Sclavagism prin SAFE? Ce i s-a arătat lui Dan Dungaciu

Se observă de ceva vreme un reflex curios, aproape pavlovian: ori de câte ori România face o mișcare normală la cap, dar incomodă pentru Rusia, se activează imediat corul suveranist al suspiciunii.

Când se discută despre înzestrarea armatei, apare „vasalizarea”.

Când vin bani europeni pentru apărare, apare „sclavagismul”.

Când statul încearcă, măcar cu întârziere, să recupereze decalaje militare rușinoase, ni se explică solemn că, de fapt, problema nu este vulnerabilitatea României, ci apropierea ei de Occident.

Întrebarea firească este asta:

Cine e, de fapt, vasalul aici?

România care încearcă să-și modernizeze armata cu fonduri europene, într-o regiune amenințată direct de Rusia?

Sau suveranismul românesc, această specie politică născută din resentiment, hrănită din propaganda Moscovei și mereu gata să vadă lanțuri occidentale exact acolo unde Kremlinul ar prefera să ne găsească slabi, prost înarmați și singuri?

Pentru că, dincolo de toate criticile legitime despre contracte, transfer tehnologic, industrie locală și firme românești, rămâne o evidență mare cât o cazemată:

Orice pas care întărește apărarea României deranjează Rusia.

Iar când o critică politică ajunge să se suprapună atât de perfect cu disconfortul Moscovei, merită să ne întrebăm dacă avem în față patriotism lucid sau doar vechea slugărnicie răsăriteană, parfumată electoral și vopsită în tricolor.

SAFE – o știți deja – este instrumentul UE de până la 150 de miliarde de euro pentru împrumuturi dedicate apărării.

România are o alocare de peste 16,6 miliarde de euro, iar Parlamentul a aprobat marți contracte de 8,33 miliarde de euro finanțate prin acest program.

Comisia Europeană include explicit dronele, sistemele anti-dronă, apărarea aeriană, mobilitatea militară și protecția infrastructurii critice între categoriile finanțabile.

Când plăcinta e mare, apar și ”patrioții” cu furculița

Dan Dungaciu, prim-vicepreședinte AUR, a intrat în scandalul miliardelor pentru înzestrarea României prin programul SAFE cu o teză care sună bine în studiourile unde patriotismul se servește fierbinte:

România nu devine producător, ci client; nu capătă autonomie strategică, ci se „vasalizează”; iar dacă Europa se federalizează, intrăm în „faza sclavagistă” a funcționării statului.

Teoria e încherpelită isteț.

Fiindcă, nu-i așa, ei se gândesc la ”binele țării”. Să nu ne ”vasalizăm” cumva, bieții de noi.

Declarațiile sale au fost transmise într-un comunicat al AUR, în care critică lipsa de transfer tehnologic, presupusa marginalizare a firmelor românești și orientarea banilor către mari companii occidentale.

Întrebarea e corectă, ambalajul e toxic

Totuși, există o întrebare legitimă în tot acest scandal: cât din acești bani rămâne în România?

Înzestrarea militară nu trebuie să fie doar un shopping list glorios, cu tancuri, corvete, radare și sisteme anti-dronă bifate frumos pe hârtie.

Orice program de asemenea dimensiune ar trebui să lase în urmă fabrici, mentenanță locală, locuri de muncă, know-how, linii de producție, capacitate de reparație și oameni instruiți.

Altfel, România riscă să cumpere apărare ca pe electrocasnice: cu garanție, cu service la altul și cu manualul de utilizare tradus prost.

Realitatea nu încape în lozincă

Problema este că Dungaciu împachetează această întrebare rezonabilă într-o retorică de alarmă națională.

Cuvinte precum „vasalizare” și „sclavagism” nu explică mare lucru.

Ele excită publicul deja convins că orice contract occidental este o lesă și orice cooperare europeană este o ocupație cu acte. Adică, exact acel gen de electorat care ațipește cu capul pe masa din birt, visând la ”România great again!”.

În realitate, SAFE este un mecanism european de împrumuturi pentru apărare, creat după ce continentul a descoperit, cam târziu, că Rusia nu poate fi oprită cu declarații optimiste și conferințe despre pace perpetuă.

România nu poate produce singură tot ce-i trebuie

Da, România trebuie să-și reconstruiască industria de apărare.

Da, Romarm și alte capacități interne trebuie consultate și implicate serios.

Da, transferul tehnologic nu trebuie confundat cu montatul a trei șuruburi sub supravegherea unui inginer venit din Germania.

Dar de aici până la concluzia că orice achiziție externă este „sclavagism” e cale lungă.

România nu poate produce singură, rapid și credibil, tot ce îi trebuie într-o regiune în care dronele rusești au intrat repetat în spațiul aerian, iar războiul din Ucraina a schimbat brutal manualul militar.

Drona lipsește sau nu lipsește?

Dungaciu are dreptate când spune că dronele au devenit decisive în războiul modern. Numai că SAFE include explicit drone, sisteme anti-dronă, apărare aeriană, muniție, rachete, mobilitate militară și protecția infrastructurii critice.

Așadar, discuția serioasă nu este dacă dronele contează, ci câte cumpărăm, ce producem local, cine face mentenanța și cât control tehnologic real obținem.

Aici trebuie împins statul la perete, nu într-o poezie despre lanțuri și stăpâni.

Sclavagismul, această metaforă cu epoleți

Adevărata miză este simplă: banii SAFE sunt enormi, iar plăcinta miroase bine.

Unii vor contracte. Alții vor capital politic.

Unii vor fabrici. Alții vor doar microfon. Ăla primit în același plic cu indicațiile și cu ”onorariul” de la Ambasada Rusiei.

Dungaciu joacă mai sofisticat decât Simion:

nu urlă ca un șef de galerie, ci pune o pojghiță geopolitică peste aceeași suspiciune suveranistă. Critica lui trebuie citită, nu înghițită.

Evident: România nu trebuie să devină un client captiv.

Dar nici nu se apără cu metafore despre sclavie.

Se apără cu contracte negociate dur, cu producție locală reală, cu transfer tehnologic verificabil și cu o întrebare repetată obsesiv la fiecare miliard cheltuit: ce rămâne aici, în afară de factură?

Realitatea e ceva mai încăpățânată decât lozinca.

SAFE nu înseamnă doar cumpărat tehnică militară la kilogram și lustruit prăștiile autohtone cu bani europeni.

În ultimele luni au apărut proiecte concrete care arată că România încearcă să intre, măcar parțial, în lanțul european de producție militară.

Fabrica de pulberi de la Victoria, făcută împreună cu Rheinmetall, este cel mai bun exemplu: investiție de peste 500 de milioane de euro, sute de locuri de muncă, producție de pulberi militare și încărcături modulare pentru artilerie.

Pentru o țară care ajunsese să importe pulberi din Serbia sau Asia, asta nu e chiar sclavagism. E, mai degrabă, o ieșire târzie din propria neputință industrială.

La fel, proiectele legate de șantierul naval Mangalia, corvete, elicoptere produse în România, radare și sisteme anti-dronă arată că discuția e mai complicată decât vrea propaganda suveranistă.

Da, trebuie întrebat dur cât se produce aici, cine controlează tehnologia, ce rămâne în România și dacă firmele românești sunt tratate ca parteneri reali sau ca figuranți cu ecuson.

Dar de aici până la povestea cu „vasalizarea” e o prăpastie adâncă.

Iar în prăpastia asta cad, de obicei, cei care confundă independența națională cu frica de orice ne-ar putea face mai puternici în fața Rusiei.