai Viteazul) și care, sub conducerea înțeleaptă a Partidului Comunist, își împlinește destinul istoric.

Cu alte cuvinte, Ceaușescu s-a prezentat ca moștenitorul direct al voievozilor legendari, continuatorul „luptelor de veacuri” pentru independență și unitate.

Propaganda epocii a ridicat la rang de politică de stat celebrarea fastuoasă a trecutului.

Sărbători naționale și aniversări istorice erau organizate cu mare pompă: de pildă, în 1977 regimul a marcat centenarul independenței din 1877 prin parade și discursuri care echivalau „victoriile” socialismului cu actele de bravură ale generației lui Mihail Kogălniceanu și Carol I.

În 1980, autoritățile au declarat aniversarea a „2050 de ani de la crearea statului unitar centralizat geto-dacic” sub regele Burebista – un eveniment semi-mitic, transformat într-o amplă manifestare propagandistică pentru a sublinia continuitatea de milenii a statului român.

Muzeele de istorie au amenajat expoziții glorioase despre strămoșii daci și despre domnitorii medievali, iar peste tot în țară se inaugurau noi monumente dedicate eroilor legendari ai neamului (inclusiv figurile lui Decebal și Burebista), ca simboluri ale mândriei naționale, alături de omniprezenta statuie a Lupoaicei capitoline – emblema latinității.

Filmele istorice realizate în acei ani – de la Dacii și Mihai Viteazul până la Ștefan cel Mare sau Mircea – reconstituiau în imagini eroice trecutul, întărind în conștiința publică ideea că „așa am fost noi dintotdeauna: viteji și drepți”.

Acest festival perpetuu al trecutului glorios a avut și rolul de a abate atenția de la prezentul tot mai sumbru.

În anii ’80, în timp ce românii îndurau lipsuri materiale severe și restricții de libertăți, televiziunea națională transmitea aproape exclusiv ode dedicate partidului și națiunii, dansuri folclorice și scene cu tineri îmbrăcați în costume populare cântând despre vitejia străbunilor.

Programul cultural de masă „Cântarea României” mobiliza sute de mii de oameni în concursuri artistice patriotice, celebrând „înfrățirea dintre trecutul de legendă și prezentul socialist”.

În manuale, figurile lui Decebal, Traian, Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare erau adesea prezentate ca prefigurări ale lui Ceaușescu însuși – liderul providențial care duce mai departe aspirațiile neamului.

Istoria devenise astfel un instrument de legitimare totală: orice critică față de regim putea fi ușor denunțată ca „lipsă de patriotism” sau ofensă adusă memoriei înaintașilor.

În esență, regimul Ceaușescu a transformat paseismul într-o politică oficială – un paravan ideologic ce camufla realitatea prezentului sub strălucirea iluzorie a trecutului mitologizat.

Nostalgii și naționalism după 1989

Căderea regimului comunist în 1989 a deschis, paradoxal, calea pentru două tendințe nostalgice aparent opuse, dar la fel de paseiste: pe de o parte, românul dezamăgit de tranziție a început să idealizeze perioada comunistă, iar pe de altă parte, vechile naționalisme extreme au reînviat sub forme noi.

În anii ’90, dificultățile economice, haosul politic și șocul trecerii la capitalism au alimentat o percepție că „înainte era mai bine”. Mulți vârstnici comparau siguranța locului de muncă și nivelul de trai stabil din epoca Ceaușescu cu incertitudinile prezentului, ignorând caracterul opresiv al regimului trecut.

Drept urmare, nostalgia după comunism a prins contur: figurile lui Nicolae și Elena Ceaușescu au fost chiar regretate public de un segment al populației, care le considera simboluri ale ordinii și mândriei naționale pierdute.

La trei decenii de la prăbușirea dictaturii, astfel de sentimente persistă puternic – sondaje recente relevă că peste 50% dintre cetățeni evaluează regimul comunist drept „mai degrabă bun”, iar aproximativ două treimi îl consideră pe Ceaușescu un conducător valoros.

Această idealizare a trecutului totalitar, întreținută de memoria selectivă a părților sale „bune”, este în esență tot un refugiu în mit: mitul stabilității și al mândriei de odinioară.

Simultan, după 1989 scena politică a fost traversată de un val de naționalism reînviat, ce recicla multe dintre temele interbelice.

Partide extremiste precum Partidul România Mare (PRM) al lui Corneliu Vadim Tudor sau Partidul Unității Naționale Române (PUNR) au câștigat capital politic în anii ’90 clamând sus și tare patriotismul și denunțând „dușmanii țării”.

Discursul lor era populat cu referiri la „țăranul curat și credincios”, la eroi ai istoriei (pe care îi revendicau ca modele) și la conspirații străine ce ar amenința ființa națională – o retorică ce făcea ecou direct ideilor din anii ’30.

Vadim Tudor, de pildă, declama poezii naționaliste și îl elogia pe Mareșalul Antonescu ca pe un martir al neamului, în timp ce lansa invective împotriva maghiarilor, evreilor sau occidentalilor, acuzați că profanează „glia strămoșească”.

Deși aceste formațiuni nu au preluat puterea, ele au influențat puternic climatul public, împiedicând o confruntare sinceră cu capitolele întunecate ale trecutului.

Abia la mijlocul anilor 2000, sub presiunea societății civile și a organismelor internaționale, statul român a început să condamne oficial crimele Holocaustului și ale comunismului – însă chiar și atunci, voci naționaliste au acuzat aceste demersuri de „denigrare a istoriei naționale”.

În anii 2000 și 2010, pe fondul integrării euro-atlantice, paseismul a cunoscut mutații noi.

O parte a populației, dezamăgită de politicienii postdecembriști și temătoare de schimbările aduse de globalizare, a căutat refugiu în idealizarea unor perioade anterioare integrării. S-a cristalizat un curent „suveranist” și anti-occidental care glorifică un trecut în care România ar fi fost mai independentă și mai demnă.

Acest discurs, preluat atât de figuri populiste din aripa dură a fostului partid de guvernământ, cât și de noi actori politici, îi acuză pe liderii actuali că „vând țara” și invocă „valorile strămoșești” ca soluție.

În paralel, scena culturală a fost marcată de apariția unor „profeți de carton” care vehiculează mesaje naționalist-mesianice. Actorul Dan Puric, de exemplu, a umplut săli cu conferințele sale despre „sufletul unic al românilor” și despre cum salvarea neamului stă în reîntoarcerea la credința și moralitatea străbunilor.

În muzică, artiști precum cantautorul Tudor Gheorghe au ținut spectacole nostalgice, readucând în actualitate vechi melodii patriotice și evocând atmosfera „României de altădată”, stârnind lacrimi în rândul publicului de vârsta a treia.

Numeroase cărți de pseudoistorie – de la teorii dacologice care susțin că limba română e mama latinei, până la volume care îl reabilitează pe Vlad Țepeș drept model de lider justițiar – au devenit surprinzător de populare în librării.

Internetul a amplificat fenomenul: pe rețelele sociale circulă masiv legende naționaliste, de la exagerarea victoriilor militare din trecut până la mituri conspiraționiste despre cum „forțele oculte” vor să ne fure bogățiile și să ne altereze tradițiile.

Chipul lui Decebal sculptat monumental în stâncile Cazanelor Dunării (proiect finalizat în anul 2004), la inițiativa unui admirator al protocronismului, ilustrează literal tendința de a materializa nostalgia pentru strămoși în peisajul actual.

Toate aceste evoluții au culminat în plan politic cu apariția unei noi generații de partide ultranaționaliste în anii 2020, precum Alianța pentru Unirea Românilor (AUR).

Acestea combină fără rețineri referințe paseiste disparate – de la cultul legionarilor și al lui Antonescu până la admirația fățișă pentru Ceaușescu – agregând un electorat frustrat atât de tranziția postcomunistă, cât și de direcția pro-occidentală a țării.

Mesajele lor încearcă să capitalizeze pe nostalgia după „ordinea” trecută, promițând totodată un viitor construit pe valorile „românești autentice” ale bunicilor noștri.

Astfel, asistăm astăzi la un paradox periculos: extremele ideologice – cea de dreapta și cea de stânga – ajung să se întâlnească într-un discurs comun, nostalgic, ce idealizează segmente diferite ale trecutului (interbelicul naționalist și epoca național-comunistă) și le folosește ca armă politică împotriva prezentului.

De ce fugim în trecut?

Fenomenul refugierii în trecut nu ar fi atât de persistent dacă nu ar servi unor scopuri concrete în viața publică. Dar de ce recurg liderii și ideologii la glorificarea trecutului ori de câte ori prezentul le pune probleme? În primul rând, pentru că este facil și dă rezultate emoționale imediate. Sloganurile despre „gloria strămoșească” și invocarea marilor eroi ai istoriei acționează ca un narcotic identitar: oferă publicului o doză de mândrie națională instantanee, fără efort și fără legătură cu situația curentă.

Când oamenii sunt dezamăgiți de nivelul de trai, de clasa politică sau de direcția în care merge societatea, a le aminti că „suntem urmașii lui Traian și Decebal” ori că „strămoșii s-au jertfit pentru țară” produce un efect de consolare și coeziune. În loc să caute soluții la problemele actuale, mulți preferă să-și aline orgoliul rănit cu povești despre un trecut măreț. Liderii oportuniști cunosc această slăbiciune și o exploatează din plin.

În al doilea rând, apelul la trecut oferă o legitimitate de împrumut celor care nu au realizări proprii notabile.

Un politician fără viziune sau cu rezultate mediocre poate poza drept patriot fervent, așezându-se retoric în continuitatea voievozilor sau martirilor neamului. El sugerează astfel că se află de partea „binelui național”, chiar dacă acțiunile sale prezente contrazic interesele reale ale societății.

Această învelire în drapel a incompetenței sau corupției este un truc vechi: cu cât un demers politic este mai lipsit de substanță, cu atât va fi împachetat mai strident în flamura națională.

Profeții de carton – fie că sunt demagogi politici, fie pseudo-intelectuali – își construiesc adesea aura publică nu pe idei originale sau proiecte concrete, ci clamând lozinci patriotice și amintind mereu de „moșii și strămoșii” noștri. Ei știu că puțini îi vor întreba ce anume oferă pentru viitor, atâta vreme cât reușesc să stârnească emoția mulțimii prin evocarea trecutului.

Nu în ultimul rând, refugiul în paseism persistă din cauza unui vid de perspectivă.

Când societatea nu are un proiect clar de viitor, când liderii eșuează în a formula strategii credibile de dezvoltare, oamenii se simt derutați și anxioși. În astfel de momente, trecutul – oricât de idealizat și irepetabil – devine un refugiu psihologic colectiv.

Este mai ușor să te agăți de imaginea confortabilă a unei „epoci de aur” (fie ea interbelică, medievală sau comunistă), decât să privești lucid prezentul cu toate imperfecțiunile lui. Nostalgia poate oferi sentimentul (fals) al continuității și al identității stabile într-o lume aflată în rapidă schimbare. Liderii fără scrupule fructifică și această anxietate: ei promit o „întoarcere la valori” sau „restaurarea demnității naționale”, evitând astfel discuția despre reforme dificile, despre responsabilitate sau despre adaptare la realități.

Fuga în trecut devine, așadar, un mecanism de negare – o evitare a prezentului și a viitorului, în favoarea unui timp apus care nu se mai poate verifica și care poate fi idealizat fără riscuri.

Această deconectare dintre retorica paseistă și obiectivele concrete este evidentă dacă privim la efecte: puține, spre zero, dintre invocările trecutului glorios se materializează în politici publice care să onoreze cu adevărat acel trecut.

De pildă, politicienii laudă sacrificiul eroilor căzuți pentru unitate, însă eșuează să construiască o societate unită și echitabilă în prezent.

Își asumă moștenirea unor domnitori care luptau împotriva corupției fanariote, dar mulți dintre ei perpetuează corupția în forme moderne.

Se bat cu pumnul în piept pentru pământul strămoșesc, însă tolerează ca resursele țării să fie risipite sau înstrăinate.

Acest hiatus între vorbe și fapte arată că, în fond, paseismul este folosit ca paravan pentru interese meschine sau incapacitate administrativă. Trecutul glorios invocat nu are, cel mai adesea, nicio legătură reală cu agenda celor care îl clamează – în afară de faptul că le oferă o poleială de legitimare.

Pe termen lung, refugierea în trecut poate deveni o piedică majoră în calea progresului.

O națiune prea ocupată să se autoglorifice privind înapoi riscă să ignore provocările prezentului și viitorului. Atât timp cât idealizăm excesiv ce au făcut strămoșii, riscăm să ne disculpăm pentru ceea ce nu facem noi astăzi.

În loc să ne concentrăm energia spre a crea un viitor demn de mândria urmașilor noștri, ne complacem într-o autosuficiență iluzorie, hrănită cu amintiri romanțate.

Spre final

În istoria recentă a României, refugiul în paseism a fost ca un fir roșu care a legat generațiile – o reacție aproape reflexă în fața crizelor și a neîmplinirilor. De la liderii interbelici dezamăgiți de modernitate, la dictatorul comunist care s-a înconjurat de fantomele voievozilor, și până la politicienii postdecembriști care reîncălzesc vechi sloganuri naționaliste, cu toții au preferat la un moment dat să caute legitimitate în spatele unor icoane ale trecutului.

Paseismul a oferit mereu o cale ușoară: în locul analizei lucide a prezentului și al planificării viitorului, el a vândut publicului vise despre un ieri glorios care ar putea, cumva, să se repete.

Doar că trecutul, oricât de inspirator, nu se repetă niciodată întocmai.

Provocările prezentului cer soluții noi, nu rețete muzeale. Desigur, istoria are importanța ei: cunoașterea onestă a trecutului ne poate feri de erori și ne poate da rădăcini identitare solide. Însă idealizarea excesivă a istoriei – transformarea ei într-un refugiu politic sau emoțional – se dovedește nocivă.

Un popor care trăiește prea mult din amintiri riscă să-și rateze viitorul.

Lecția pe care o putem extrage din această analiză este necesitatea echilibrului: respectarea memoriei înaintașilor, dar fără a ne scufunda într-o fantasmă a timpului pierdut.

România are nevoie să își privească sincer trecutul, cu lumini și umbre, și să-l așeze la locul cuvenit – drept sursă de lecții, nu drept program politic. Generațiile de azi și de mâine pot onora cu adevărat jertfele străbunilor nu prin vorbe mărețe, ci prin fapte concrete: construind o societate mai justă, mai prosperă și mai demnă.

Numai astfel gloria trecutului va fi pusă cu adevărat în slujba viitorului, și nu folosită ca refugiu steril. Iar profeții de carton își vor pierde influența în momentul în care faptele liderilor vor vorbi mai tare decât miturile.

Până atunci, însă, paseismul rămâne o tentație la îndemâna celor slabi – o cale de a fugi de realitate, proiectând înapoi, în legenda strămoșească, speranțele și orgoliile pe care nu știm să ni le împlinim în prezent.