Shenzen: Cum se împarte lumea? Ca de obicei, între șmecheri și fraieri!
Trei oameni, trei puteri nucleare și o planetă întreagă care așteaptă să afle ce se va discuta despre viitorul ei. Donald Trump, Vladimir Putin și Xi Jinping se întâlnesc joi, 19 noiembrie, în orașul chinez Shenzhen, într-un summit cu o semnificație geopolitică excepțională.
- Trei președinți și o întrebare care sperie planeta
- Donald Trump: spectacolul diplomatic și interesele Americii
- Vladimir Putin: legitimitate internațională fără concesii evidente
- Xi Jinping: gazda care poate câștiga fără să semneze nimic
- Armele nucleare: negocierea cu cel mai periculos potențial
- Iranul: războiul care complică toate calculele
- Europa: mare putere economică, spectator geopolitic
- România: cât valorează interesele unui stat mic?
- Cum se împarte, până la urmă, lumea?
Oficial, se va discuta despre pace, stabilitate și reducerea armamentului nuclear.
Neoficial, fiecare dintre cei trei vine cu propriile interese, propriile războaie și propriile pretenții asupra ordinii mondiale.
Iar restul lumii, inclusiv Europa, se poate trezi în situația deloc confortabilă de a afla ulterior ce au hotărât cei mari.
Trei președinți și o întrebare care sperie planeta
Întâlnirea trilaterală are loc în marja summitului Cooperării Economice Asia-Pacific (APEC), organizat de China între 18 și 19 noiembrie. Este prima reuniune față în față a celor trei lideri într-un asemenea format.
APEC reunește 21 de economii, printre care Statele Unite, China, Rusia, Japonia, Canada, Australia și Coreea de Sud. Agenda oficială privește comerțul, inteligența artificială, securitatea lanțurilor de aprovizionare, energia și integrarea economică regională.
Dar reuniunea Trump–Putin–Xi amenință să eclipseze întregul eveniment.
Ministerul chinez de Externe vorbește despre o întâlnire cu semnificație istorică, destinată stabilității internaționale.
Washingtonul anunță negocieri privind armele nucleare și discuții despre Iran.
Kremlinul urmărește, înainte de toate, confirmarea statutului Rusiei de mare putere indispensabilă.
Problema este că fiecare dintre cei trei înțelege stabilitatea mondială în felul său.
Donald Trump: spectacolul diplomatic și interesele Americii
Președintele american ajunge în China după pierderile electorale suferite de republicani la alegerile de la jumătatea mandatului și pe fondul războiului cu Iranul.
Trump are nevoie de un succes internațional major.
Un acord nuclear, chiar preliminar, i-ar permite să se prezinte drept omul capabil să negocieze cu cei mai puternici adversari ai Americii.
Există însă și o miză economică substanțială.
Washingtonul și Beijingul negociază reducerea reciprocă a unor taxe vamale, inclusiv un posibil pachet de concesii de câte 30 de miliarde de dolari. Agricultura americană, restricțiile comerciale și accesul la tehnologii avansate figurează printre dosarele sensibile.
Iar China dispune de o armă economică redutabilă:
dominația asupra procesării mineralelor critice, indispensabile industriei electronice, sistemelor militare și dezvoltării inteligenței artificiale.
Trump poate amenința cu tarife și sancțiuni.
Xi poate răspunde restrângând accesul la materiale fără de care industriile occidentale întâmpină dificultăți majore.
Aici, negocierile devin serioase.
Vladimir Putin: legitimitate internațională fără concesii evidente
Pentru Putin, participarea la summit reprezintă deja un câștig diplomatic.
Liderul rus, responsabil pentru invazia Ucrainei și vizat de un mandat de arestare al Curții Penale Internaționale, apare alături de președinții american și chinez ca participant egal la negocieri privind securitatea mondială.
Imaginea este extraordinar de valoroasă pentru propaganda Kremlinului.
Rusia încearcă să demonstreze că izolarea internațională impusă de Occident a eșuat și că nicio arhitectură de securitate durabilă nu poate fi construită fără Moscova.
Putin ar prefera, evident, o soluție pentru Ucraina care să consfințească măcar o parte dintre cuceririle teritoriale rusești.
Totuși, Washingtonul afirmă că Ucraina nu figurează pe agenda oficială a trilateralei, fiind tratată printr-un proces diplomatic separat.
Această excludere limitează perspectivele unui acord imediat, dar nu elimină riscul unor înțelegeri politice indirecte.
Xi Jinping: gazda care poate câștiga fără să semneze nimic
Dintre cei trei, liderul chinez are probabil cea mai confortabilă poziție strategică.
Summitul se desfășoară pe teritoriul Chinei. Beijingul stabilește cadrul diplomatic, iar Xi devine interlocutorul central al celor două puteri rivale.
China întreține relații economice importante cu Rusia, concurează cu Statele Unite pentru supremația tehnologică și își extinde influența asupra economiilor asiatice.
Beijingul nu dorește neapărat distrugerea ordinii internaționale existente.
Dorește modificarea ei, astfel încât influența americană să fie diminuată, iar interesele chineze să primească o recunoaștere mai amplă.
Există, firește, și dosarul Taiwanului.
Insula participă la APEC printr-un reprezentant special, fondatorul Acer, Stan Shih.
Taipeiul a solicitat garanții privind participarea pe picior de egalitate, în timp ce Beijingul continuă să invoce principiul unei singure Chine.
Pentru Xi, orice slăbire a angajamentelor americane față de securitatea Taiwanului ar reprezenta un câștig strategic major.
Nu există însă dovezi că o asemenea concesie se negociază la Shenzhen.
Armele nucleare: negocierea cu cel mai periculos potențial
La 5 februarie 2026 a expirat New START, ultimul mare tratat bilateral de control al armamentelor nucleare strategice dintre Washington și Moscova.
Pentru prima dată după mai bine de cinci decenii, cele două puteri nu mai sunt constrânse juridic de limitele unui asemenea acord.
Potrivit institutului SIPRI, la începutul anului 2026 existau aproximativ 12.187 de focoase nucleare în lume.
Statele Unite și Rusia dețin împreună aproape 86% dintre acestea.
China avea aproximativ 620 de focoase, dar își extinde rapid arsenalul.
Trump dorește un nou acord care să includă toate cele trei puteri.
Beijingul respinge însă ideea unor restricții similare, argumentând că arsenalul său este mult inferior celor american și rus.
Diferența este esențială.
O înțelegere nucleară verificabilă ar putea reduce riscul unei confruntări devastatoare. Dar negocierile pot deveni și instrumente prin care fiecare putere încearcă să obțină avantaje militare sau politice.
Deocamdată, oficialii americani nu anticipează semnarea vreunui acord.
Iranul: războiul care complică toate calculele
Conflictul dintre Statele Unite și Iran introduce o dimensiune suplimentară.
Washingtonul dorește să împiedice definitiv dezvoltarea unei arme nucleare iraniene.
Rusia și China întrețin însă relații importante cu Teheranul și nu împărtășesc strategia americană de constrângere militară.
Trump ar putea solicita sprijinul celor doi lideri pentru limitarea acțiunilor Iranului și ale grupărilor regionale susținute de acesta.
Dar Moscova și Beijingul au puține motive să ofere gratuit ajutorul dorit.
Un conflict care consumă resurse americane în Orientul Mijlociu poate diminua presiunea exercitată de Washington în Europa și Asia.
Acesta este unul dintre paradoxurile summitului:
cei trei pot declara simultan că urmăresc pacea, în timp ce fiecare exploatează dificultățile strategice ale celorlalți.
Europa: mare putere economică, spectator geopolitic
Absența Europei de la masa trilateralei este poate cel mai neliniștitor aspect pentru continentul nostru.
Uniunea Europeană reprezintă o forță economică uriașă, dar continuă să întâmpine dificultăți în formularea unei politici externe și militare suficient de unitare.
Franța și Regatul Unit dețin arme nucleare.
Germania reprezintă una dintre marile economii ale lumii.
NATO rămâne principalul sistem de apărare colectivă occidental.
Cu toate acestea, niciun lider european nu participă la discuția celor trei.
Comparația cu Ialta, conferința din februarie 1945 la care Stalin, Roosevelt și Churchill au negociat organizarea Europei postbelice, a apărut deja în presa internațională.
Analogia are limite evidente: la Shenzhen nu există un acord confirmat privind împărțirea teritoriilor sau a sferelor de influență.
Există însă o asemănare tulburătoare:
posibilitatea ca marile puteri să considere interesele statelor mai mici drept elemente negociabile ale propriei securități.
România: cât valorează interesele unui stat mic?
Pentru România, asemenea negocieri nu reprezintă un exercițiu teoretic.
Securitatea Mării Negre, viitorul Ucrainei, prezența militară americană în Europa și credibilitatea garanțiilor NATO sunt chestiuni fundamentale.
Orice aranjament care ar recompensa agresiunea Rusiei sau ar diminua angajamentul american față de securitatea europeană ne-ar afecta direct.
România nu poate influența singură negocierile dintre Washington, Beijing și Moscova. Poate însă contribui la consolidarea unei poziții europene coerente și la întărirea propriei capacități de apărare.
Alternativa este dependența aproape exclusivă de deciziile altora.
Iar experiența istorică ne arată cât de scumpă poate deveni această dependență.
Cum se împarte, până la urmă, lumea?
Probabil că summitul de la Shenzhen nu va produce o nouă Ialtă. Interesele celor trei puteri sunt prea divergente pentru o împărțire simplă și definitivă a planetei.
Dar reuniunea poate inaugura o practică diplomatică periculoasă:
consultarea privilegiată a câtorva mari puteri asupra unor probleme care afectează numeroase alte state.
Există și posibilitatea unui rezultat benefic, mai ales dacă discuțiile deschid calea unui nou regim de control nuclear.
Totul depinde de conținutul acordurilor, de transparența negocierilor și de respectarea drepturilor statelor absente.
Fiindcă lumea nu se împarte neapărat prin tratate secrete, cu hărți întinse pe masă și frontiere trasate cu creionul.
Uneori se împarte prin concesii comerciale, prin promisiuni de neintervenție, prin acceptarea tacită a unor agresiuni sau prin simpla decizie de a nu mai apăra anumite principii.
Iar diferența dintre șmecheri și fraieri apare exact atunci când unii negociază, iar ceilalți descoperă, prea târziu, că au făcut parte din preț.