Sub 35 de ani și deja inutili: de ce noua clasă politică e doar o fantomă electorală

În ultimii ani s a vorbit mult despre necesitatea unui val de prospețime în politica românească – tineri lideri sub 35 de ani care să aducă viziuni noi și să rupă dependența de generațiile vechi. În realitate însă, speranțele sunt în mare parte frânate de un blocaj sistemic. România nu a produs o „generație nouă” relevantă, iar puținii tineri politici aflați la rampă sunt deseori percepuți ca figuri de avarie: rămân anonimi în legislativ, se evidențiază doar prin scandaluri sau că învelesc mai degrabă fațada politicii decât să o transforme.

Cifrele nu mint:

la alegerile parlamentare din decembrie 2024, doar circa 21 dintre cei 464 de deputați aleși aveau sub 36 de ani, adică sub 5% din noul Parlament. În mod similar, România se numără printre țările europene cu aproape nicio prezență a tinerilor în instituțiile de decizie: în Parlamentul European recent ales nu figurează niciun europarlamentar sub 35 de ani. Această proporție infimă de „tinere speranțe” reflectă un eșec al reinnoirii politice.

Mai mult, puținii politicieni tineri care există rămân aproape invizibili din punct de vedere al influenței reale. Din analiza activității lor parlamentare reiese că majoritatea „noului val” petrec timp în comisii sau apar în presa locală în cel mai bun caz prin povești de tip „vedetă virală”.

Figuri de tapet

Spre exemplu, reportaje recente arătau tineri deputați care au vorbit în plen doar la depunerea jurământului – după care nu s-au mai remarcat cu nicio interpelare sau inițiativă legislativă consistentă. Metaforic vorbind, mulți tineri aleși din 2016 încoace au devenit „figuri de tapet” ale camerei: prezenți pe liste, cu zâmbetul pregătit de fotografiile electorale, dar cu volum minim de activitate politică creativă.

Senatori cu 8-10 clase…

Câteva excepții s au remarcat strict prin atacuri publice sau bârfe de partid, nu prin proiecte politice ori mesaj solid. Cazuri precum Ariadna Cîrligeanu (23 de ani, AUR) – care a ajuns în atenția publică după un incident cu gloanțe la Parlament – subliniază modul în care chiar tinerii care „reușesc” să iasă în evidență fac-o prin spectacol, nu prin viziune de reformă.

Profilul sociologic și educațional al tinerei generații politice

Cine sunt tinerii care intră (sau încearcă să intre) în politică? În general, ei nu reflectă un segment larg al societății românești. Majoritatea provin din medii socio-economice deja privilegiate și au acces la educație superioară, adesea universitară, studii postuniversitare în străinătate și limbi de circulație internațională.

Frecvent, tinerii politicieni au studiat la universități occidentale sau au lucrat în medii corporatiste înainte de a activa politic. Această pregătire îi leagă uneori mai mult de elitele capitaliste și de rețele globale decât de realitățile cotidiene din România rurală sau din orașele mici.

Fiul lui Tata, nepoata lui Moș Crăciun!

Totodată, există o legătură notabilă cu mediile politice deja consacrate: fie sunt membri ai unor familii de politicieni (fiice, fiii sau nepoți ai unor lideri), fie și-au creat cariera în cabinete ale unor partide istorice sau în organizații ale tineretului de partid.

Un exemplu edificator este cazul unei tinere cu studiile făcute la Oxford și Londra, intrată pe listele unui mare partid liberal – presa a relatat atunci că a fost trivial numită „fata lui tata” de către vechea gardă politică, o etichetă de nepotism ce evidenția modul de admisie în politică al tinerei generații.

Profesional,

mulți dintre ei au lucrat în administrație locală sau în structuri guvernamentale subordonate partidelor (uneori chiar în posturi de consilieri sau asistenți) – o carieră politică propriu-zisă începută încă din facultate. Altfel spus, tinerii politicieni provin adesea dintr-un mediu protejat, cu legături și mijloace financiare peste medie, în care interesele de partid și relațiile personale dictează oportunitățile.

Ca motivații,

tinerii care intră în politică invocă de regulă idealuri precum „a schimba ceva în țara mea” sau „a reprezenta vocile celor de vârsta mea”. În realitate însă, motivațiile sunt adesea combinate cu interese pragmatice: o carieră politică asigură, pe lângă satisfacția de imagine, și un loc „cald”, beneficii sociale și un salariu bun (posibil dedicat unui viitor de familist, pensie specială etc.).

Unii vin din activism civic (ONG-uri, inițiative civice), dar de multe ori angajarea lor în politică devine o afacere de familie sau o extensie a rețelelor profesionale. Alții sunt atrași de politica populistă, alăturându-se formațiunilor anti-sistem care îi fac vedete peste noapte (o tactică de marketing electoral) – așa cum arată sondajele, unele partide noi (fără tradiție) reușesc să mobilizeze mase de tineri nemulțumiți.

Atârnați permanent de social-media

De altfel, reacția unui lider de partid tânăr, recent interviat, rezuma situația: a arătat că modul de comunicare și sursele informațiilor au devenit vitale pentru electoratul tânăr; tinerii aleg TikTok și Instagram, iar partidele clasice nu s-au adaptat la aceste canale. Astfel, unii tineri politicieni exploatează social media ca să pară „cool”, în timp ce alții, mai puțin vorbăreți, ajung să fie percepuți ca existenți doar în poze oficiale.

Parașutați în Parlament

O altă fațetă a eșecului reînnoirii este categoria tot mai vizibilă a celor care s-au strecurat în Parlament pe ușa din dos – tineri fără nicio pregătire intelectuală reală, fără exercițiul dialogului public, fără noțiuni elementare de economie, drept sau administrație. Mulți dintre aceștia nu ar fi în stare să conducă nici măcar o ședință a asociației de locatari din blocul lor, darămite să dezbată o lege a bugetului sau să participe la negocierea unui tratat.

Sunt produsul unei selecții făcute nu pe criterii de competență, ci de obediență: loiali unor lideri de partid, dispuși să aplaude fără să înțeleagă și să voteze fără să citească. Acești tineri devin, practic, mobilier de partid cu funcție decorativă, parte din acea fațadă „proaspătă” afișată la alegeri doar ca să dea impresia că se schimbă ceva. În realitate, sunt complet decuplați de la orice proces de decizie, incapabili să articuleze o idee proprie și, de cele mai multe ori, analfabeți funcționali sub masca diplomelor formale.

Analfabetismul funcțional mascat cu legitimația de parlamentar

Unul dintre cele mai alarmante simptome ale degenerării tinerimii politice românești este prezența masivă a analfabetismului funcțional, camuflat sub diplome de carton, CV-uri lustruite și fotografii cu papion. În termeni simpli, vorbim despre tineri care știu să citească, dar nu înțeleg ceea ce citesc, nu pot explica, analiza sau valorifica informația într-un mod coerent.

Aceștia intră în comisii parlamentare unde se dezbat bugete, tratate, politici publice, dar nu pot lega trei fraze clare pe un subiect de fond. Nu de puține ori, stenogramele parlamentare arată intervenții de un grotesc absolut: limbaj de lemn, fraze neterminate, pauze jenante, bâlbe care nu mai țin de emoții, ci de lipsa completă a conținutului.

Acești tineri nu sunt ignoranți doar în sens tehnic – nu cunosc proceduri, norme legislative sau mecanisme constituționale –, ci sunt neantrenați intelectual să gestioneze responsabilitatea de a fi aleși ai poporului. Mulți nu pot redacta un text coerent, nu înțeleg diferența între atribuții parlamentare și guvernamentale, iar atunci când sunt invitați să ia cuvântul, recurg la platitudini, citate populiste sau lozinci gata pregătite, servite din interiorul partidului.

N-au exercițiul logicii, al argumentației sau al dezbaterii reale. Ei confundă adesea un slogan electoral cu o politică publică și o conferință de presă cu actul guvernării. Sunt parlamentari de carton, care reproduc discursuri fără să le înțeleagă, convinși că a țipa pe TikTok sau a filma un live cu scandaluri în plen înseamnă „opoziție activă”.

Mai grav este că unii dintre ei nu vor să învețe

Refuzul de a parcurge documente, de a participa la dezbateri tehnice, de a consulta specialiști sau de a construi propuneri legislative reale nu este doar lene, ci o strategie: își asumă statutul de mascote politice, folosite pentru imagine, dar fără conținut. Ei știu că au fost puși pe listă ca decor, ca semnal fals de reînnoire, și nu se simt obligați să performeze în vreun fel.

Parlamentul devine, pentru unii, un spațiu de validare socială, o rampă pentru a „da bine” în fața prietenilor, a câștiga notorietate sau a accesa beneficii – nu o instituție în care se muncește serios, se studiază, se negociază, se construiesc legi.

Din acest punct de vedere, analfabetismul funcțional nu mai este o problemă doar a sistemului de educație sau a culturii generale, ci devine o amenințare directă la adresa bunei guvernări. Când o generație de politicieni tineri nu e capabilă să înțeleagă complexitatea unei decizii fiscale, a unei politici externe sau a unui proiect de digitalizare, rezultatul este haosul legislativ, ineficiența cronică și creșterea vulnerabilității instituționale.

Într-o lume care cere competență, viziune și profesionalism, România livrează din ce în ce mai mult spectacol, superficialitate și impostură cu față proaspătă.

Mecanisme de selecție și bariere structurate

Un factor esențial care limitează ascensiunea noii generații este modul în care partidele își formează listele de candidați și cadrele de conducere. În România nu există cote sau rezerve obligatorii pentru tineri: nici legea electorală, nici statutul partidelor parlamentare nu prevăd locuri rezervate unor membri sub o anumită vârstă.

Prin urmare, accesul depinde exclusiv de voința liderilor existenți. Practic, candidații tineri sunt plantați în general pe poziții neeligibile pe listele electorale. În orice partid mare, conducerea rămâne în mâinile celor cu vechime și voturi, iar juniorii sunt „înveliți” în aparență de schimbare, dar fără pârghiile reale ale puterii.

În cele mai multe cazuri,

tânărul ajunge pe liste doar dacă are susținere din partea unei aripi puternice a partidului (de regulă vechea gardă) sau dacă este perceput ca unul care poate atrage un segment restrâns (de exemplu un lider local sau fiu/fiică de politician). Selectarea internă se face de multe ori prin concursuri intraparty fără transparență reală, în care relațiile personale „cântăresc” mai mult decât competența.

Barierele structurate din sistemul politic

subminează, de asemenea, aspirațiile noilor veniți. Listele electorale sunt de obicei închise, cu plasarea candidaților decizată de liderii de partid, ceea ce înseamnă că pozițiile din primele locuri (cele cu șanse de parlamentare) sunt deja adjudecate de vechile structuri.

Lipsa unui prag de acces diferit pentru tineri

face ca performanța să se reducă la câteva decizii de top, iar concurența între tineri să se desfășoare în condiții inegale. În plus, normele financiare ale campaniilor electorale și costurile de marketing impun un filtru natural: tinerii fără resurse sau sprijin de partid nu-și pot permite competiția directă. Procesul de obținere a unui mandat sau a unei funcții publice superioare rămâne adeseori clientelar și tranzacțional, nu bazat pe merite.

Bariere culturale și de percepție

Pe lângă mecanismele formale, există un ansamblu de bariere culturale ce sabotează apariția liderilor tineri. Pe de o parte, există stereotipul că tinerii sunt inexperimentați, neformate, că „mai au de stat la coadă” până la vârsta respectabilă. Mulți seniori politici și din presă tratează cu condescendență sau dispreț însușirile tinerei generații, considerându-le „copii” sau „necoptate” politic.

Această atitudine creează o dilemă:

tânărul politician care apare este fie omorât prin ironie de „vechea gardă”, fie fiind lăsat deoparte. Pe de altă parte, există și o mentalitate de comunitate închisă („clubul bătrânilor”), în care nu se împărtășesc ușor locurile de decizie, chiar și cele asociate cu brandul „înnoirii”. Moralul disfuncțional spune: „Dacă nu am fost eu la 25-30 de ani lider politic, de ce ar putea fi altul?”

În plus, legătura dintre tânărul politician și electoratul tânăr este extrem de slabă. Generațiile sub 35 de ani din România se arată de multe ori neinteresate de politică – studiile recente indică că aproape jumătate din tinerii care pot vota nu sunt interesați de politică, iar peste o treime recunosc că nu înțeleg bine mecanismele democrației.

Acest deznodământ cultural duce la un cerc vicios:

politicienii dedicați vârstei sunt cotați ca ineficienți și fără experiență, deci nu sunt sprijiniți, iar electoratul tânăr, dezamăgit, nu se alătură nici el schemei. În consecință, prezența la vot a tinerilor a scăzut frecvent sub media națională; de pildă, la parlamentarele din 2024 numai circa 20% din alegători aveau între 18 și 35 de ani.

Comparativ cu situația din Europa

Problema subreprezentării tinerilor nu este exclusiv românească, dar situația României se evidențiază la coada continentului. La nivelul Uniunii Europene tinerii (sub 35) formează circa un sfert din populație, însă abia aproximativ 10% din parlamentarii europeni sunt din această categorie de vârstă.

România este chiar printre excepțiile negative:

potrivit unor analize europene, la ultimele alegeri pentru Parlamentul European țara noastră nu a trimis niciun deputat sub 35 de ani. În comparație, țările nordice sau anumite state estice au încurajat prezența tinerilor în legislativ: de exemplu, Finlanda a avut la guvernare premieri de sub 35 de ani, iar unele partide din Germania ori Italia acceptă liste electorale cu tineri în poziții eligibile.

În parlamentul românesc,

procentul parlamentarilor cu vârsta până în 40 de ani s-a situat în ultimii ani de regulă sub 25%, față de o medie europeană în jur de 30–40%. Sondajele pan-europene arată că rolul tinerilor în politică crește cu greu: peste tot candidații sub 35 ani sunt puțin reprezentați în pozițiile câștigătoare. Practic, chiar și pentru standardele UE de acum, România nu a reușit să ofere o punte între agenda noii generații și structurile politice formale.

Percepția publică și legătura cu electoratul tânăr

În percepția publică, tinerii politicieni autohtoni suferă de mai multe handicapuri. În primul rând, majoritatea alegătorilor tineri nu îi văd ca reprezentându-le interesele. Multe studii arată că românii sub 35 de ani își construiesc opțiunea de vot pe criterii de protest („răul cel mai mic” sau votul anti-sistem) şi că nu se identifică cu proiectele vechilor partide.

Tocmai de aceea, sondaje recente evidențiază că votanții 18–35 de ani tind să prefere partide noi sau populiste decât formațiunile clasice – de pildă, unele studii interne arătau că, în 2024, AUR ar fi primit un procentaj semnificativ din votul tinerilor, situându-se în fruntea preferințelor acestora.

Partidele tradiționale (PSD, PNL) par complet deconectate de această piață electorală, fie pentru că nu vin cu mesaje adaptate lor (lipsesc politici concrete pe teme de interes pentru tineri: educație modernă, digitalizare, mobilitate socială), fie pentru că modul lor de comunicare nu mai e credibil.

Mai mult, tinerii își iau informația politică din surse online (TikTok, Youtube, Instagram), unde partidele istorice nu au răsunet, în timp ce USR sau chiar AUR au tacticile de social media necesare pentru a atrage atenția.

În acest climat, tinerei generații îi este greu să găsească un interlocutor politic compatibil: nu simt că „liderii lor” le ascultă frustrările reale (șomajul, educația, inegalitățile) și, în consecință, votul tânăr devine volatil, împrăștiat între protest și pesimism.

Legătura slabă dintre tinerii politicieni și electoratul tânăr subminează orice potențial de transformare

Nu există niciun „impact de bază” între acești actori: majoritatea politicienilor sub 35 nu au desfășurat campanii orientate specific către nevoile tinerilor (studenți, tineri profesioniști, părinți de familie la început de drum), iar electoratul tânăr nu privește către ei ca spre liderii în care să-și pună speranța.

Rezultatul: mulți tineri rămân apatici, iar când intră în joc politic fac-o fie ca simpli consumatori de scandal (un exemplu ilustrativ este incidența unui tânăr deputat care și-a adus „gloanțe” în sac și a devenit celebru pentru asta), fie ca susținători pasivi ai mesajelor populiste, nu ca arhitecți de politici.

Blocajele reînnoirii politice

În ciuda discursurilor optimiste despre necesitatea unei noi generații de politicieni, România rămâne blocată într-o paradigmă controlată de „reșapați” și figuri reciclate.

Cauzele acestei stagnări sunt multiple și interconectate.

Mecanismele instituționale și de partid favorizează vechile rețele și acordă tinerilor doar roluri secundare.

Profilul socio-educațional al celor care vin tinde să îi izoleze de mase: sunt membri ai unei elite economice și intelectuale, ușor de acuzat de elitism și nepătrundere în viața reală a cetățeanului de rând.

Motivele lor reale de implicare (carieră, influență, interese de grup) nu corespund nevoilor idealiste ale electoratului.

Barierele structurale (liste electorale închise, praguri ridicate, lipsă de cote, resurse financiare limitate) le restrâng de asemenea accesul.

În plus, obstacolele culturale – prejudecăți privind vârsta și inexperiența, tradiția clientelară – descurajează chiar pe cei care ar vrea să intre.

Toate acestea se traduc în blocaje vizibile: partidele își plasează tinerii pe poziții de decor, iar schimbările de generație rămân cosmetice. România continuă astfel să fie dominată de lideri consacrați la vârstă mare, în timp ce tineretul politic autentic rămâne confuz de oficialii electoratului său.

Până când aceste blocaje nu vor fi îndepărtate – prin reforme politice reale, printr-o creștere a culturii civice și printr-o deschidere sinceră a partidelor către tineri – „generația de 35” nu va redeveni un mit de campanie, ci va rămâne doar un exercițiu de imagine, fără putere și viziune reală.

Principalele blocaje care mențin această situație sunt:

organizarea internă a partidelor (condusă de baroni locali și „bătrâni” politic),

lipsa unui acces echitabil pe liste pentru candidații independenți,

cultura nepotistă de selecție,

deconectarea comunicării politice de canalele preferate de tineri și

o cultură civică fragilă.

În ansamblu, România suferă de un deficit de generație politică:

tânăra clasă politică există formal, însă nu a dobândit pârghii reale pentru a-și impune agenda. Sub privirea publicului, scena rămâne dominată de aceleași nume și mecanisme – un peisaj în care speranțele de democrație și dezvoltare ale tinerilor sunt, până acum, neîmplinite.