Sete bună și mare! Povestea de dragoste dintre om și vinul lui

Nu mă pricep la vinuri. Neam! Nu că nu sunt fruntașă pe ramură, dar sunt chiar la coada clasamentului. Nici măcar de FC Academica Clinceni nu sunt, darmite de Liga Campionilor. Dar, de ce, mama zmeilor, să-mi fac griji, că, doar sunt româncă. Și la ce nu se pricepe românul? Fotbal cunoaște? Cunoaște. Politică știe? Știe, mămică… Virusolog e? Păi, e normal. Cu războiul și cu tacticile de luptă le are? Sigur că le are. Căci, cum e aia, ca românul, ca românul – de priceput la toate, adică – nu-i niciunul.

Și, așa stând treaba, nu mă descurc eu, care, vorba aia, sunt get beget româncă, s-o scot la capăt cu vinul ăsta? Stați pe aci, pe aproape, să nu vorbesc singură – hâc… – despre vin și despre vinuri. Nu zic că mâncarea e fudulie și băutura, recte, vinul, e temelie. Doar intrăm, eu cu voi și voi cu mine, în povești, după cum ne pricepem.

Curtea cu struguri

Prin februarie, cam pe la jumătatea lunii, așa, am trecut cu mașina printr-un sat de lângă Urlați – patria, sau, mă rog, o parte din patria vinului prahovean. Și, într-o curte de om, care se vedea cu ochiul liber că e cam părăsită – spun cam și nu părăsită definitiv, pentru că se observa că, în urmă cu ceva timp, mâna de gospodar trebăluise pe acolo – văd, aproape de gardurile împrejmuitoare de sârmă, o plantație de viță de vie. Curtea cu struguri era pe colț. Gard și într-o parte, și în cealaltă.

Și, prin ochiurile hulpave de sârmă, se vedea tot). Cu struguri. Albi, negri, roze. Ca niște purceluși, toți. Pe fiecare plantă de viță de vie. Gerurile de decembrie, ianuarie, chiar februarie – mă rog, cât au fost și astea – nu afectaseră strugurii. Am rămas uluită. Căci era, cum am zis, februarie. Priveliștea era unică și, pentru mine, copleșitoare. Chiar dacă părea, așa, o viață fără oameni în curtea aia, strugurii de pe vița de vie spuneau niște povești absolut fabuloase.

Din motive tehnice – și mă devoalez public ca fiind varză – mai ceva ca la vin – la tot ce e tehnică – n-am reușit să fac fotografii. Dar, peste vreo două săptămâni, m-am dus pregătită – nu, nu ca soldații lui Putin în Ucraina – cu gând determinant să fac, de la fața locului, un reportaj de reportaj. Ca să zică șefii de la ziar că îmi curge prin vene cerneală albastră, cu care scrie condeierul bun, nu sânge obișnuit.

Numai că, socoteala de acasă nu se potrivește cu aia din târg. Nu mai era niciun strugure. Na, mai fă poze, fată! În schimb, am aflat din vecini povestea strugurilor din februarie. Credeam – eram chiar convinsă de asta – că strugurii fuseseră păstrați pentru a face din ei un anumit soi de vin, care, da, se face numai din struguri sărutați de brumă și de îngheț în buza nopții. Nu era așa.

Povestea era și mai simplă, și autentică, a noastră, a românilor. Stăpânii viei, doi oameni în vârstă, care îngrijiseră via și curtea după puterile lor, dar, clar, îngrijiseră, muriseră prin toamnă. Cam unul după altul. Și situația, în urma lor, rămăsese încurcată între cei trei copii pe care-i aveau. Cine ia casa, cine ia via, cui i se cuvine restul de pământ de pe dealuri?

Părinții nu lăsaseră un testament, nici măcar o vorbă de cum să facă împărțirea fără să se certe. Și exact asta s-a întâmplat: s-au certat crunt pe tot. N-au căzut nici măcar la pace să culeagă, la vremea ei, via din curte. Toți. Sau unul dintre ei. Dar, cu vreo două zile înainte să ajung eu a doua oară, a venit unul dintre fii cu mai mulți oameni, cu saci, cu o remorcă legată de mașină și a cules strugurii. Sau ce mai rămăsese din ei, că mai dăduse măcar un îngheț între timp.

Venise, după cum au spus vecinii, fără știrea și acordul celorlalți. A urcat sacii în remorcă și dus a fost cu ei. Iar pe mine, povestea asta m-a determinat și m-a mânat în luptă să scriu despre vin și despre vinuri. De pe la noi, românești. Nu despre soiuri, în mod expres, ci despre vin, în general. Pentru că, pe de-o parte, ar fi prea mult pentru mine, o necunoscătoare, pe de alta, pentru că listele cu soiuri le găsiți, cum ar veni, pe toată tarlaua internetului.

Din damigeană în pahar

Ai zice că e o chestie ciudată vinul ăsta. Îl bei în gură, și el, în loc să se ducă pe calea gâtului, urcă la cap sau coboară în picioare. Uneori, cică mai bășică și limba. Eh, s-o duce și pe gât, dar, cert are traseu insidios. Din câte am înțeles, dezleagă al naibii de tare limbile. Și e bine să-l bei cu prietenii. Bine, se poate și cu inamicii, numai să nu sară, cum e vorba aia, la vreun moment dat, cuțitele din teci, că am zis că vinul ia stavila de la limbă și o lasă slobodă.

Unii cred că e frumos să bei vinul pe muzică. Adică, să fie chermeză – vorba vine, că românul e mesean, frățică, și face paranghelie din orice – și să bage și lăutarul una de inimă albastră la acordeon. Să întindă burduful ăla, de să-l facă să lăcrimeze de drag și de dor. Alții consideră că vinul merge băut cu o carte în față, ori într-un moment romantic, la restaurant, pe malul mării, în liniștea casei, cu persoana iubită. Doar să-l sorbi, doar să-i simți parfumul. Și să-l vorbești. Să-l descânți. Să fraternizezi cu el.

Era să zic că se bea vin și la meciul de fotbal, dar, atunci, de cele mai multe ori, românul îi trage cu berea și cu popcornul. Cei mai mulți, pe principiul că un pahar cu vin la masă ține doctorul departe de casă – ce, ăla e mărul care alungă doctorul? Lasă, că și vinul… Am auzit eu, parol! Face bine la o serie de afecțiuni. Că vine cu antioxidanți, flavonoizi, melatonină,  săruri minerale. Și, nu! Nu duce la belele dacă e negru, ponderat băut și cristalin, și omul are probleme cardiace și e hipertensiv – îl beau la masă. Printre dumicați. Sau după ei. Vinul e bun rece, și friptura caldă.

Cel puțin, așa mă gândesc. Că în felul ăsta cele două se pupă mirific și magic și dau curcubeu pe cerul gurii. Acuma, e important și cât bem, ca să resimțim plăcere, nu doar unde și cum și cu cine. Una e să bei două pahare la cină și alta să dai cep la butoi și să bei – gâl, gâl – cu vadra. Da, dar aici apare, îmi dau seama, altă chestiune. Ca să ai vin cu vadra, trebuie să ai struguri. Mulți. Câteva sute de kilograme. Și mai mult, poate. Pe care, înainte să le pui frumos în budane și tocitori mari, să le bagi, cu artă și precizie, în zdrobitor.

Dacă are omul timp, răbdare, chef, cantitate mai mică de struguri, se așază pe scăunel cu tot neamul lui și începe, într-o găleată, să dezbrobonească strugurii. Pune, adică, numai boabele de struguri, fără vrej. Dacă via personală a dat rod bogat – ori, na, a băgat mâna în teșcherea și a cumpărat de la alții care au vie, mulți struguri – nu mai stă să facă operațiunea asta. Dă tot prin zdrobitor și pune lichidul rezultat, cu tot cu pulpa și cu coaja de strugure, în vase mari. Stă aici vinul vreo două, trei zile, până începe, vesel, să o dea în frăsuială de must.

Recunosc, d-ăsta nu doar că beau cu oala, de mă doare burta trei zile, dar și pitesc asiduu din el prin lada frigorifică, să am la ceas de sete mare. Când încetează orbecăiala din budane și lichidul din interior începe să se învâltoare și să înțepe la limbă, dar nu stă din fiert, gata, se trage în butoaie și în damigene și la beci cu el. Să nu vă pună sfântul să dați iama, după asta, prin beci după vreo murătură, după vreun bulion!

Că mustul care spumegă de draci în damigene degajă dioxid de carbon și, duce, ferească ̕Mnezeu, la intoxicare și chiar la alte cele. Deci, e pericol! E de chemat descarcerarea și ambulanța. Paza bună trece primejdia rea. Intrăm în pivniță când se liniștește vinul și nu mai face valuri, valuri, de nebun. Cert e că, vorba cântecului: bun e vinul ghiurghiuliu…

Despre zaibăr, cu drag…

Pe vremea copilăriei mele aveam vie. În câmp. Două, mai apoi. Nu se furau struguri. Nimeni din sat nu avea treabă cu via noastră. Cam toți sătenii aveau vii. Nu veneau hoții, de să strigăm cum striga artistul într-o melodie populară de demult. Nu citez, spun din memorie: „uite hoțu-n via mea… Pe el, Lică, pe el, mă!”. Dar veneau graurii. Și afurisiții ăștia rădeau tot. Nu mai era nimic de cules în toamnă. Adică, ajutau gospodarul în muncă. Drept care, via trebuia păzită.

Mărturisesc ca la popă, la spovedanie, deși sunt păcătoasă și nu prea calc pe acolo, să păzesc via era plăcerea mea. Îmi luam cu mine o carte și un clopoțel de ăla de mă duceam cu Plugușorul cu el – ori vreo talangă de la vacă – și toată ziua stăteam în vie. Nu făceam nimic, doar sunam, din când în când, din talanga aia, să sperii graurii. Dar se numea acasă că făceam treabă. Aveam grijă de vie. O păzeam. Eram hărnicuță.

Ei, dar până ajungeau să se coacă strugurii și să tenteze graurii, la vie era treabă multă. Se săpa, se lega, se stropea cu piatră vânătă, de vreo trei ori pe vară, se tăiau coardele nelalocul lor. Beleaua, pentru mine, era la culesul viei. Căci, bunica mea, femeie care venea din alte timpuri și prețuia altfel decât noi pământul și roadele lui, ne punea să adunăm, nu doar strugurii de pe vița de vie, ci și broboanele căzute pe jos. Și să strângi boabele alea de pe jos, uneori, din țărână, chiar nu era, pentru mine, visul vieții.

Pe timpuri, oamenii de la țară spuneau: să bem un vin curat. Nu înțelegeam cum e asta cu vinul curat. Căci, în pahar, na, îl vedeam limpede și frumos. Am aflat mai târziu că se spune astfel vinului făcut numai din strugurii din vie, fără zahăr și fără apă adăugate. Căci, da, uneori, unii oameni, ca să mărească numărul multelor zeci de litri, făceau, cum se spunea, și vin mâna a doua.

Și producătorii mari de vinuri, pun de astea sau de altele, chimicale, în vin. Adică, în cantitate mare, și nu mai rămâne nici mama strugurelui în vinul ăla. La țară, nu se făceau, și nici acum, în cea mai mare parte, nu se fac vinuri sofisticate. Zaibărul lui nea Mărin, de pe vremuri, cârmâzul – deși cunoscătorii îi zic nectar de-al zeilor – vinul de căpșunică sau de ananas… E un soi de viță e vie, nu ananasul de la supermarket. Eh… De astea. A, și mai e ceva. Din boasca rămasă pe fundul tocitorilor, după o vreme, se face și țuică. Omul gospodar folosește, astfel, strugurii la maximum.

Cert e că vinul, de oriunde l-ai lua și de oriunde l-ai apuca, nu doar că are povești, e el însuși o poveste. Și, cred, una de dragoste. Pe care, noi, românii o știm, o auzim, o învățăm din vremuri străvechi, de pe când regele Burebista a ars – sau a scos, istoricii  nu zic verde ce și cum – viile. Căci, na, așa e în gena noastră. Suntem scindați și împărțiți în păreri și credem despre sine că suntem cei mai cei și deținem absolutul. Hai, mai râdem, mai glumim, că nu se poate să vorbim despre vin și să ne luăm foarte în serios, dar nu părăsim incinta. Că trec la următorul intertitlu.

Vinul de gheață

Spuneam mai sus despre strugurii lăsați pe câmp să se coacă bine, să-și lase toată dulceața și să-i lovească, pleosc, înghețul. Ei, neatinși de boli și de putregai, sunt folosiţi la producţia vinului de gheaţă. Se culeg pe ger, de îngheață degețelele pe ei și pe cuțit sau foarfecă. Și sufli în pumni – pfu, pfu – să pui sângele în mișcare și să scapi de acele din mâini. Și tot înghețați trebuie să ajungă la presă. Strugurii. Nu pumnii. De zdrobit, tot înghețați se zdrobesc. Cică lasă un suc concentrat și dulce, din care se face, apoi, vinul de desert. Nu în toți anii se ajunge la strugurii din care se face acest vin. Căci, nu permit temperaturile. Uneori, sunt mai anapoda și strugurii pentru vinul de gheață nu se pot folosi.

Despre vin și despre vinuri, s-a scris, s-a vorbit, s-a povestit mult. Și de multe ori. Și de mulți poeți, scriitori, cântăreți. Căci vinul, fără urmă de dubiu, e dincolo de orice, iubire. Și omul se îndrăgostește, din plin, de el. Dar, parol, și vinul e în dragoste mare cu omul. Că nicio altă vietate nu îl bea.

Dintre toți care au cântat în fel și chip vinul, mă opresc la Păstorel. Alexandru Osvald Teodoreanu, cunoscut cu numele Păstorel Teodoreanu, a fost, nu doar un boem al perioadei interbelice, ci și un talentat oenolog și iubitor de vinuri. Știa cu precizie ce degusta. Ce soi, din ce podgorie, când a fost produs. Fără să-i spună cineva ce are în pahar. A scris un Tratat despre vinuri, coniacuri și tehnica degustării acestora.

Dar, n-a ajuns să fie publicat și chiar s-a pierdut. Se spune că vinul e mai bun vechi. Să fie veteran prin pivnițe. Și aici mă refer, mai degrabă, la vinul făcut de marii producători, nu acasă. Cu cât trece timpul, cu atât licoarea cristalină e mai bună și mai valoroasă. Și e băubilă la taifasuri și la povești cu oamenii dragi. Torni vinul rece în pahare curate și dă-i și fă planuri, și dă-i și visează, și dă-i și iubește! Vinul și pe cine vreți voi.

Vinul e unul dintre cele mai importante semne de civilizație din lume, a zis Ernest Hemingway. Eu zic să-l credem. Știa el ce știa. Iar pe voi, dacă nu aveți în beci, în debara, în dulap, vă îndemn să dați o fugă până la magazinul din colț, ca să cumpărați o sticlă cu vin. Și să ciocniți, cioc, cioc, cu mine. Și cu toți colegii de la Puterea. C-am văzut eu că le lasă gura apă, ca și vouă, de fapt.

Hai, noroc! Sete bună! La cât mai multe pahare! Hâc… Predau legătura în redacție.