Statul de drept înseamnă să nu mai plătim pensii obscene unei caste care nu dă socoteală nimănui

Un grup de organizații civice – Inițiativa România, Corupția Ucide, Rezistența, Inițiativa Timișoara, la care s-au lipit și alte inițiative civice – cheamă lumea în stradă, de la ora 18.30, în fața ICCJ, pentru a cere revocarea Liei Savonea și pentru a spune răspicat că „justiția de castă” a ajuns prea departe.

Astăzi, în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu se strigă doar un slogan bine formulat – „Ce face Lia cu Justiția din România?”. Se strigă, de fapt, un lucru mult mai simplu și mai brutal: gata cu șmecheria ridicată la rang de politică de sistem.

Contextul e limpede:

Reforma pensiilor speciale ale magistraților e blocată, întâlnirea de la Cotroceni dintre Nicușor Dan, guvernanți și reprezentanții sistemului s-a terminat în coadă de pește, iar Înalta Curte a venit la discuții cu un „Acord pentru Justiție și Stabilitate” care arată mai degrabă a listă de pretenții decât a ofertă de compromis.

În fața acestei combinații de aroganță și cinism, mitingul de azi nu e un „atac la Justiție”. E, dacă vreți, singurul reflex de apărare al opiniei publice împotriva unui mușchi moral care, la nivel de sistem juridic, s-a atrofiat grav.

De ce se iese azi în stradă

Protestul din fața ICCJ are un titlu care spune tot: „Ce face Lia cu Justiția din România?”.

Nu e doar un joc de cuvinte, ci un rechizitoriu în miniatură:

– decizii care au lăsat în libertate nume grele din dosarele de corupție;
– prescripții care au înghițit ani de anchete;
– o instanță supremă care pare să joace, obsesiv, de partea „băieților descurcăreți”.

ONG-urile care au chemat lumea în stradă vorbesc despre o justiție „capturată” de un grup mic, extrem de influent, conectat la interese politice și la zona corupției de rang înalt. Lia Savonea devine, în această poveste, vârful de lance al unui sistem care se apără pe sine, nu legea.

Iar asta se întâmplă în același timp în care:

– Curtea Constituțională a făcut praf prima încercare serioasă de reformă a pensiilor magistraților, admițând contestația ICCJ;
– ședința de la Cotroceni, pe tema pensiilor speciale, s-a blocat – fără soluție clară, fără acord minimal;
– Înalta Curte a pus pe masă un „acord” în șase puncte, în care cuvinte precum „respect”, „stabilitate”, „independență” și „fidelizare” curg generos, dar nota de plată o lasă, ca de obicei, la casieria publică.

Pe scurt:

magistrații de vârf au venit la negocieri cu aerul că sunt cei jigniți, nu cei privilegiați. Iar strada, azi, exact asta sancționează.

„Fidelizarea” hrăpăreților: pensia devine moștenire de castă

Din „Acordul pentru Justiție și Stabilitate” aflăm că:
– pensiile de serviciu trebuie păstrate într-o „proporție rezonabilă” față de salariu;
– orice schimbare trebuie etapizată „realist”, astfel încât să nu existe „pierderi bruște de venit”;
– magistrații rămași în activitate trebuie recompensați prin „cote compensatorii” – adică bani în plus, din economiile rezultate din posturile vacante.

Tradus în româna vorbită la coadă la supermarket:

„Noi vrem să rămână cam tot așa, să nu pierdem nimic, ba eventual să mai punem ceva deasupra, pentru fidelizare. Și, vă rugăm, să nu ne spuneți că nu sunt bani, că noi tocmai am găsit un sertar cu economii din posturi neocupate.”

Aici se vede cel mai clar atrofierea mușchiului moral:

– într-o țară unde milioane de oameni trăiesc cu 3.000–4.000 de lei pe lună, magistrații vor să păstreze pensii de mii de euro, plus „compensații”;
– într-o economie care se chinuie să țină în viață PNRR, Înalta Curte cere explicit „clarificarea publică” că jalonul privind pensiile magistraților e îndeplinit, ca să nu se atingă nimeni de privilegiile lor;
– într-un stat în care administrația e obligată la concedieri și reduceri de posturi, casta magistraților își negociază nu sacrificiile, ci bonusurile.

Când, în plus, reprezentanții sistemului juridic resping chiar și ideea unei normalizări lente, pe 15–20 de ani, mesajul e limpede:

„Noi nu negociem viitorul. Nici al nostru, nici al copiilor noștri – viitori magistrați cu pretenții similare. Nu de alta, dar ar fi păcat să trăiască doar cu 5.000–7.000 de euro pe lună.”

Asta nu mai e discuție despre „independența Justiției”. E o vrăjeală de castă, acoperită cu vorbe mari.

Justiția se comportă ca un stat în stat

Protestul de azi nu apare în vid. În ultimele luni, am asistat la un șir de episoade care, puse cap la cap, conturează un tablou toxic:

• Curtea Constituțională a dat dreptate Înaltei Curți în disputa pe legea pensiilor, blocând o reformă care ar fi redus cuantumurile și ar fi ridicat vârsta de pensionare.
• Șefii curților de apel au ieșit public, într-un front comun, nu ca să spună „da, trebuie să găsim o cale echitabilă”, ci ca să apere conducerea ICCJ și „prestigiul justiției”, criticând ceea ce numesc „presiuni” și „atacuri” la adresa Liei Savonea.
• Înalta Curte, în loc să vină cu propuneri reale de ajustare a privilegiilor, a pus pe masă un text care cere protecție maximă pentru statutul magistraților și bani în plus pentru cei „fidelizați”.

În paralel, societatea vede:

– dosare de mare corupție care se topesc în prescrieri;
– condamnări răsunătoare revizuite în favoarea inculpaților;
– eliberări „grele” justificate prin interpretări juridice foarte subtile pentru unii și foarte convenabile pentru alții.

Din această combinație se naște senzația că Justiția joacă într-o ligă separată, cu regulile ei, cu privilegiile ei, cu narcisismul ei instituțional.

Când îți iei salariul și pensia din bugetul public, dar refuzi orice discuție reală despre proporție, echitate și responsabilitate, nu mai ești „putere în stat”. Ești stat în stat.

Protestul nu e împotriva Justiției, ci pentru ideea de dreptate

Deja au apărut voci care plâng, teatral, „asaltul asupra Justiției”, „linșajul magistraților”, „intimidarea instanței supreme”. Unele vin din zona presei de casă a sistemului, altele chiar din interiorul corpului magistraților.

E o inversare clasică a rolurilor:

– cei care apără pensii nesimțite sunt prezentați ca victime;
– cei care strigă în stradă „nu mai vrem o castă de intangibili plătiți regește” sunt portretizați drept „pericol pentru statul de drept”.

Realitatea e mult mai simplă:

– oamenii care ies azi în fața ICCJ nu cer condamnări pe intuiție, nu cer judecători „cu carnet”, nu cer telefonul de la Cotroceni în sala de deliberare;
– cer doar ca independența Justiției să nu mai fie paravan pentru nesimțire financiară și impunitate.

E foarte important să se audă asta clar:

– a critica pensiile speciale nu înseamnă a cere justiție subordonată;
– a contesta fidelizarea prin cote compensatorii nu înseamnă a minimaliza munca magistraților;
– a cere revocarea unui președinte de instanță care a livrat decizii scandaloase nu înseamnă a dinamita statul de drept.

În schimb, înseamnă exact ce trebuie să însemne într-o democrație:

Cetățenii își exercită dreptul de a spune că nu mai vor să sponsorizeze un sistem care îi tratează ca pe supuși, nu ca pe titularii de drept ai suveranității.

De ce mitingul de azi contează mai mult decât pare

Poți să spui: „Eh, încă un protest. Se strigă, se filmează, se împrăștie lumea și sistemul merge mai departe”. Și da, e foarte posibil ca, mâine, Lia Savonea să fie tot la birou, iar „acordul” ICCJ să fie încă pe masa decidenților.

Dar câteva lucruri se schimbă, chiar și așa:

1. Se rupe vraja intangibilității. Până acum, magistrații au jucat cartea „nu ne atingeți, că ne știrbiți independența”. Protestul de azi spune clar: „Nu, vă contestăm privilegiile, nu dreptul de a aplica legea corect.”
2. Se mută centrul de greutate moral. Dacă până acum doar magistrații își revendicau rolul de gardieni ai statului de drept, azi strada spune: „Statul de drept înseamnă și să nu mai plătim pensii obscene unei caste care nu dă socoteală nimănui.”
3. Se reașază raportul dintre Justiție și societate. Nu e normal ca singura comunicare dinspre instanțele de vârf către cetățeni să fie comunicate ofensive despre „atacuri” și „presiuni”. E normal ca justiția să audă și altceva decât ecoul propriilor justificări.

Ce urmează, dacă nu vrem să rămânem doar cu poze frumoase de la protest

Dacă mitingul de azi rămâne doar un episod simpatic pe Facebook, sistemul va chicoti, va strânge rândurile și va merge mai departe. Dacă însă devine startul unei presiuni constante, câteva teme ar trebui repetate până când se lipesc de fruntea fiecărui decident:

• Pensia magistratului trebuie legată de realitatea țării, nu de mitologia „drepturilor câștigate”. E normal să fie peste medie, e anormal să fie obscen de mare.
• Reforma nu poate fi blocată la nesfârșit de contestații, jalone interpretate după interes și „acorduri” scrise de beneficiari.
• Magistrații nu pot cere fidelizare plătită generos, în timp ce restul societății plătește nota pentru decizii proaste, prescrieri pe bandă rulantă și corupți reabilitați discret.

Astăzi, în fața ICCJ, nu se adună „dușmanii Justiției”…

Se adună oameni care vor ca Justiția să redevină un serviciu public, nu o șușanea de lux între o castă de robe albe și bugetul unui stat obosit.

Și, poate cel mai important:
dacă cei de pe treptele instanței supreme nu mai au mușchiul moral să-și vadă propriile derapaje, măcar strada să nu uite să și-l folosească pe al ei.