România, eternul proiect neterminat. Va construi Guvernul Niculescu un destin național credibil?

Nicușor Dan a nășit un premier acceptabil. A găsit un viitor țap ispășitor. Lumea politică a respirat ușurată, azi. Poate și Țara, un pic.

Cum, necum, a intrat în ființă Guvernul Niculescu. Există ceva profund trist în această comedie.

Personajele se schimbă, decorurile se revopsesc, căruța primește alte roți și alți vizitii. Dar nimeni nu pare să știe unde trebuie să ajungem.

Problema României nu mai este cine o conduce.

Problema este că România nu știe ce vrea să devină.

O țară care n-a trecut de stadiul de schiță

După aproape patru decenii de libertate, România continuă să semene cu o construcție ridicată fără proiect definitiv.

Fiecare guvern schimbă planurile celui precedent.

Fiecare ministru reinventează reforma.

Fiecare strategie națională are durata de viață a celui care a semnat-o.

Am construit o cultură administrativă în care continuitatea pare o slăbiciune, iar improvizația trece drept inițiativă.

Nu ne lipsesc resursele, oamenii capabili sau oportunitățile. Ne lipsește capacitatea de a le organiza în jurul unor obiective urmărite consecvent.

Europa ne-a dat o hartă. NATO ne-a oferit siguranța drumului

Singurele repere strategice cu adevărat stabile ale României contemporane rămân apartenența la NATO, din 2004, și la Uniunea Europeană, din 2007.

Ele ne-au oferit securitate, acces la piețe, investiții, finanțare și, mai ales, reguli.

Nu pentru că europenii ar trebui să ne administreze țara, ci pentru că noi înșine am demonstrat cât de greu ne este să respectăm obiective pe termen lung în absența unor constrângeri externe.

Paradoxal, tocmai aceste repere sunt contestate tot mai agresiv de cei care promit recuperarea suveranității naționale.

Suveranitate față de cine? Și pentru ce?

Care este proiectul alternativ?

Ce economie construim?

Ce garanții de securitate avem?

Cu ce instituții funcționale înlocuim regulile europene?

Răspunsurile lipsesc aproape întotdeauna.

Vrem independență față de regulile care ne-au ajutat să progresăm, fără să fi demonstrat că știm să ne impunem singuri reguli comparabile.

Trecutul glorios, refugiul celor fără proiect de viitor

În absența unei direcții, trecutul devine extraordinar de convenabil.

Acolo totul este deja petrecut.

Nu trebuie să construiești nimic, să găsești finanțare sau să demonstrezi că o politică publică funcționează.

Trebuie doar să lustruiești câteva episoade istorice și să le transformi în promisiuni.

Așa apar eroii de tractir ai națiunii, specialiștii în măreția pierdută, oamenii care extrag toate soluțiile pentru România de mâine din România de alaltăieri.

Paseismul are un avantaj formidabil: nu poate fi verificat prin rezultate.

Poți promite revenirea la o glorie imaginară fără să explici vreodată cum se construiește un spital.

Educația abandonată și triumful absurdului

Inconsistența României începe și sfârșește în felul în care ne educăm cetățenii.

Nu doar prin informațiile pe care școala le transmite, ci prin incapacitatea ei de a cultiva suficient gândirea critică, discernământul și respectul pentru argument.

Am ajuns să trăim într-o societate în care zvonurile pot învinge explicațiile specialiștilor, iar absurditățile capătă comunități de susținători.

Poveștile despre „Ambulanța Morții”, care ar răpi copii pentru a le fura organele, ilustrează această vulnerabilitate.

Asemenea fantasme prosperă acolo unde educația este precară, iar încrederea în instituții s-a prăbușit.

Internetul nu corectează automat ignoranța. Uneori îi oferă microfon, public și aplauze.

Nu este vorba numai despre ceea ce oamenii nu știu. Este vorba despre ușurința cu care ajung să creadă ceea ce nu înțeleg.

Politicienii noștri sunt produsul acestei societăți

Ne place să tratăm clasa politică drept o specie străină, instalată accidental la conducerea României.

Dar politicienii au crescut aici, au trecut prin școlile noastre și au învățat aceleași reflexe sociale.

Improvizează pentru că sistemul recompensează improvizația.

Preferă loialitatea competenței pentru că instituțiile depind de persoane, nu de reguli.

Iar politicile publice se modifică după interesele momentului, nu după obiective naționale durabile.

Nu putem avea instituții solide dacă fiecare schimbare de ministru presupune demolarea a ceea ce s-a construit înainte.

Predictibilitatea, acel lux pe care nu-l cunoaștem

Europenii, investitorii și instituțiile financiare ne cer mereu același lucru: predictibilitate.

Cuvântul pare plictisitor.

În realitate, reprezintă una dintre condițiile fundamentale ale civilizației.

Să știi că regulile fiscale nu se schimbă peste noapte.

Că investițiile continuă după căderea guvernului.

Că legile nu sunt rescrise pentru a satisface interese conjuncturale.

În România, predictibilitatea există numai până la următoarea criză politică.

Predictibilitatea care durează câteva luni nu este predictibilitate. Este o pauză între două improvizații.

Și nicio economie sănătoasă nu se construiește din asemenea pauze.

Nu ne lipsește un salvator. Ne lipsește un proiect care să nu mai aibă nevoie de salvatori

Așteptăm mereu pe cineva.

Un președinte providențial, un premier energic, un tehnocrat impecabil, un patriot neînduplecat.

Când nu reușește, căutăm altul.

O societate matură nu își construiește viitorul pe apariția periodică a unor personaje excepționale.

Își construiește instituții care funcționează și cu oameni obișnuiți.

Își stabilește câteva obiective fundamentale și le urmărește decenii întregi, indiferent cine câștigă alegerile.

Guvernul Niculescu este doar cea mai recentă expresie a provizoratului nostru național. A trecut, până la urmă.

Dar România va rămâne cu aceeași întrebare fără răspuns:

Cum vrem să arate această țară peste douăzeci de ani?

Până când vom ști, vom continua să schimbăm vizitii, să înjurăm caii și să reparăm roțile.

Marea nenorocire a României nu este că spectacolul se repetă. Este că, după aproape patruzeci de ani de libertate, încă nu știm ce vrem să construim dincolo de arena circului.

Schimbăm artiștii, aplaudăm sau huiduim, apoi stingem luminile. Iar dimineața descoperim că țara a rămas tot acolo: în spatele cortinei, neterminată.

În ceața aceasta, orice drum pare bun.

Până când descoperim că ne-am întors, din nou, în același loc.