România nu este instabilă din întâmplare. Este foarte stabilă în producerea instabilității

România are o criză politică. Are dezechilibre economice. Are o problemă cu justiția, una cu educația, una cu administrația, una cu încrederea și câteva cu propria oglindă.

Asta este lectura comodă.

Lectura mai neplăcută este că nu sunt crize diferite.

Sunt manifestările aceluiași sistem.

România ultimelor decenii a modernizat enorm decorul: venituri, consum, infrastructură, tehnologie, libertate de mișcare, acces la Europa.

Dar a modernizat mult mai lent mecanismele prin care selectează oamenii, distribuie puterea, sancționează impostura și construiește încredere.

Rezultatul este o țară mult mai bogată decât în 2007, dar nu proporțional mai matură instituțional.

Și acum se vede diferența.

Am construit etajele înainte să terminăm fundația

Economic, succesul României este real. PIB-ul pe locuitor a urcat de la aproximativ 44% din media UE la aderare, în 2007, la circa 78% în 2024.

Este o convergență spectaculoasă.

Numai că veniturile pot recupera decalaje mai repede decât cultura instituțională.

Poți cumpăra RMN-uri, dar nu cumperi într-un mandat cultura unui spital.

Poți digitaliza un formular fără să digitalizezi mintea funcționarului care îl gestionează.

Poți construi autostradă fără să construiești simultan meritocrație.

Și poți importa legislație europeană în câteva luni, dar durează generații până când regula începe să fie respectată pentru că este regulă, nu pentru că există cineva cu bastonul lângă ea.

Aici cred că se află prima ruptură profundă:

România materială a alergat mult mai repede decât România instituțională.

Iar când cele două viteze devin prea diferite, începe vibrația.

Criza politică nu este cauza. Este electrocardiograma.

Suntem tentați să credem că instabilitatea actuală provine de la politicienii care nu reușesc să formeze un guvern.

Este adevărat doar la suprafață.

Dar patru desemnări de premier în cinci luni și incapacitatea repetată de a coagula o majoritate arată ceva mai adânc decât niște negocieri ratate.

Reuters descria deja actualul blocaj drept o criză politică prelungită care apasă inclusiv asupra finanțării statului și ratingului suveran.

Problema nu mai este numai că partidele nu se înțeleg.

Problema este că aproape orice înțelegere costă mai mult electoral decât produce politic.

Într-o societate cu încredere redusă, compromisul nu mai este perceput drept mecanism democratic. Devine trădare.

Partidele învață repede.

Dacă electoratul îți pedepsește negocierea și îți recompensează indignarea, vei produce indignare.

Dacă o propoziție de opt cuvinte aduce mai multe voturi decât o reformă de opt ani, sistemul politic va produce propoziții de opt cuvinte.

Nu trebuie să presupunem că toți actorii sunt iraționali.

Dimpotrivă.

Pot fi perfect raționali individual și catastrofali împreună.

Asta este una dintre marile boli ale României actuale.

Statul român promite ca suedezul și încasează ca românul

Economia adaugă alt strat al problemei.

România colecta în 2024 taxe și contribuții echivalente cu doar 27,9% din PIB, față de 39,4% media Uniunii Europene.

Este printre cele mai mici ponderi din UE. În același timp, decalajul de conformare la TVA era estimat la aproximativ 29,5%, cel mai mare din Uniune.

Aici începe scamatoria colectivă.

Vrem spitale occidentale.

Școli occidentale.

Autostrăzi occidentale.

Armată occidentală.

Administrație occidentală.

Pensii decente.

Salarii publice decente.

Dar statul are o capacitate fiscală mult sub media occidentală și o problemă cronică de colectare.

Diferența se acoperă prin deficit, împrumut, fonduri europene și speranța că anul viitor va fi mai cuminte.

N-a fost.

Deficitul a ajuns la 9,3% din PIB în 2024 și 7,9% în 2025.

Comisia Europeană estimează pentru 2026 o economie aproape stagnantă — creștere de numai 0,1% — cu inflație medie de 7%, deficit de 6,2% și datorie publică în urcare.

Comisia consideră că România continuă să aibă „dezechilibre macroeconomice excesive”.

Nu este doar contabilitate.

Este o problemă de încredere.

Statul care ani de zile amână nota de plată trebuie, la un moment dat, să vină cu nota peste masă.

Iar cetățeanul nu vede cei zece ani de acumulare. Vede TVA-ul crescut marți.

De aici apare senzația permanentă că cineva te păcălește.

Adesea pe bună dreptate.

România nu are o singură societate

A doua mare eroare este să vorbim despre „români” ca despre o substanță omogenă.

Nu mai există de mult o singură experiență românească.

În 2025, aproape 40% din populația rurală era expusă riscului de sărăcie sau excluziune socială. În orașe, procentul era 13,7%. România avea cea mai mare diferență rural-urban din UE.

Asta nu este doar sărăcie.

Este producerea unor realități politice diferite.

Un bucureștean cu job într-o multinațională, card Revolut, concediu în Grecia și copil la școală privată locuiește juridic în aceeași țară cu omul care face 25 de kilometri până la primul spital decent și al cărui copil are profesor de matematică atunci când se găsește unul.

Formal, votează în aceeași Românie.

În realitate, votează în două republici diferite.

Și apoi ne mirăm că nu pot conveni nici măcar asupra definiției cuvântului „normal”.

Școala nu produce doar absolvenți. Produce realitatea de peste 20 de ani

Aici ajungem la cauza care ni se pare cea mai gravă.

Educația.

Educația.

Educația.

Nu pentru că „tinerii nu mai învață”. Asta este bârfă de pensionar la coadă la farmacie.

Problema este structurală.

La PISA 2022, aproximativ 49% dintre elevii români de 15 ani nu atingeau nivelul minim de competență la matematică, 42% la citire și 44% la științe. (OECD constată și unele dintre cele mai mari diferențe urban-rural din regiune).

Comisia Europeană nota în 2026 că abandonul școlar timpuriu ajunge la 23,7% în mediul rural, față de 4,6% în orașe. Doar 6,6% dintre adulții din mediul rural au studii superioare, față de 37,3% în orașe.

Asta nu produce automat extremism, conspiraționism sau populism.

Dar reduce costul manipulării.

Un om educat nu este omul care știe capitale.

Este omul care poate ține simultan în cap două idei contradictorii, poate evalua o sursă, poate înțelege probabilitatea, poate spune „nu știu”, poate diferenția corelația de cauzalitate și poate accepta că o problemă complicată nu are obligatoriu un vinovat cu nume și prenume.

Democrația are nevoie exact de aceste aptitudini.

Altfel, politica devine teatru pentru certitudini.

Marea supapă românească: dacă nu-ți place, pleacă

Există însă un mecanism și mai subtil.

România a avut timp de decenii o supapă pe care multe societăți închise nu au avut-o: emigrarea.

Aproape unul din cinci români născuți în țară și aflați la vârsta muncii trăiește în afara României. OECD arată că emigrarea românească este printre cele mai ample din spațiul OECD.

Asta a rezolvat milioane de drame individuale.

Dar colectiv a produs și un efect pervers.

Albert Hirschman vorbea despre două reacții posibile față de o organizație care funcționează prost: voice și exit.

Protestezi sau pleci.

România a avut foarte mult „exit”.

O parte uriașă dintre oamenii mobili, nemulțumiți, energici sau pur și simplu dispuși să riște au putut schimba țara în loc să schimbe instituția.

Nu este vina lor. Este rațional.

Dar statul a pierdut astfel o parte din presiunea care, în alte societăți, obligă instituțiile să se reformeze.

Iar banii trimiși acasă au mai amortizat și efectele proastei guvernări.

O combinație aproape perfectă: cetățeanul nemulțumit pleacă, trimite bani, iar sistemul supraviețuiește.

Justiția: independența nu este suficientă dacă dispare încrederea

Și ajungem la justiție.

Aici conversația românească a devenit infantil de binară.

Ori „justiția este capturată”, ori „justiția este independentă și atunci tăceți”.

Numai că independența este o condiție necesară. Nu suficientă.

Mai trebuie coerență, predictibilitate, responsabilitate, transparență și sentimentul public că reguli similare produc rezultate similare.

În 2026, numai 41% dintre români considerau independența instanțelor și judecătorilor „bună” sau „foarte bună”, în scădere de la 48% în 2022.

Comisia Europeană spune simultan că legile justiției au produs unele îmbunătățiri, dar că NU s-au făcut progrese privind garanții suplimentare pentru independența procurorilor de rang înalt și nici privind investigarea eficientă a corupției din sistemul judiciar.

Exact această combinație este toxică.

Un sistem poate fi (formal) independent și totuși să NU producă suficientă încredere.

Iar justiția are o particularitate: nu dispune de legitimitate electorală.

Legitimitatea ei vine aproape exclusiv din coerența percepută a regulilor.

Când aceea dispare, fiecare hotărâre importantă începe să fie citită politic.

Chiar și când nu este politică.

Și de aici începe iadul.

Instituția care improvizează îl învață pe cetățean să improvizeze

Instituțiile nu educă numai prin școală.

Educă prin comportament.

Dacă legea se schimbă frecvent, înveți că legea este temporară.

Dacă funcțiile se negociază politic, înveți că relația bate competența.

Dacă procedura poate fi scurtcircuitată, înveți că procedura este pentru fraieri.

Dacă statul cere contribuabilului predictibilitate, dar își modifică propriile reguli peste noapte, contribuabilul nu devine mai moral. Devine mai inventiv.

Comisia Europeană cere României în 2026 exact lucrurile acestea plictisitoare: administrație publică mai eficientă,

decizii mai previzibile,

consultări reale,

evaluări de impact și proceduri administrative simplificate.

Raportul privind statul de drept observă că numărul ordonanțelor de urgență a scăzut, dar consultarea publică continuă să aibă deficiențe.

Sună birocratic.

Dar aici se fabrică civilizația.

Civilizația este, în mare măsură, predictibilitatea comportamentului celuilalt.

Ferma Animalelor și selecția porcilor

Și acum ajungem la porci.

Nu la persoane concrete.

La mecanism.

Marea idee din „Ferma Animalelor” nu este că porcii sunt răi.

Este că, treptat, sistemul îi selectează tocmai pe cei capabili să transforme avantajul în drept și dreptul în privilegiu.

După care rescriu pe perete regula.

Problema României nu este neapărat că, accidental, au ajuns prea mulți oameni nepotriviți sus.

Întrebarea mult mai serioasă este:

ce fel de om promovează constant sistemul?

Dacă într-o organizație avansează cel care nu deranjează, după 20 de ani conducerea va fi plină de oameni care nu deranjează.

Dacă partidul promovează fidelitatea înaintea competenței, vârful partidului va deveni foarte fidel și relativ puțin competent.

Dacă administrația răsplătește adaptarea la șef, nu performanța, selecția va produce adaptabili la șef.

Nu este conspirație.

Este evoluție instituțională.

Mediul selectează caracterul care supraviețuiește în acel mediu.

După trei decenii, nu mai poți spune că oamenii nepotriviți au ajuns accidental în vârf.

Vârful este produsul criteriilor de selecție.

Neîncrederea a devenit combustibil

OECD măsoară acum ceva extrem de relevant.

Doar 30% dintre români declară încredere ridicată sau moderat ridicată în Guvern.

În instanțe: 36%.

În administrație: 29%.

În partidele politice: 18%.

Și numai 23% cred că oameni ca ei au o voce reală în ceea ce face guvernarea.

Aici cercul se închide.

Cetățeanul nu are încredere în instituție.

Instituția presupune că cetățeanul va încerca s-o păcălească.

Cetățeanul vede instituția defensivă și opacă și capătă și mai puțină încredere.

Instituția răspunde cu și mai multe hârtii, avize, controale și proceduri.

Cetățeanul caută o cunoștință.

Instituția descoperă că cetățeanul „se descurcă” și concluzionează că trebuia controlat mai atent.

Perfect.

Am construit o mașină care se alimentează singură.

Europa ne-a salvat. Și tocmai de aceea ne-a permis să amânăm unele reparații

Mai există un paradox.

Uniunea Europeană este probabil cea mai puternică ancoră modernizatoare pe care România a avut-o după 1989.

Bani, reguli, piață, investiții, infrastructură, standarde, libertate de circulație.

Fără ea, România actuală ar fi fost o țară incomparabil mai săracă.

Dar succesul acesta a avut și un efect secundar.

A făcut disfuncția internă suportabilă.

Dacă investițiile europene construiesc infrastructură, dacă reglementările europene forțează anumite reforme și dacă piața unică generează prosperitate, sistemul politic intern poate amâna mai mult timp reforma propriilor mecanisme.

UE nu produce disfuncția românească.

Dar uneori o împiedică să devină atât de dureroasă încât să oblige sistemul să se schimbe.

Este un paradox al succesului european.

De ce explodează toate acum

Pentru că amortizoarele au ajuns simultan sub presiune.

Economia aproape stagnează.

Inflația rămâne ridicată.

Consolidarea fiscală taie din venitul disponibil.

Datoria crește.

Partidele sunt fragmentate.

Încrederea este redusă.

Justiția nu produce suficient consens asupra regulilor.

Educația continuă să reproducă decalaje uriașe.

Societatea este împărțită geografic, cultural și informațional.

Și statul nu mai are bani suficienți pentru a cumpăra liniște de la toate grupurile simultan.

De aceea ceea ce vedem în 2026 pare brusc.

Nu este.

Este nota de plată a unor lucruri foarte vechi.

România nu are nevoie numai de „stabilitate”

Asta este poate concluzia cea mai importantă.

Stabilitatea, singură, nu este virtute.

Și Ceaușescu avea guvern stabil.

O mafie poate fi foarte stabilă.

Un sistem prost poate funcționa impecabil timp de decenii dacă obiectivul lui real este să se reproducă.

România are nevoie de altceva: de instituții în care greșeala costă, competența ajută, regula durează suficient încât să fie învățată, iar privilegiul nu se transformă automat în drept dobândit.

Sună îngrozitor de puțin spectaculos.

Nu vine nimeni călare.

Nu există salvator.

Nu există premier-minune.

Nu există partid pur.

Există selecție mai bună, școală mai bună, administrație previzibilă, justiție coerentă, răspundere și timp.

Adică exact lucrurile plictisitoare pe care societățile funcționale le-au construit vreme de generații.

Poate că România nu traversează, de fapt, o simplă perioadă de instabilitate.

Poate că asistăm la momentul în care o societate devenită prea complexă pentru vechile ei reflexe începe să le rupă.

Iar asta explică simultan și haosul, și furia, și senzația că nimic nu se mai leagă.

Se leagă.

Doar că legătura nu este unde ne uităm de obicei.

Criza României nu începe la Palatul Victoria și nici nu se termină la Cotroceni.

Începe în felul în care alegem cine urcă, ce tolerăm celui ajuns sus și cât de repede uităm de ce l-am pus acolo.