„Să ne deie și să nu ne ieie” – sindicatele românești, instrumente manipulate ale rușinii perpetue

Într-o țară în care lupta de clasă a fost înlocuită cu lupta pentru sinecuri, iar revolta muncitorească s-a diluat în proteste regizate cu cronometru, sindicatele românești au devenit – cu mici și onorabile excepții – simple instrumente de conservare a status quo-ului. Nici revoluționare, nici reformatoare, nici măcar utile pentru categoria socială pe care pretind că o apără.

Ce avem, de fapt, sunt niște garnituri bine îngrășate de lideri sindicali, rumeni în obraji și surescitați în portofele, care semnează armistiții cu Puterea, nu din disperare, ci din obișnuință.

Sindicalismul de vitrină și menajul convenabil cu Guvernul

România a reușit performanța unică de a produce un model de sindicalism domesticit, semi-instituțional, cu carteluri sindicale care își revendică legitimitatea dintr-o istorie pierdută în negura anilor ’90. Liderii lor sunt mai vizibili în talk-show-uri decât în fabrici, mai conectați la telefoanele consilierilor guvernamentali decât la disperările salariaților.

De fiecare dată când vine o criză – economică, socială, bugetară – aceste sindicate par să urmeze același ritual: strigă două săptămâni, organizează o manifestație controlată (cu microbuz, sendviș și steguleț), apoi se retrag într-un „dialog instituțional” care nu mai păcălește pe nimeni. Un protest cu program prestabilit, cu cereri abstracte și rezultat previzibil: o promisiune vagă de „reeșalonare”, „creștere etapizată” sau „consultare viitoare”.

Liderii sindicali – o castă bine îngrijită

Cine sunt acești lideri sindicali care negociază salariile și soarta a sute de mii de oameni? În prea multe cazuri, sunt aceiași de 15–20 de ani. Îmbătrâniți în funcție, dar reînnoiți în privilegii. Se plimbă pe la Bruxelles cu costume scumpe și discursuri despre „lupta pentru drepturile lucrătorului”, dar în realitate lupta lor e pentru păstrarea funcțiilor, a consiliilor de administrație și a indemnizațiilor plătite din cotizații sau din bugetul public.

Liderul sindical român tipic trăiește într-o bulă. Nu se mai identifică nici cu muncitorul din uzină, nici cu profesorul din rural, nici cu brancardierul epuizat de la spital. Nu. El joacă în alt film, unde salariile se negociază la cafele, grevele se suspendă „pentru că avem deschidere din partea Guvernului”, iar indignarea e mimată doar cât să justifice comunicatul de presă.

Sindicatul – accesoriu electoral sau armă de șantaj?

În multe situații, marile confederații sindicale au devenit părți active din jocul politic. În ani electorali, mulți lideri sindicali au fost văzuți făcând campanie mascată pentru partidul „care a promis mai mult”. În Parlament, sindicatele nu mai vin cu propuneri coerente de reformă a codului muncii, ci trimit mesaje codificate, șoptite către aleșii „sensibili la problemă”. În teritoriu, organizațiile sindicale s-au înfrățit cu baronii locali, preferând să nu deranjeze primarii și directorii politici care „pot să ajute la o sponsorizare” de 1 Mai.

De ce să fii incomod, când poți fi comod și remunerat? De ce să organizezi un miting autentic, când poți simula unul, cu sprijin logistic de la prefectură și cu un banner generat în PowerPoint? Astfel, sindicatele au devenit mai degrabă o unealtă de control al tensiunii sociale decât o expresie a ei.

„Să ne deie și să nu ne ieie” – deviza golănelii sindicale

Deviza nescrisă a sindicalismului mioritic e simplă: „să ne deie și să nu ne ieie”. Să vină sporuri, dar fără controale. Să se mărească salariile, dar fără criterii de performanță. Să nu se reformeze nimic din ce ar putea deranja structura actuală. Iar dacă Guvernul nu vrea, e bine să ne prefacem că protestăm, dar fără să deranjăm prea tare.

Adevărul e că, în loc să fie un scut pentru salariați, multe sindicate au devenit un fel de platoșă a sistemului. Ele absorb nemulțumirile, le canalizează spre niște supape controlabile, apoi le sting în tăcere. Din când în când, mai organizează câte o ieșire teatrală, dar doar dacă sunt sigure că nu deranjează „echilibrul macroeconomic” sau „stabilitatea parteneriatelor instituționale”.

Ce ar fi necesar, de fapt?

România are nevoie de sindicalism autentic. De lideri care să nu se teamă să înfrunte guverne, de organizații capabile să propună soluții, nu doar să cerșească amânări. Avem nevoie de sindicate care să-și asume riscuri, nu de gesturi sterile și greve de avertisment care se termină înainte să înceapă. Avem nevoie de vocație, nu de vacanțe sindicale la Poiana Brașov.

Sindicatele trebuie să fie oglinda vie a unei societăți care nu mai acceptă batjocura, nu o extensie coruptă a unui stat incompetent. Până atunci, orice creștere de salariu va fi însoțită de scăderea încrederii. Iar muncitorul român va rămâne cu un gust amar și cu sentimentul că, din tot acest „târg” între sindicate și putere, el iese mereu păcălit.

O invitație la sinceritate

Sindicatele trebuie să aleagă: ori devin parteneri reali ai celor pe care îi reprezintă, ori continuă să fie complici ai celor care îi cumpără. Nu e nevoie de reformă legislativă pentru asta, ci de onoare. Cuvânt rar. Dar încă existent. În fabrici, pe teren, printre cei care mai cred că o voce colectivă poate schimba ceva. Acolo unde sindicalismul n-a murit, ci doar a fost trădat de cei care au ajuns prea devreme la masa celor puternici.

Sinteza discuțiilor de azi, 16 iunie 2025, la Cotroceni între președintele Nicușor Dan și liderii sindicatelor:

Principalele puncte discutate

1. Refuz categoric al austerității

• Bogdan Hossu, președintele Cartel Alfa, a fost tranșant: „măsurile de austeritate vehiculate în presă sunt inacceptabile”, iar tăierile de sporuri și salarii sunt complet respinse, pe motiv că ar eroda puterea de cumpărare a salariaților, deja afectată de inflație.
• Hossu a subliniat că astfel de ajustări “nu pot fi făcute pe un sistem heirupist”.

2. Blocul Național Sindical – protejarea bugetarilor

• BNS a șocat prin mesajul clar: „prioritatea noastră este protejarea angajaților din firmele de stat și sectorul bugetar”, cele mai vulnerabile în fața reformelor.
• A prezentat un pachet de opt măsuri alternative, orientat spre eficientizarea prin combaterea evaziunii și îmbunătățirea colectării, nu prin tăieri în resursa umană.

3. Lipsește planul clar pentru austeritate

• Leonard Bărăscu (Sanitas) a confirmat că „nu există nimic clar la acest moment – nici reducere de personal, nici tăiere de salarii”, deși toate părțile recunosc inevitabilitatea unor taxe și impozite suplimentare.
• A lansat avertismentul: grevă generală dacă vin reduceri „nesustenabile”.

4. Termene stricte și dialog extins

• S-a convenit asupra unei analize comune: sindicate + patronate + partide – până pe 20 iunie vor fi prezentate propuneri pentru reducerea deficitului bugetar.
• Nicușor Dan a transmis că până la 30 iunie trebuie să existe un guvern cu puteri depline și un plan credibil prezentat Bruxelles-ului.

Esența, pe scurt

Președintele Nicușor Dan a deschis un dialog de urgență la Cotroceni, marcând începutul unei runde cruciale în contextul negocierilor politice. Sindicaliștii au susținut ferm:

• NU austerității – pe termen scurt, ele sunt respinse categoric;
• Propun alt model: inițiative pentru eficientizare, luptă cu evaziunea, fără să sacrifici angajații;
• Amenință cu grevă generală dacă se aplică tăieri de salarii sau reduceri de personal.

În același timp, președintele a reamintit presiunea externă: România trebuie să prezinte rapid un plan de reducere a deficitului, în esență până la finalul lunii, și să formeze un guvern stabil.

Ce înseamnă în practică?

Tensiune mare între nevoia de echilibru fiscal (UE, piețe, investitori) și exigențele sociale dure (liderii de sindicat refuză austeritatea). Discuțiile de azi galvanizează finalul lunii iunie drept momentul-cheie: dacă nu se găsește un echilibru cu sindicatele, orice măsură de austeritate riscă să fie blocată sau contracarată de amenințarea unei greve generale.

Acest refuz total – chiar și în condițiile recunoscute de criză națională – arată până la ce limită sindicatele rămân fidele devizei lor: „să ne deie și să nu ne ieie”, pusă în practică cu toată îndârjirea.

Cum vor arăta ”propunerile” sindicale

Liderii sindicali au promis că până pe 20 iunie vor veni cu propriile propuneri de reducere a deficitului bugetar, alături de patronate și partide. O inițiativă aproape grotescă în ipocrizia ei, dacă o privim realist: sindicatele cer să nu se taie nimic din salarii, să nu se reducă personalul, să nu se umble la sporuri, dar să „găsim împreună soluții”.

La ce ne putem „aștepta” de la aceste propuneri:

1. Combaterea evaziunii – lozinca eternă

Vor insista, desigur, că Fiscul să „recupereze miliardele din evaziune”. O idee frumoasă pe hârtie, dar fără nicio formulare concretă: cine, cum, în ce orizont de timp? Vor cere „informatizarea ANAF”, dar se vor opune când vine vorba de restructurare sau concedieri în sistem.

2. Taxe „pe bogați” – în varianta lor proprie

Probabil vor propune:

• taxarea marilor averi (deși n-au definit niciodată pragurile)
• o „suprataxare a profiturilor multinaționalelor” (fără să explice cum)
• eliminarea scutirilor din IT, construcții și agricultură (parțial, cu excepția clientelei proprii)

Dar niciuna dintre aceste măsuri nu aduce bani imediat și nu pot compensa real gaura bugetară.

3. Reducerea cheltuielilor… altora

Vor susține reducerea contractelor cu „firme de consultanță” sau a „cheltuielilor de protocol”, probabil invocând și Parlamentul, dar niciodată administrația locală unde au prieteni și membri. În realitate, nu se va atinge niciun leu din aparatul bugetar unde se simt protejați.

4. Înghețarea investițiilor

Vor cere „reanalizarea proiectelor mari de infrastructură”, adică vor pune presiune să se taie de la dezvoltare – școli, autostrăzi, spitale – dar nu de la consum public. E o formă de autofagie economică: sacrifici viitorul pentru a menține avantajele de azi.

5. Promisiuni fără calendar

Toate aceste propuneri vor veni:

• fără calcule de impact
• fără surse certe de finanțare
• fără asumare politică
• fără asumare sindicală în caz de eșec

Grohăieli populiste

E clar că propunerile vor fi o formă de întârziere politică, nu o ofertă reală de reformă. Sindicatele își joacă propria supraviețuire: știu că vine cuțitul austerității, dar vor să amâne tăierea sau să o direcționeze în altă parte. Niciun lider sindical nu va spune: „da, e momentul să renunțăm la ceva”. Toți vor cere „să se ia de la alții”, fără a schimba nimic esențial în sistem.

E, în fond, o strategie de conservare a unei lumi falimentare. Sub o mască participativă, vine aceeași deviză eternă: „să ne deie și să nu ne ieie”. Restul e doar fundal de conferință de presă.