România, Lukoil și sancțiunile lui Trump: între principii geopolitice și frica de pompă goală

Decizia Statelor Unite de a include Lukoil și Rosneft pe lista de sancțiuni lovește exact acolo unde Europa se credea, în sfârșit, ceva mai liniștită: în infrastructura energetică. România, Bulgaria, Germania, Ungaria, Slovacia – fiecare are câte o rafinărie, un terminal, un contract sau o dependență care poartă, direct sau indirect, numele Lukoil.

În teorie, e simplu:

trebuie să încetăm finanțarea Federației Ruse.

În practică, e un puzzle complicat:

ce faci cu rafinăriile, distribuția de combustibil, locurile de muncă, exporturile sensibile (vezi Republica Moldova) și echilibrele regionale, când peste toate vine un pachet de sancțiuni care îți spune: „din 21 noiembrie, stop”?

România e prinsă exact în acest nod.

Două țări, două dependențe: Bulgaria și România

Bulgaria a lovit prima cu un răspuns clar și brutal: parlamentul a votat o lege care permite guvernului să numească un administrator special la Lukoil Neftohim Burgas, rafinăria care acoperă, practic, până la 80% din necesarul lor intern de combustibil. Administratorul poate decide vânzarea, preluarea controlului, chiar și naționalizarea.

Mesajul e simplu: „Dacă Lukoil pleacă sau intră în blocaj, statul preia volanul.”

România, în schimb, joacă mai nuanțat. Lukoil operează rafinăria Petrotel de la Ploiești și o rețea de peste 300 de benzinării. Petrotel acoperă în jur de 20% din consumul intern de carburanți – o pondere importantă, dar nu vitală precum cea din Bulgaria.

Diferența se vede și în ton: la noi, naționalizarea e „ultima opțiune”, iar autoritățile vorbesc mai degrabă despre:

• o eventuală amânare a aplicării sancțiunilor;
• un timp de respiro pentru a găsi soluții: cumpărător, administrator, reconfigurare a fluxurilor;

Ministrul Energiei spune că România e „pregătită pentru orice scenariu”, dar fraza-cheie e alta: Guvernul vrea să mențină stabilitatea economică „fără a finanța Federația Rusă”.

În traducere: vrem să ținem rafinăria în picioare, dar să scoatem Moscova din ecuație.

Nu doar benzină: context regional și propagandă

Chiar dacă, la nivel strict intern, Petrotel înseamnă „doar” 20% din consum și, în cel mai negru scenariu, câteva luni de scumpiri moderate, există o problemă care depășește granițele: Republica Moldova.

Rafinăriile din România – inclusiv Petrotel – joacă un rol în alimentarea pieței de peste Prut. Dacă această sursă se reduce brusc, nu e doar o chestiune de preț local la pompă. E și o lovitură în fragilul echilibru energetic al Chișinăului.

Și aici intervine dimensiunea politică:

orice gol lăsat de România poate fi imediat umplut de altcineva. Nu doar comercial, ci și propagandistic. O criză de combustibil în Republica Moldova, amplificată mediatic, devine muniție perfectă pentru narativul rusesc: „Uitați ce vă face Europa, uitați cum vă abandonează România”.

De aceea, discuția despre Lukoil nu e doar contabilitate rece, ci și prevenție geopolitică.

De ce nu vin investitorii grămadă, dacă tot e o „oportunitate”?

Teoretic, ai spune: avem rafinării funcționale, bine administrate tehnic, într-o Europă care încă are nevoie de combustibil lichid. Ar trebui să fie coadă de investitori.

Realitatea e mai complicată:

• sancțiuni americane și europene care îți pot bloca accesul la piețe dacă nu ești „aliniat corect”;
• prețuri mari la materie primă și volatilitate mare;
• prime de asigurare ridicate pentru infrastructură percepută ca „cu risc geopolitic”;
• costuri serioase de modernizare pentru a atinge standardele de mediu și eficiență.

Rezultatul:

interesul există, dar e timid. Gunvor – una dintre puținele companii mari de trading dispuse să intre în dans – a făcut un pas înapoi după ce Trezoreria americană a criticat tranzacția.

Mai mult, există și riscul reputațional:

nimeni nu vrea să fie perceput ca „vehicul de preluare paravan” pentru capital rusesc.

Cu alte cuvinte, nu e suficient să ai o rafinărie cu „ok tehnic”. Trebuie să ai și un context financiar și juridic respirabil. Iar acum, aerul e rar.

Naționalizarea – fantezie politică sau instrument de avarie?

Bulgaria a deschis explicit discuția despre naționalizare. România o lasă în zona de „ultima variantă”.

Naționalizarea sună populist seducător – „luăm noi înapoi ce e al nostru” – dar economic și juridic e un teritoriu minat:

• statul trebuie să-și asume despăgubiri într-un eventual litigiu internațional (arbitraje costisitoare);
• trebuie să bage bani grei într-o industrie în care oricum UE împinge la reducerea dependenței de combustibili fosili;
• își îngreunează imaginea în fața investitorilor: dacă azi confiscăm rafinării, mâine ce mai confiscăm?

În plus, naționalizarea unei rafinării nu rezolvă problema capitalului de lucru și a managementului.

Nu e suficient să schimbi numele de pe firmă, trebuie să aduci know-how, să asiguri fluxuri de aprovizionare, să păstrezi personalul cheie.

De asta Bucureștiul e prudent: naționalizarea e bine să rămână, deocamdată, un cuvânt de manual, nu de ordonanță de urgență.

Bruxelles, Washington și arta „cumpărătorului invizibil”

O altă problemă e cine cumpără, de fapt, activele.

Dacă le pui pe piață, există riscul să apară structuri obscure, intermediari, fonduri „fără chip” – în spatele cărora să se afle fix capital rusesc, doar rebranduit. De aici nevoia de coordonare europeană și de filtrare la Bruxelles a oricărui potențial cumpărător semnificativ.

UE are nu doar dreptul, ci și obligația să spună:

„Stați puțin, cine e în spatele acestei firme cipriote sau elvețiene? Cine controlează, în realitate, tranzacția?”

Fără acest filtru, sancțiunile devin exercițiu de imagine: iei rafinăria dintr-o mână rusească și o pui într-o mână „neutră” care tot acolo raportează.

România: protejăm Lukoil sau protejăm economia?

Privită la rece, poziția Bucureștiului pare, la prima vedere, ambiguă: pe de o parte declarăm că naționalizarea e doar „ultima opțiune”; pe de altă parte, căutăm amânări, derogări, soluții de continuitate.

Nu e vorba, însă, de protejarea Lukoil ca brand, ci de protejarea:

• continuității aprovizionării cu combustibil;
• prețurilor interne – chiar dacă vor crește, să rămână gestionabile;
• locurilor de muncă din rafinărie și rețea;
• fluxurilor către Republica Moldova;
• unei aparențe de predictibilitate pentru investitori.

În plus, Petrotel și rețeaua de benzinării înseamnă:

• taxe și accize aduse la buget;
• concurență pe piața carburantului (în lipsa lor, piața s-ar concentra și mai mult în mâinile a 2–3 mari jucători);
• o capacitate de rafinare suplimentară, utilă în caz de probleme la alți operatori.

A proteja infrastructura nu înseamnă a proteja Moscova. Înseamnă a te asigura că, atunci când tai legătura financiară cu Rusia, nu-ți tai și propriul furtun de combustibil.

De ce e Lukoil atât de important pentru România

La final, întrebarea-cheie e simplă: de ce contează atât de mult un operator rus, într-o țară care vrea să-și reducă dependența energetică de Rusia?

Răspunsul are mai multe straturi:

1. Infrastructura fizică
   Rafinăria Petrotel, depozitele, logistica, rețeaua de stații sunt parte din sistemul circulator al economiei românești. Chiar dacă ponderea la nivel național nu e dominantă, sistemul funcționează ca un tot: scoți o piesă, redistribui brusc presiune pe restul.
2. Rolul pe piața internă
   Cei ~20% din consum asigurați de Petrotel nu sunt doar cifre într-un tabel. Ei înseamnă:
   • presiune concurențială asupra prețurilor;
   • sursă alternativă în caz de probleme la alte rafinării;
   • echilibru într-o piață deja consolidată.
3. Legătura cu Republica Moldova
   România nu mai e doar consumator, ci și furnizor regional de securitate energetică. Orice șoc la Petrotel poate atinge, în cascadă, Chișinăul. Iar asta nu mai e economie pură, ci politică externă.
4. Locurile de muncă și zona Ploiești
   Rafinăria înseamnă salarii, furnizori locali, contracte de servicii, comunități. Închiderea sau blocarea ei s-ar simți imediat în economia locală, nu doar în graficele Ministerului Energiei.
5. Semnalul către investitori
   Modul în care România gestionează cazul Lukoil va fi citit de orice investitor străin interesat de infrastructură critică: energie, transport, logistică. O abordare pripită, naționalizări brutale sau improvizații juridice ar pune o etichetă pe fruntea țării: „risc politik mare”. O abordare echilibrată – fermă cu Rusia, predictibilă cu investitorii – transmite semnalul opus.
6. Poziționarea în raport cu SUA și UE
   România e prinsă între două constrângeri:
   • trebuie să fie loială deciziilor strategice ale Statelor Unite, aliatul său de securitate;
   • trebuie să fie coerentă cu politica energetică și de concurență a Uniunii Europene.

   Orice pas greșit – prea moale sau prea dur – poate să ne coste capital de încredere exact în momente în care avem nevoie de sprijin (militar, financiar, diplomatic).

Un test dificil de maturitate

Povestea Lukoil-Petrotel nu e doar despre un brand rusesc și o rafinărie din Ploiești. E un test de maturitate pentru statul român:

• putem separa nevoia legitimă de securitate energetică de dependența toxică de capitalul rusesc?
• putem proteja infrastructura și oamenii de aici, fără să alimentăm, direct sau indirect, bugetul de război al Moscovei?
• putem fi duri cu Rusia, fără să fim incoerenți cu noi înșine?

De răspunsul la aceste întrebări depinde nu doar cât vom plăti la pompă iarna asta, ci și cum vom fi priviți, ani buni de acum înainte, ca actor serios (sau nu) într-o Europă care își redesenează din mers harta energetică.

Iar Lukoil, oricât de inconfortabil ar suna în 2025, este una dintre piesele mari de pe tabla noastră. Nu ne-o mai permitem ca „partener”, dar nici nu ne permitem s-o tratăm ca pe un simplu pion.