România neisprăvită: țara care și-a pus termopane peste Evul Mediu

România nu este o țară lipsită de modernitate. Asta ar fi o prostie comodă, bună pentru snobi grăbiți sau pentru patrioți de serviciu care se hrănesc din autodenigrare. România are destulă modernitate la vedere. Are aplicații, corporații, mall-uri, cafele cu lapte vegetal, consultanți, festivaluri, bănci digitale, aeroporturi extinse, SUV-uri cât un apartament de două camere și destui cetățeni care spun „mindset” fără să clipească.

Numai că, în adâncime, sub acest strat lucios, țara noastră continuă să funcționeze după reflexe vechi, încăpățânate, adesea medievale în spiritul lor profund: dependență de stăpân, dispreț față de regulă, cultul descurcărelii, neîncredere generalizată, obediență în fața puterii și o mare dragoste pentru improvizația care strică tot, dar măcar ”rezolvă” repede ceva.

De aici vine și senzația aceea atât de românească, atât de greu de explicat unui străin: că trăim simultan în două epoci.

Poți plăti online taxele în câteva minute și, tot în aceeași zi, te poți lovi de un ghișeu unde o funcționară te privește ca pe un intrus care a îndrăznit să tulbure ordinea cosmică a dosarului cu șină.

Poți discuta despre inteligență artificială cu niște oameni foarte eleganți, iar la două străzi distanță să vezi aceeași țară veche, cu relații, pile, obediențe și mici feude locale unde totul se face „cum trebuie”, adică exact cum nu trebuie.

Asta este problema noastră mare:

nu că am fi rămas în urmă în mod simplu, liniar, măsurabil. Ci că ne-am modernizat pe sărite, pe bucăți, de fațadă, de vitrină. Ne-am pus termopane peste Evul Mediu și apoi ne-am mirat că trage curentul prin pereți.

O modernitate de vitrină

România a învățat repede să imite decorul modernității. Asta trebuie să i-o recunoaștem. Instituții avem. Legi avem. Strategii avem. Agenții, autorități, comitete, consilii și comisii avem cât pentru trei țări și jumătate.

Limbajul oficial este și el modern până la ridicol:

reziliență, sustenabilitate, interoperabilitate, incluziune, digitalizare, bune practici, viziune strategică.

Suntem o superputere verbală.

Când asculți trompetele statului român, ai impresia că vorbește un PowerPoint care s-a hrănit exclusiv cu fonduri europene.

Numai că modernitatea nu înseamnă vocabular.

Nici mobilier nou de birou. Nici site-uri lucioase. Nici prezentări cu bullet points albastre.

Modernitatea adevărată începe acolo

unde regula devine mai importantă decât relația personală,

unde funcția publică încetează să mai fie o moșie,

unde competența nu este suspectă,

unde procedura nu este tratată ca un obstacol birocratic, ci ca un mod civilizat de a proteja interesul general.

Aici, România se blochează. Îi plac avantajele modernității, dar nu suportă disciplina ei.

Vrea autostrăzi, dar nu exproprieri făcute corect.

Vrea școli moderne, dar fără profesori evaluați serios.

Vrea spitale, dar fără licitații curate.

Vrea economie puternică, dar fără concurență reală.

Vrea justiție, dar doar pentru ceilalți.

Vrea presă liberă, dar să nu scrie urât despre ”cine trebuie”.

Vrea Occidentul ca beneficii, dar nu și ca exigență.

Asta este schizofrenia noastră națională: iubim rezultatul, urâm condițiile lui.

Statul român, acest castel cu wi-fi

Dacă ar fi să alegem imaginea perfectă a României de azi, n-ar fi nici satul tradițional, nici turnul de sticlă corporatist.

Ar fi, mai degrabă, un castel vechi, strâmb, cu ziduri crăpate, peste care cineva a tras fibră optică, a montat o centrală nouă și a lipit la intrare un panou pe care scrie „hub de inovare”.

Statul român seamănă perfect cu acest decor.

La suprafață, el se prezintă modern. Are aplicații, are platforme, are proiecte pilot, are departamente de comunicare și specialiști care pronunță impecabil expresii englezești.

Dar în miezul său continuă să gândească premodern. Nu servește cetățeanul, îl administrează. Nu lucrează cu publicul, îl suportă. Nu vede instituția ca pe un mecanism impersonal, ci ca pe o fortăreață ocupată temporar de o gașcă.

Din această logică se nasc aproape toate marile noastre nenorociri administrative.

Funcția nu este înțeleasă ca responsabilitate, ci ca avantaj.

Legea nu este văzută ca normă comună, ci ca instrument de folosit împotriva altuia sau de ocolit când te încurcă.

Spațiul public nu este un bun colectiv, ci un teritoriu de exploatat.

Bugetul nu înseamnă bani ai comunității, ci pradă abstractă, „fonduri”, „resurse”, „sume”, „linii de finanțare” din care trebuie să apuce și ai noștri ceva.

De aici vine și eterna senzație că România nu este guvernată, ci improvizată.

Că nu este construită, ci peticită.

Că nu este administrată, ci negociată la nesfârșit între grupuri de interese, rețele locale, partidulețe, clanuri economice și orgolii provinciale îmbrăcate în discurs național. Toate acestea… sub ochii binevoitori ai instituțiilor de pază și control.

Familia românească: școala dublului mesaj

Dar să nu aruncăm totul doar pe stat, fiindcă ar fi prea simplu și, sincer, prea comod. România neisprăvită se produce și acasă, în familie, în școală, în conversațiile de la masă, în sfaturile bine intenționate care otrăvesc caractere.

Copilului român i se spune, de mic, că trebuie să fie independent, curajos, educat, european, performant.

În același timp, i se transmite și altceva: să nu deranjeze, să nu iasă din rând, să nu se pună rău cu cine trebuie, să fie „deștept”, adică să se strecoare, să se adapteze, să ocolească problema, nu să o înfrunte.

Cu alte cuvinte, îl educăm pentru libertate cu instrumentele supunerii. Îl trimitem spre modernitate cu o valiză plină de frici vechi.

Asta explică și de ce avem atâția adulți aparent emancipați, dar profund dependenți de aprobarea autorității.

Oameni care se cred liberi, însă caută mereu un protector.

Oameni care critică sistemul, dar visează să fie ”admiși” în structurile organice ale acestuia.

Oameni care înjură relațiile, dar mor de ciudă dacă nu au și ei una.

Oameni care proclamă meritocrația, dar se liniștesc numai când „vorbește cineva” pentru ei.

Nu e doar ipocrizie. E și o boală de structură.

Noi nu am tăiat niciodată cordonul ombilical cu lumea paternalistă, cu ideea că undeva există un tata mare, un șef, un protector, un boier, un partid, un primar, un „domn director” care te poate salva sau îngropa.

De aceea, cetățeanul român nu este încă pe deplin cetățean. De multe ori, rămâne supusul etern care a învățat să folosească smartphone.

Școala care predă viitorul în bănci din trecut

Nicăieri nu se vede mai bine această modernitate neterminată decât în școală. Acolo, România mimează cel mai frumos reforma și produce cel mai trist conservatorism.

Se vorbește neîncetat despre competențe, gândire critică, adaptare la piața muncii, educație digitală, inovație pedagogică. Foarte bine.

Numai că, în practică, elevul este adesea tratat tot ca recipient de umplut, nu ca minte de format. Profesorul bun se luptă cu programa, cu părinții, cu inspectoratul, cu hârțogăraia și uneori cu propria oboseală istorică.

Școala noastră vrea creativitate, dar premiază conformismul.

Pretinde inițiativă, dar iubește docilitatea. Cere opinie personală, dar cu răspunsul corect deja stabilit.

Aici se vede tragedia: încercăm să fabricăm oameni moderni cu metode de cazarmă culturală. După care ne mirăm că ies fie cinici, fie speriați, fie obosiți de la 17 ani.

Adevărul crud este că România produce generații întregi de copii pe care îi antrenează să treacă examene într-o lume care cere altceva decât abilitatea de a reproduce lecția. Le cere discernământ, curaj, colaborare, autonomie, rigoare.

Adică exact acele calități pe care societatea noastră le invocă în discurs și le sabotează în practică.

Biserica, tradiția și marele abuz sentimental

Și, fiindcă la noi orice discuție serioasă ajunge inevitabil și la tradiție, hai s-o spunem limpede: tradiția nu este vinovată prin simpla ei existență. Nici religia, nici satul, nici memoria colectivă. Problema apare atunci când tradiția devine pretext de stagnare și scut pentru lene morală.

România are un talent aproape artistic de a transforma tradiția în decor justificativ.

Punem ia pe afiș, punem biserica în discurs, punem neamul în slogan, dar în același timp ne purtăm unii cu alții cu o brutalitate, o lăcomie și un dispreț care n-au nimic nobil în ele.

Vorbim solemn despre rădăcini, apoi asfaltăm strâmb, furăm grosolan, mințim fără talent și numim asta pragmatism.

Ne place foarte mult să invocăm valorile vechi tocmai fiindcă ele ne permit, uneori, să nu mai răspundem pentru nimic concret.

De fapt, marea farsă românească este următoarea:

am reușit să opunem tradiția și modernitatea ca și cum ar fi dușmani naturali, când adevărata problemă e alta.

Noi n-am reușit nici să ne asumăm tradiția ca sursă de rigoare morală, nici modernitatea ca sistem de responsabilitate. Le-am păstrat pe amândouă în variantă ornamentală. Una pentru sufletul de paradă, cealaltă pentru poza de progres.

De ce ne place improvizația mai mult decât construcția

Există la noi o admirație secretă pentru improvizație. Românul care „se descurcă” este încă eroul discret al multor povești de succes. Omul care ocolește, care fentează, care găsește scurtătura, care „rezolvă” fără să respecte tot traseul, care scoate ceva din nimic, care nu stă după proceduri.

Uneori, sigur, această ingeniozitate ”salvează” situații concrete. Numai că, ridicată la rang de virtute națională, ea devine o nenorocire.

Fiindcă o societate nu se ține la infinit pe descurcăreală.

Se ține pe încredere, continuitate și reguli previzibile.

Nu poți construi un stat serios dacă toată lumea admiră excepția și suspectează norma. Nu poți avea administrație funcțională când procedura e considerată o prostie și „aranjamentul” un semn de inteligență practică. Nu poți cere profesionalism într-o cultură care încă tresare afectuos la mica șmecherie reușită.

Aici e marele nostru paradox:

vrem instituții ca în Vest, dar continuăm să venerăm omul care se strecoară printre ele ca în Balcani.

Vrem ordine, dar cu libertatea de a o încălca atunci când ne convine.

Vrem stat eficient, dar și uşa din spate.

Vrem standarde, dar să existe mereu o excepție pentru noi, pentru neam, pentru prieten, pentru omul „nostru”.

Asta e Evul Mediu care respiră sub termopan.

România neterminată nu este condamnată

Și totuși, nu cred că trebuie să cădem în fatalism.

Nu suntem o țară blestemată.

Nu suntem defecte antropologice.

Nu suntem condamnați la improvizație eternă, șmecherie administrativă și modernitate de carton.

Avem destule insule de normalitate, destui oameni serioși, destule instituții care funcționează cât de cât, destule profesii unde rigoarea a crescut și destule generații tinere care nu mai acceptă chiar orice.

Dar pentru ca România să iasă din această stare de neterminare trebuie, la un moment dat, să renunțe la una dintre marile ei plăceri: aceea de a poza în modernă fără să se schimbe în profunzime.

Aici e testul real.

Nu câte strategii mai scriem. Nu câte panglici mai tăiem. Nu câte proiecte pilot mai lansăm. Ci dacă acceptăm că modernitatea înseamnă costuri.

Costul regulii.

Costul competenței.

Costul impersonalității.

Costul faptului că legea nu există ca să o negociezi, ci ca să te supui ei și când nu-ți convine.

Altfel spus, România va deveni cu adevărat modernă abia atunci când va înceta să mai creadă că poate păstra toate avantajele vechii lumi în timp ce încasează toate beneficiile celei noi.

Ce avem de făcut, pe românește

Poate că sună prea mare, prea abstract, prea „de eseu”. Dar în fond lucrurile sunt foarte simple.

Trebuie să învățăm să terminăm ce începem.

Să respectăm regula și când nu ne avantajează.

Să nu mai privim competența ca pe o aroganță.

Să nu mai cerem favoruri în timp ce denunțăm favoritismul.

Să nu mai confundăm spiritul practic cu mica ticăloșie funcțională.

Să ne purtăm cu instituțiile ca și cum ar fi ale noastre, nu ale altora.

Să nu mai lăsăm școala să promită secolul XXI și să predea în reflexe de secol XIX.

Să nu mai acoperim golul moral cu vorbe mari despre neam, credință, tradiție și destin.

România are, de prea mult timp, aerul unui șantier etern.

Mereu se face ceva, mereu urmează ceva, mereu suntem aproape, mereu „suntem pe drumul cel bun”, mereu mai trebuie o etapă, o reformă, un plan, o ajustare, o finanțare, o renegociere, o nouă arhitectură instituțională.

Și uite așa, din etapă în etapă, din promisiune în promisiune, am ajuns experții continentali ai neterminării.

Poate că adevărata noastră reformă nu este una tehnică, ci una de caracter public.

În clipa în care vom înțelege că modernitatea nu înseamnă decor, ci conduită, poate că vom înceta să mai locuim într-o țară care și-a pus termopane peste Evul Mediu.

Până atunci, ne vom încălzi prost, ne vom auzi greu unii pe alții și vom continua să ne mirăm, cu o candoare aproape artistică, de unde vine curentul.