Salutare, lux! Impozitarea ta tocmai a intrat în sala de forță: de la 0,3% la 0,9% — cât de „spațioasă” e categoria „marile averi”?

Se aude dinspre guvernare un murmur plin de testosteron fiscal: casele mai scumpe de 500.000 de euro și mașinile de peste 75.000 de euro ar urma să fie impozitate nu doar mai bine, ci triplu mai bine. De la 0,3% pe an la 0,9%. O mutare prezentată ca un gest de echitate socială: bogații să plătească, să se mai strângă ceva bani la vistieria statului.

Dar întrebarea care ne frământă e simplă: chiar avem atât de multe proprietăți care intră în categoria „lux”? Sau e doar încă o lovitură de imagine, o măsură cu ecou populist care, în cifre reale, nu rezolvă mare lucru?

Cât de „lux” e luxul în România?

Să stabilim terenul de joc. Pragurile sunt clare:

• 500.000 de euro pentru case și apartamente.
• 75.000 de euro pentru mașini.

Prima observație: în București, Cluj sau Timișoara, să depășești jumătate de milion de euro nu e chiar imposibil. Vorbim despre vile din cartierele de lux, apartamente în ansambluri premium sau case istorice renovate. În schimb, în provincie, pragul devine aproape science-fiction. În Botoșani sau Vaslui, cu 500.000 de euro cumperi jumătate de cartier, nu o casă.

La mașini, situația e și mai interesantă. Piața auto premium în România există, dar este relativ mică. BMW, Mercedes, Porsche, Range Rover sau Tesla modele de top trec de 75.000 de euro. Dar grosul pieței auto e format din mașini second-hand aduse din Germania, care rareori trec de 20.000 de euro.

Așadar, nu discutăm despre mase largi, ci despre o nișă. Iar miza reală e dacă această nișă e suficient de mare ca să aducă bani serioși la buget.

Surse vs. certitudini

Deocamdată, vorbim despre „surse”. Informația nu e oficializată prin ordonanță sau lege, nu are date de aplicare clare și nici nu știm exact formula tehnică după care va fi calculat impozitul.

Ce știm sigur este că guvernul caută bani disperați pentru a acoperi deficitul bugetar și presiunea vine atât din partea Comisiei Europene, cât și din piața internă. Creșterea impozitelor pe proprietate este o temă recurentă în PNRR și în recomandările Bruxelles-ului.

Altfel spus: chiar dacă știrea cu „triplu” e acum pe surse, direcția e clară. Cine are lux, va plăti mai mult. Singura necunoscută e cât de mult.

Hai să scoatem calculatoarele: cât de rare-s casele de 500.000?

Să trecem la cifre. Potrivit datelor din piața imobiliară, prețul mediu pe metru pătrat în București este undeva între 2.200 și 2.800 de euro în zonele centrale și premium. Asta înseamnă că un apartament de 150 de metri pătrați într-o zonă bună poate trece lejer de 500.000 de euro.

În Cluj, prețurile au explodat: acolo, și un apartament de 100 de metri pătrați în zonele ultracentrale se apropie de acest prag. La polul opus, în orașe precum Brăila, Bacău sau Reșița, e aproape imposibil să atingi acest nivel, chiar și cu o vilă generoasă.

Un raport recent arată că în toată România sunt câteva mii de locuințe evaluate peste 500.000 de euro, dar nu mai mult. Estimările vorbesc despre sub 10.000 de unități rezidențiale care ar intra în această categorie.

La mașini, datele Registrului Auto Român arată că segmentul de lux e și mai restrâns. Vorbim de câteva zeci de mii de vehicule la nivel național.

Cu alte cuvinte, măsura ar lovi într-un grup foarte mic de contribuabili.

Clientu’ premium poate plăti…

Aici apare dilema: e justificată această taxă sau nu?

Pe de o parte, statul are nevoie de bani. Dacă vrei o vilă de 700.000 de euro sau o mașină de 100.000 de euro, probabil că nu te dezechilibrează o taxă de câteva mii în plus pe an. Din acest punct de vedere, măsura pare echitabilă.

Pe de altă parte, în România, mulți dintre cei care au astfel de bunuri nu și le-au cumpărat neapărat din salarii albe. Vorbim despre averi acumulate în diverse combinații, averi moștenite sau averi mascate. Și atunci apare întrebarea: chiar ajunge statul să taxeze „bogații adevărați” sau doar o parte vizibilă, care oricum își declară proprietățile?

În plus, există riscul ca oamenii să mute proprietățile pe firme, fundații sau să folosească tot felul de artificii fiscale pentru a evita taxa. Iar în acest caz, măsura devine mai mult un spectacol politic decât o reformă fiscală reală.

Ce-ar putea urma?

Această taxă pe lux e doar începutul. Autoritățile au anunțat deja o reformă mai largă a impozitării pe proprietăți. Se va trece de la actuala evaluare bazată pe criterii fixe (zone, materiale de construcție) la evaluări digitale bazate pe valoarea reală de piață.

Asta înseamnă că, în câțiva ani, și o casă de 200.000 de euro va fi impozitată mai dur decât acum. Practic, se pune presiune pe toată piața imobiliară, nu doar pe segmentul de lux.

De asemenea, se discută și despre taxe verzi suplimentare pentru mașinile mari, poluante. Iar acestea nu mai țin cont doar de prețul mașinii, ci și de consum și emisii.

Cu alte cuvinte, triplarea impozitului pentru lux e doar o piesă într-un puzzle mai mare.

Povestea populistă și realitatea fiscală

Guvernul știe că, în vremuri de criză, e popular să lovești în „bogați”. „Să plătească și ei!” e un slogan ușor de vândut. Doar că, în realitate, veniturile obținute sunt relativ mici.

Dacă ai, să zicem, 10.000 de locuințe peste 500.000 de euro și statul colectează în medie 3.000 de euro în plus pe an de la fiecare, vorbim de 30 de milioane de euro. O sumă care, la nivelul unui buget național, e o picătură într-un ocean.

Evident, banii nu strică, dar nu vor rezolva marile probleme ale României. Deficitul bugetar de miliarde se repară greu doar cu taxe pe lux.

Întrebarea de fond: ce înseamnă luxul românesc?

Luxul românesc are o particularitate. În Occident, o casă de 500.000 de euro nu e un palat, ci o locuință decentă într-un oraș scump. În România, însă, aceeași sumă înseamnă vilă cu piscină, teren mare și, eventual, un mic turnuleț de inspirație mediteraneană.

Această diferență face ca măsura să fie percepută diferit. Pentru mulți români, 500.000 de euro e o avere astronomică. Dar pentru un medic de succes din București sau pentru un antreprenor clujean, poate fi doar „prețul pieței”.

Aici apare tensiunea: ce e lux pentru unul, e normalitate pentru altul.

Semnal sau soluție?

Triplarea impozitului pe lux are toate ingredientele unei măsuri simbolice. Dă bine la public, aduce un pic de bani, arată că guvernul „se preocupă” de echitate socială.

Dar, pe fond, problema rămâne: România nu strânge bani de unde trebuie. E mult mai ușor să taxezi 10.000 de bogați vizibili decât să reformezi colectarea fiscală, să combati evaziunea sau să închizi robinetele prin care dispar miliarde în contracte cu dedicație.

Problema reală nu e că pui trei zerouri în plus pe nota de plată a unei vile sau a unui Porsche.

Adevărata ”șmecherie” e să scoți la lumină mecanismele care fac posibil acest lux: contractele cu dedicație, licitațiile măsluite, firmele-căpușă, șmenurile din achiziții publice, banii negri spălați prin apartamente „de colecție”.

Dacă acolo ai curaj să bagi lupa și fiscul, găsești cu adevărat ce trebuie impozitat, sancționat și, în unele cazuri, eradicat. Luxul în sine e doar vitrina. Fabrica de lux e dedesubt – și aia e cu adevărat profitabilă pentru buget dacă o ataci.

În final, povestea cu luxul e mai mult despre politică decât despre economie.

E despre imaginea unui stat care vrea să pară justițiar, dar care, în realitate, nu se atinge de miezul problemei.

Luxul rămâne un cuvânt elastic, cu sensuri diferite în funcție de cartier și de buzunar.

Iar impozitul triplat e doar o nouă poveste românească despre cum facem reformă fiscală cu mult zgomot și rezultate modeste.