Săptămâna politică românească: Babasha și gogoasha rasismului

Deși am fi preferat să le uităm repede, alegerile locale și europarlamentare au provocat un iureș de zaiafeturi și paranghelii media fără precedent. În loc de dulcele post-coitum electoral, am fost propulsați într-un uragan de acuze, de toate culorile, al cărui ochi devastator a atins în principal încrederea noastră în procesul electoral românesc. Să atingem puțin subiectele săptămânii, ca să nu uităm ce-am pățit.

Eu când vreau să fluier, fluier!

Coldplay vin la București și decid, total pripit, să scoată din anonimat un manelist obscur. Sunt huiduiți îndelung de majoritatea celor care au plătit biletele ca să fie acolo, ca să-i vadă pe ei, pe Coldplay. Lung prilej de vorbe și de ipoteze, scandaluri prin social media, ieșiri puerile la rampă, tot felul de semianalfabeți cu multe like-uri simt nevoia să se defuleze.

Chestiunea are, în fapt, două aspecte simple. Ele se rezumă astfel:

Pe banii mei nu vine să cânte un reprezentant al unui gen muzical pe care – mai ales din cauza educației – îl detest.

Pe banii mei, nu conferi celebritate nemeritată încă unui reprezentant al unui gen muzical pe care îl consider, în forma actuală, un deșeu de mahala subculturală.

Coldplay pleacă. Babasha a devenit un star. Și rămânem cu el.

Restul vorbelor sunt praf și pulbere. Coldplay au încercat, în spiritul diversității și multiculturalității, să aducă pe scenă ceva ce lor li s-a părut reprezentativ pentru muzica noastră. Majoritatea celor aflați acolo nu se identificau cu acest gen muzical. Chiar dacă, pe la vreo petrecere de profil pestriț or mai fi dat și ei din buric la vreo două piese. Coldplay ar fi trebuit să aibă în vedere cine anume vine să-i asculte pe ei, în România. Nu au fost atenți și au provocat un fel de scandal nedorit de nimeni.

Maneaua are viața ei, autentică, cu compozitori buni, cu interpreți de talent. Dar e o viață paralelă, una care devine mainstream numai atunci când cineva dorește neapărat un compromis populist, bazat pe faptul că acest gen muzical a depășit de multă vreme granițele etnice, a devenit un bun comercial asociat nu neapărat cu o anume etnie cât mai ales cu un anumit standing cultural. Șoșoacă, de exemplu foarte recent, se promovează vizual cu o manea, Vine Șoșoaca. De ce nu cu un cântecel patriotic sovietic, mult mai apropiat de pseudo-ideologia partidului pe care-l târăște la luptă?

Cine vede rasism aici, vede, în termeni de împrumut și cu dioptrii roz amețitoare, un protest la adresa unei anumite etnii. În fapt, este vorba despre aversiunea națională față de o anumită parte a populației. Și anume aceea care refuză în mod sistematic beneficiile sistemului educațional național (e drept, șubred sub aspect moral). Aceea care produce în permanență șoc și groază, etalând un stil de viață sfidător, corupând, pe orice palier, orice organ de ordine publică, bubuind în breaking news cu bătăi între clanuri, pulverizând mereu legea, blocând drumuri naționale cu alaiuri de nuntă de mare farafastâc și tot ce mai poate fi găsit pe tema legea nu e pentru noi. Acest mod de viață nu este asociat numai cu o etnie, fiindcă a fost deja asimilat de restul compozitului etnic românesc. Iar maneaua este parte vie și stridentă a acestui mod de viață.

Vecinul meu de peste gard, de exemplu, se încadrează în exact acest gen de locuitor al României. E un nene de pe-aici, de prin sud, judecând după trăsăturile fizionomice de cuman/peceneg). Își pornește freza din șopron, raboteza din celălalt șopron (ăla mai nou, cu aer condiționat) și, în timp ce frezează și rabotează, dă drumul la niște manele, ca să prindă inimă la treabă. Îl doare în pix că în jurul lui suntem vreo 4-500 de nefericiți care nu avem nici o vină. Când gată lucrul, se răcorește cu o bere și se relaxează tot cu niște manele. Tot la volum maxim, ca să pătrundă mai bine adâncimea filosofică a versurilor. Dar ceea ce este sigur e că nu s-ar duce în veci la Coldplay, ca să huiduie, ipocrit, un manelist. Și gata. Să trecem la lucruri serioase.

Câte ceva despre alegeri

Nu prea mult, că ni s-a aplecat deja. Alegerile din 9 iunie ar fi trebuit să fie o celebrare a democrației, dar au sfârșit prin a fi un spectacol grotesc de incompetență și scandaluri. În loc să digerăm relaxați cifrele – pe-alocuri aberante – ne trezim cufundați într-o mocirlă de contestații, renumărări și acuzații de fraudă care fac din momentul electoral o glumă proastă, creată pentru proști. Liderii politici, mai degrabă actori într-o telenovelă ieftinuță, se întrec în a se acuza reciproc de furt și trădare, oferindu-ne un spectacol demn de cele mai proaste reality show-uri.

Renumărările de voturi nu fac decât să confirme suspiciunile: sunt prea multe locuri unde nimeni nu știe cine a câștigat de fapt. Fiecare partid își proclamă victoria în timp ce aruncă cu noroi în rivali, iar adevărul devine din ce în ce mai greu de deslușit. Se vorbește deschis despre fraude masive, iar în spatele ușilor închise, negocierile murdare sunt în toi. În acest haos post-electoral, cetățenii asistă neputincioși la un spectacol jalnic, care demonstrează că politica românească nu e decât o tragicomedie în care democrația e doar un cuvânt gol. Așa-zisele erori tehnice sunt puse seama oboselii, a căldurii, a Sfântului Duh. Iar erorile oneste… demonstrează incapacitatea administrației de a trimite în comisiile electorale persoane capabile de a înțelege cum funcționează un tabel, un proces-verbal, chestii simple.

Voturi nule, mai multe ca niciodată. Voturi dispărute cu totul. Și tradiționalele autobuze cu un fel flotanți parașutați de pe Marte la niște domicilii părăsite sau în ruine. Unde se poate, se fură mai subtil, din pix, se trec voturile unuia în rubrica celuilalt. Unde nu, se dă cu autobuzul. Ca-n codru.

Un bilanț descurajant

Această săptămână dezastruoasă ne arată că sistemul nostru politic e în cădere liberă, iar încrederea în instituțiile democratice este la un minim istoric. România pare să fi devenit o arenă de gladiatori în care fiecare lider politic luptă pentru supraviețuire, iar integritatea și onoarea sunt concepte uitate. Întrebarea rămâne: cine va ieși învingător din acest circ post-electoral și la ce preț?

Prezidențialele – următorul asalt

Peștii cei mari au mistuit accelerat prăzile. S-a trecut, extrem de rapid, la următorul obiectiv. Prezidențialele. Și aici avem așa:

Schimbarea datei alegerilor prezidențiale. Fiindcă unora parcă nu le mai prea convine septembrie. E prea aproape. Sigur, există o decizie comună luată de șefimea Coaliției. Dar data desfășurării prezidențialelor nu e bătută în cuie. Asta se mai întâmplă doar prin anumite țări africane. Așa că reîncep niște negocieri aproape comice.

Fixarea candidaturilor. În continuare avem doar vreo doi candidați siguri. Domnul Ciolacu, deși i-o cer atât cifrele proaspăt înregistrate în alegeri cât și acea parte a PSD care l-ar dori plecat de la conducerea partidului, nu s-ar prea da dus spre Cotroceni. Știe că regula ultimilor mulți ani a adus votul anti-PSD la turul doi. Și că, orice ar fi, postul de viitor prim-ministru este o variantă mult mai rezonabilă. Astfel încât:

Reapare ca viabilă varianta Geoană. Care se pare că negociază, deci va candida. Cum au remarcat deja distinși confrați și iluștri analiști, în clipa în care Geoană recapătă miros de PSD, popularitatea sa de independent, migălos construită în lunile din urmă, va scădea consistent.

USR e într-un reset obligatoriu. Probabil vor avea și ei un candidat pentru Cotroceni, deși amara înfrângere de mai ieri îi obligă la o reconstrucție din temelii. Se zice că Fritz. Se zice că Lasconi. Prea multe nume nici nu sunt de zis, pe-acolo.

Georgică vrea și el, clar. Sperăm că a pus între timp mâna pe manualul de limba română, clasa a 4-a și că buchisește de zor. Poate s-a apropiat, cu frisoane, și de gramatică sau măcar dezvoltarea vorbirii. Fiindcă va avea mult de cuvântat în cele ce urmează. Și, dacă vrea șanse la turul doi, trebuie să convingă mai mult decât zăltații semianalfabeți cu care a plecat la bătălie.

Nici Șoșo nu va lipsi. Pentru că partidul SOS nu are nici un alt candidat, despre orice alegeri ar fi vorba. Nici pentru comitetul asociației de locatari, nici pentru conducerea Fundației pentru Frexitologie Aplicată, nici pentru Asociația Pachidermelor Îmbolboșate și Șprilițate cu Clapse. Nici pentru președinție, prin urmare. În sufletul senatoarei-vuvuzea se va da o luptă crâncenă. Fiindcă perspectiva de a o cârpi (în vreun plen, la Strasbourg) pe Roberta Metsola e greu de refuzat. Sau o mardeală sinceră cu oamenii de ordine. Eheee, ce-o fi în sufletul ei.

Așa cum ne-am așteptat, meciul electoral s-a jucat cu stadionul destul de plin. Politicienii versus Democrația s-a încheiat 1-0. Mai sunt, totuși, două etape în acest play-off. Să vedem, poate câștigăm și noi măcar unul din meciuri.