Rusia lui Putin cere lumii ”respect”. Ce fel de respect i se mai poate acorda, astăzi, Rusiei

Respectul nu e o monedă pe care o bați la Kremlin și o arunci pe masă cu pumnul, ca la cârciumă: „ăsta e respectul meu, îl iei sau te calc!”. Respectul e un contract moral între tine și ceilalți, iar Rusia lui Putin, în forma ei de azi, a rupt contractul în plină stradă și apoi s-a mirat că lumea face un pas înapoi.

Așa că întrebarea corectă nu e „ce respect i se mai cuvine?”, ci „ce fel de respect e posibil fără să devină complicitate?”.

Respect pentru ce? Pentru forță? Asta e frica, nu respectul

Putin cere „respect” în sensul vechii școli imperiale: temeți-vă, tăceți, acceptați că eu dictez. Genul ăla de „respect” pe care îl primește un bătăuș în curtea școlii: nu fiindcă e admirat, ci fiindcă lumea vrea să scape cu dinții întregi. Frica poate imita respectul foarte bine, mai ales la televizor.

Dar frica nu e respect. Frica e reacție de autoapărare.

Respect pentru suveranitate? Nu poți cere asta când calci suveranitatea altuia

Există un respect minim pe care îl acorzi oricărui stat: faptul că există, că are granițe, că ai de-a face cu el. Genul de respect procedural, ca atunci când te porți politicos cu un vecin dificil ca să nu-ți sară gardul în cap.

Rusia de azi poate primi doar acest respect minim: respectul de a fi tratată ca actor real, periculos, capabil de consecințe. Dar nu respectul de autoritate morală. Nu respectul care spune: „ai dreptate, ai o cauză legitimă, ai o misiune”.

Respect pentru cultură? Da, dar cultura nu spală sângele

Rusia are literatură, muzică, cinema, știință, tradiții care au crescut minți uriașe. Respectul pentru cultura rusă poate rămâne intact — cu o condiție: să nu fie folosit ca detergent pentru politica de stat.

Tolstoi nu e alibi. Dostoievski nu e scut. Ceaikovski nu e bandaj. Cultura nu e „pasaport de iertare” pentru agresiune.

Respect pentru popor? Respectul real merge spre oameni, nu spre regim

Dacă vrei o formă de respect care încă are sens, e asta: respect pentru oamenii prinși în mașinăria unui regim care i-a transformat în carne de tun, în cifre, în „mobilizați”, în „material”. Respect pentru cei care nu pot vorbi, pentru cei care au plecat, pentru cei care au tăcut ca să nu fie zdrobiți, pentru cei care au protestat și au plătit.

Asta nu înseamnă idealizare. Înseamnă diferențiere. Regimul vrea să fie confundat cu națiunea, fiindcă e mai comod: orice critică devine „rusofobie”. E o șmecherie de manual.

Respectul pe care Rusia îl cere azi este, de fapt, recunoaștere de impunitate

Când zic „respect”, multe regimuri autoritare spun de fapt: „recunoaște-mi dreptul de a face ce vreau fără cost”. Adică: lasă-mă să iau teritorii, să rescriu granițe, să otrăvesc adversari, să cumpăr politicieni, să sabotez democrații — și după aia să ne strângem mâna, ca băieții serioși care înțeleg cum merge lumea.

Nu. Asta nu e respect. E capitulare ambalată în cuvânt frumos.

Ce respect rămâne, atunci?

Unul singur, matur și rece:

Respectul regulilor și al realității.
Adică dialog diplomatic când e necesar, măsuri de descurajare când e obligatoriu, sancțiuni când e justificat, vigilență când e prudent. Un respect „de laborator”: fără romantism, fără naivități, fără poezii despre „măreția rusă” și fără autopăcălirea occidentală că un dictator devine brusc „partener de încredere” dacă îl așezi la o masă suficient de lungă.

Și un verdict simplu, fără floricele

Rusia lui Putin poate primi respectul minim pe care îl acorzi unui fapt: există și poate face rău.
Nu poate primi respectul pe care îl acorzi unei idei: că ar avea dreptate, legitimitate morală sau un rol civilizator.

Respectul adevărat se câștigă prin limite, nu prin pretenții.

Iar azi, dacă Rusia vrea „respect”, primul gest de respect ar fi să arate că înțelege un lucru elementar: granițele nu sunt sugestii, iar viețile altora nu sunt material de negociere.