Regizorul Cristian Mungiu și „Țara celor două triburi”: ce facem cu ruptura dintre progresism și tradiționalism

Cristian Mungiu n-a descoperit apa caldă, dar a formulat-o ca la cinema, fără floricele: societatea românească e ruptă în două – progresiști vs. tradiționaliști – iar cele două tabere au ajuns să se urască fără rest. „Ai vrea să se scufunde partea aia de Românie cu toți cei care gândesc altfel decât tine”, spune regizorul, adăugând că singura cale e dialogul, nu excomunicarea morală.

Declarația a venit la Constanța, la lansarea „Jafului secolului”, dar diagnosticul depășește cu mult sala de cinema: e radiografia unei țări care și-a convertit diferențele în ranchiună, iar dezbaterea publică în război de tranșee.

Ce spune, de fapt, Mungiu (și de ce doare)

Mungiu nu face teologie politică. Observă un clivaj emoțional: nu doar că ne contrazicem, ne detestăm. În logica „triburilor morale”, celălalt nu mai e adversar, e inamic: „tu ești spălat pe creier și posedat de Satana” – o hiperbolă care descrie perfect demonizarea reciprocă din rețele, talk-show-uri și bulele noastre confortabile. Tot Mungiu indică și antidotul: dialogul – nu în sens siropos, ci ca disciplină a ascultării, în care pui întrebări reale, nu capcane retorice.

De ce doare? Pentru că ne prinde în flagrant: România și-a pierdut limbajul comun. Vorbim aceeași limbă, dar nu mai împărtășim același sens al cuvintelor „libertate”, „credință”, „familie”, „educație”, „merit”, „compasiune”. Și când semantica se prăbușește, politica devine moralism armat.

Motorul polarizării: trei „fiare” care ne trag în direcții opuse

a) Algoritmul (care ne face pe toți genii incomozi)

Platformele împing emoția, nu nuanța. Indignarea are CTR, îndoiala nu. Așa apar bulele: ți se servește exact ce confirmă ce crezi deja, iar colegul tău primește exact inversul. Rezultatul: două Românii paralele, fiecare cu „faptele” ei, fiecare cu guru-ii ei. Când, din întâmplare, cele două se ating, zboară scântei.

b) Politica (care monetizează certurile)

Partidele n-au interes să reducă tensiunea. „Noi vs. Ei” livrează mobilizare, donații, voturi. Dacă îți liniștești electoratul, îl plictisești. Dacă îl înfurii, vine la urne. E cinic, dar eficient: cultura războaielor (școală, sex-ed, religie, climă, artă) e o mină de aur electorală.

c) Dislocarea socială (migrație, precaritate, decalaje)

Un milion de români între diaspora și naveta sezonieră. Orașe care trag înainte, sate care îmbătrânesc, stat slab în servicii de bază. În golul ăsta, fiecare își face teologia proprie a vinovaților: „globaliștii”/„progresiștii”/„tradiționaliștii”/„corporatiștii”/„asistații”. Când nu primești respect și siguranță, îți faci un dușman. Simplu, rapid, pervers.

Progresism vs. tradiționalism, fără caricaturi

În dezbaterea publică românească am importat kitsch-ul american al „războaielor culturale” și l-am provincializat.

• Progresismul românesc (cel autentic, nu caricatura lui) înseamnă: stat funcțional, drepturi civile, șanse reale pentru copii, instituții care nu-ți fură viața.
• Tradiționalismul românesc (cel viu, nu meme-ul lui) e: așezare, comunitate, memorie, respect pentru lucrurile încercate.

Problema nu e că există tensiune între ele. Problema e că le-am radicalizat: progresismul ca proiect de reeducare forțată, tradiționalismul ca buncăr anti-modernitate. De fapt, țara are nevoie disperată de ambele: curajul de a schimba + înțelepciunea de a păstra. În limbaj tehnic: reformă cu reazem.

Unde se rupe filmul:

a) Educație (alfabetizare democratică, nu slogane)

Nu „manuale cu pronume” vs. „ore de religie”, ci igienă cognitivă: argument, surse, diferența dintre opinie și fapt, antidotul la manipulare. Dacă elevul nu învață cum să gândească, va trăi toată viața închiriindu-și mintea celui mai gălăgios pol de opinie.

b) Presă (mai puțină spumă, mai multă hartă)

Presa care supraviețuiește din scandal devine dealer de adrenalină. Ce lipsește? hartuirea realității: explicații, date, context, comparații internaționale, calm. Nu show, serviciu public. Când explici, scazi temperatura. Când agiți, dai foc.

c) Biserică & cultură (da, se poate civil)

Biserica poate să fie punte (nu bastion) între tradiție și modernitate; cultura – spațiu de respirație, nu tribună de anateme. Când un regizor de calibrul lui Mungiu spune „dialog”, nu cere moralism dulceag; cere protocol de conversație: să lași cearta la poartă, să intri cu întrebări, nu cu verdicte.

Cum arată, practic, un „protocol de dialog” (fără ipocrizie)

1. Reguli înainte de idei: cităm corect, nu punem vorbe în gura celuilalt, nu inventăm dușmani.
2. Întrebări de clarificare: ce vrei, concret, să schimbi/păstrezi? în ce termen? cu ce cost? pe cine afectează?
3. Zona comună: copilul trebuie să fie în siguranță la școală – e universal; de aici plecăm.
4. Tensiuni legitime: recunoaștem că există costuri ale oricărei schimbări; nu toate temerile sunt „bigotism”, nu toate noutățile sunt „progres”.
5. Pilotări & feedback: testăm pe mic, măsurăm, extindem; dacă nu merge, ne oprim. Asta e „știința” în politică: iterare, nu isterie.

România concretă: patru câmpuri minate și cum ieșim din ele

Educație sexuală vs. acordul părinților

• Fără caricaturi: să protejezi copiii de abuz și boli e bun-simț, nu „ideologie”.
• Fără aroganță: implicarea părinților nu e „fundamentalism”, e drept legitim.
• Cum împaci: curriculum clar, vârstă-adecvate, formare pentru profesori, posibilitatea opt-out cu alternative serioase (nu foițe). Pilotare, evaluare, extindere.

Drepturile persoanelor LGBT vs. anxietăți sociale

• Fără demonizare: drepturile civile nu „dărâmă civilizația”.
• Fără prăștie retorică: nu transformi comunitățile tradiționale în „oaia neagră”.
• Cum împaci: reglementare civilă clară (parteneriat, protecție patrimonială), explicații juridice pe românește, campanii informative, nu punitive.

Climă, mediu, resurse – între „ecoterorism” și „să tăiem tot”

• Fără ipocrizie: nu poți cere pădurarului să fie Gandhi, când statul îl lasă singur, cu mafia la ușă.
• Cum împaci: trasabilitate digitală la lemn, controale reale, alternative economice pentru comunități, compensații când interzici exploatarea. Nu moralism, politici.

Școală & merit – „elitism cinstit” vs. „șanse reale”

• Fără mimă: merit fără egalizare de șanse e ipocrizie; egalizare fără rigoare e impostură.
• Cum împaci: sprijin timpuriu pentru copiii vulnerabili, filieră de excelență pentru vârfuri, evaluări serioase, bani după rezultate, nu după poze la panglici.

Arta ca terapie publică:

Arta nu dă ordonanțe, dar dă vocabular. Când Mungiu spune că „ne-am împărțit în grupuri care se urăsc absolut”, el pune titlu unei stări pe care o simțim zilnic – și o readuce în limba comună. „Jaful secolului” e prilej să vorbim despre lăcomia sistemică, „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” a fost prilej să vorbim despre frică și compromis, iar „Bacalaureat” – despre tranzacționarea morală. Asta e puterea artei: nu te convinge cu argumente, ci te obligă să te vezi. Iar când te vezi, uneori îți lași jos furca.

De ce dialogul nu e „moale”: e singura formă de curaj rămasă

„Dialog” pare un cuvânt plicticos într-o epocă a țipetelor. Dar exact ăsta e curajul greu: să refuzi comoditatea tribului tău și să intri pe teritoriul celuilalt fără cască de oțel. Să-ți arăți argumentul, dar și îndoiala. Să admiți că o parte din adevărul lui te obligă. Să nu mai joci „demascarea dușmanului”, ci reparația unei punți. Nu e „moale”. E matur.

„Mic manual” de coabitare pentru o țară obosită de ceartă

• Fără „Satana” în propoziție. Când ai scos demonul, ai scos și rațiunea.
• „Ce vrei, concret?” – orice poziție fără plan e doar identitate; cu plan devine politică.
• Pilotăm, măsurăm, ajustăm. Politica adultă arată ca un laborator, nu ca o cruciadă.
• Nu te certa cu sticla goală. Nu generaliza din trei meme și două virale.
• Respect „zero” pentru minciună, respect „maxim” pentru dubiu. Dubiul e sănătate civică.

România între două curți – și podul care încă se poate construi

Mungiu a spus pe șleau ceea ce trăim toți: două Românii care se privesc pe țeava puștii morale. Dacă rămânem în acest scenariu, câștigă doar industrie de scandal și conturile de partid. Dacă vrem altceva, trebuie să aducem regulile dialogului în școală, presă, biserică, cultură, administrație.

Nu vom deveni vreodată toți „progresiști” sau toți „tradiționaliști”.

Nici nu trebuie. Trebuie să redevenim compatibili. Iar compatibilitatea nu e iubire, e cod de funcționare: să nu te mint, să nu te anulez, să-ți pun întrebări reale și să accept că uneori ai dreptate împotriva mea.

Restul – marele rest – se poate construi.

De la școli care gândesc, platforme care explică, politici care testează, până la artă care ne ține oglinzi. Mungiu a făcut primul pas: a spus pe nume rupturii. Al nostru e pasul doi: să nu mai punem ulei pe foc, ci scânduri peste apă. Atât de simplu. Atât de greu.

(Articol inspirat de declarațiile regizorului Cristian Mungiu despre clivajul dintre progresism și tradiționalism, făcute la Constanța, în contextul lansării filmului „Jaful secolului”.)