Spionaj, exil și dosare arse: Dinu Zamfirescu despre România care uită

Într-o Românie tot mai lipsită de repere morale și lideri autentici, Dinu Zamfirescu – fost deținut politic, refondator al PNL după 1989, istoric și membru fondator al CNSAS – rămâne un martor lucid al unor vremuri în care ideologia era o formă de supraviețuire, iar libertatea, o vină.

Invitat la Dialogurile Puterii, Zamfirescu reface parcursul unei vieți dedicate luptei pentru democrație: de la arestările din tinerețe, la rezistența liberală în anii ’40, exilul în Franța, episodul puțin cunoscut al colaborării Mariei Tănase cu americanii, și până la marile regrete postdecembriste – execuția soților Ceaușescu și o justiție care nu a venit niciodată cu adevărat.

Unul dintre ultimii martori lucizi ai României interbelice, ai terorii comuniste și ai tranziției ratate. Fost deținut politic, refondator al Partidului Național Liberal după 1989, membru fondator al Colegiului CNSAS, Zamfirescu ne face martori ai unei vieți trăite pe muchie de destin, printre idealuri, trădări, exil și regrete.

„Astăzi, într-un peisaj politic în care numele mari se sting unul câte unul, poate că e momentul să înțelegem cine am fost, ce am pierdut și – dacă mai e posibil – ce am putea redeveni.”

Arestat la 19 ani, fără proces: „Ne-au dus cu autobuze fără scaune, ca pe vite”

În decembrie 1945, Dinu Zamfirescu avea doar 19 ani când a fost arestat pentru prima dată, împreună cu sute de tineri liberali și simpatizanți ai opoziției democratice. În plină ocupație sovietică, erau vremuri în care o simplă participare la o manifestație îți putea aduce ani grei de închisoare.

08:40, 20.07.2025 • ACTUALITATE

Poveștile navelor cu care Ceaușescu se plimba pe Dunăre: „Mihai Viteazu”, „Mircea” și „ZK101”, care a ajuns la un armator grec

15:13, 30.06.2025 • ECONOMIE

Ce a rămas din ultimul combinat vizitat de Ceaușescu. Autoritățile locale au planuri mari

„Prima mea arestare… am fost dus la prefectura de poliție, apoi la Divizia Tudor Vladimirescu, pe șoseaua Panduri, în barăci rămase de la germani. Ne-au băgat într-o sală mare, fără scaune, și după două ore au mai adus 150 de oameni. Eram înghesuiți ca sardelele. Ne-au transportat cu autobuze din care scoseseră scaunele – 70-80 de persoane într-un autobuz, la fiecare ușă câte un civil cu pistol-mitralieră. Dacă mișca unul, trăgeau în toți.”

Credeau că vor fi deportați în URSS, cum se întâmplase deja cu alți tineri români. Au urmat zile de incertitudine, anchete, apoi Jilava și închisoarea militară.

„După o lună ne-au dat drumul. Pe 10 decembrie 1945 eram deja la sediul Partidului Liberal, pe C.A. Rosetti 37. M-am înscris. A fost o decizie pe care n-o regret.”

Exmatriculat, interzis, dar nu învins: „Ne organizam elevii, credeam în liberalism”

Activismul său i-a costat accesul la educație. A fost exmatriculat din liceu, fără drept de reînscriere acel an. Totuși, nu s-a lăsat.

„Am fost exmatriculat din clasa a 7-a de liceu, adică penultima. Am reluat apoi la Șincai și am terminat la Sfântul Sava. Între timp, organizația noastră liberală de elevi adunase 500-600 de tineri doar în București. Discutam doctrine, participam la colocvii. Liberalismul era viu pentru noi.”

Dar azi, spune el cu amărăciune, puțini mai înțeleg ce înseamnă să fii liberal cu adevărat.

„Mulți din PNL nu știu de ce sunt acolo. Am întrebat un fost președinte: de ce ești liberal? A zis că nu și-a mai pus problema. Trist.”

Maria Tănase și americanii: o poveste de spionaj uitată

Printre poveștile uimitoare, Zamfirescu evocă un episod puțin cunoscut: implicarea Mariei Tănase în susținerea americanilor care încercau să afle structura trupelor sovietice din România.

„Era îndrăgostită de un american din Misiunea Aliată. Americanii voiau să afle câte trupe sovietice sunt aici. Cineva i-a spus: ‘E simplu, după numerele de înmatriculare ale camioanelor.’ Maria Tănase a vorbit cu mama unui prieten de-al meu și așa ne-am implicat. Eu și prietenul meu strângeam numerele de pe camioane, alte detalii. Era o treabă periculoasă, dar făcută din dragoste pentru România.”

26 de refuzuri de plecare din țară: „Am plătit 6.000 de dolari pentru libertate”

Ani mai târziu, în anii ’70, Dinu Zamfirescu decide să plece în exil. După 26 de refuzuri ale cererii de plecare, a reușit să ajungă la Paris, cu sprijinul cumnatului său și al unor prieteni. Prețul: 6.000 de dolari.

„Am fost refuzat de 26 de ori. Pe urmă, un anume Iacober, care vindea plecări, ne-a cerut 6.000 de dolari. Cumnatul meu și alți prieteni au făcut rost. Mi s-a spus: ‘Fii calm, nu lua atitudini ostile, că pierdem banii’. La final, mi-au dat pașaport pentru toți trei. Fata mea a refuzat să plece fără pisică. Am luat și pisica.”

CNSAS, dosare, și adevărul neterminat: „Toți aveau dosare. Băsescu? Dosar ars, dar există dovezi”

Ajuns membru în Colegiul CNSAS, Zamfirescu a avut acces la adevărurile îngropate ale trecutului. Unele dosare fuseseră distruse – cum a fost cazul Traian Băsescu, dar au rămas urme.

„Am văzut procesul-verbal de ardere a dosarului lui Băsescu. Personal, n-am avut discuții cu el, dar CNSAS a confirmat. Șocant a fost altceva: toți aveau dosare. În exil, îi știam ca oameni de cultură, cercetători. Dar erau infiltrați. Iosif Constantin Drăgan, de exemplu.”

Despre execuția Ceaușeștilor: „A fost o greșeală. Probabil unii s-au temut că ei vor vorbi”

Zamfirescu e tranșant și când vine vorba despre finalul regimului Ceaușescu.

„Am spus-o de atunci: a fost o greșeală să fie împușcați. Probabil unii s-au temut că vorbesc prea mult. Era important să fie judecați, să răspundă. Nu să devină martiri tăcuți.”

Regretele unui întors acasă: „Poate că n-ar fi trebuit să mă întorc”

„La un moment dat am regretat că m-am întors. Pentru că văd o societate care merge într-o direcție greșită. Nu s-a făcut educație, nu s-a făcut justiție. Nu spun că trebuiau omorâți, dar să-i vadă lumea cum trăiesc într-o celulă, poate învăța cineva ceva.”

România de azi și memoria uitată: „Cum să spui că era mai bine în comunism?”

Într-un sondaj recent, peste 50% dintre respondenți au spus că „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”. Dinu Zamfirescu răspunde fără ezitare:

„Aberație totală. Dar o înțeleg pe undeva: acești oameni nu au trăit în comunism. Nu știu ce înseamnă să n-ai curent, mâncare, libertate. Memoria noastră e scurtă. Iar memoria comunismului e lăsată să se șteargă.”

Un om, o viață, o luptă

Dinu Zamfirescu e astăzi, poate, printre ultimii corifei ai liberalismului autentic. A trecut prin arestări, exil, deziluzii politice și a revenit într-o țară care, adesea, nu vrea să învețe din propria istorie.

„Speranța există. Dar nu poate rămâne doar în cuvinte. Ea trebuie cultivată, învățată, apărată. Așa cum am făcut-o noi, când era cel mai greu.”