Superputerile Europei unite – Marea Britanie și Franța construiesc „scutul” împotriva Rusiei lui Putin

Rusia lui Putin nu mai este doar o problemă estică – este un pericol tectonic pentru ordinea mondială. Dincolo de retorica sfidătoare și paradele militare, regimul de la Kremlin s-a transformat într-o uzină a haosului, care fabrică nu doar bombe, ci și frică, îndoială, agresiune hibridă și disoluție democratică. Astăzi, Putin nu mai amenință doar Ucraina.

Rusia lui Putin…

… amenință ideea însăși de libertate, de suveranitate națională, de rațiune occidentală. Iar țintele predilecte, în logica imperială a unui dictator izolat de realitate, rămân tocmai cele două simboluri ale mândriei europene: Franța și Marea Britanie. De ce? Pentru că au în sânge ideea de rezistență. Și pentru că, împreună, pot ține piept oricărui imperiu – oricât de radioactiv ar fi.

Context istoric: rivali tradiționali deveniți aliați necesari

La începutul secolului XX, Franța și Marea Britanie au trecut de la o lungă rivalitate istorică la alianță, semnând Entente Cordiale în 1904 și luptând apoi umăr la umăr în două războaie mondiale. Cu toate acestea, ultimele decenii au adus din nou tensiuni între aceste două puteri occidentale: disputele de după Brexit, neînțelegeri pe teme comerciale sau de migrație și chiar competiții pe piața de armament (cum a fost episodul submarinelor australiene) au pus la încercare relația bilaterală.

Acum, însă, o amenințare comună și urgentă – agresiunea Rusiei lui Vladimir Putin – i-a determinat pe cei doi vechi rivali să lase deoparte animozitățile și să își regăsească menirea de aliați.

Vizita de stat a președintelui francez Emmanuel Macron la Londra, în iulie 2025, a marcat simbolic această reconcilere strategică. Întâmpinat cu fast la Castelul Windsor de Regele Charles al III-lea și vorbind în fața ambelor Camere ale Parlamentului britanic, Macron a subliniat că Franța și Marea Britanie au intrat într-o „nouă eră” a parteneriatului, în care ambele țări împărtășesc o „responsabilitate specială pentru securitatea continentului european.”

Această declarație, primită cu aplauze la Londra, amintește de rolul istoric asumat împreună în fața altor amenințări existențiale – precum nazismul în al Doilea Război Mondial – și transmite un mesaj clar: în fața expansionismului și agresiunii rusești, marile democrații europene stau din nou unite.

Mai mult, contextul geopolitic actual face această apropiere nu doar emoționantă simbolic, ci și logică din perspectivă strategică. Invazia Ucrainei de către Rusia și retorica agresivă a Kremlinului au trezit Europa la realitatea că niciun stat nu poate face față singur unui pericol atât de mare. În plus, faptul că tradiționalul garant al securității europene, Statele Unite, trece printr-o perioadă de impredictibilitate politică (administrația de la Washington punând presiune pe aliați să își asume mai mult din povara apărării comune) i-a determinat pe liderii de la Paris și Londra să conștientizeze că a venit momentul ca europenii să își ia soarta în propriile mâini.

În discursul său, Macron a făcut apel direct la conceptul de „autonomie strategică” a Europei – idee pe care o promovează de mult – însă de data aceasta Marea Britanie, recent ieșită din UE dar reintrată sub conducerea pro-europeană a premierului Keir Starmer într-o dinamică pozitivă cu continentul, s-a arătat dispusă să coopereze strâns. Cu alte cuvinte, amenințarea comună reprezentată de Rusia a creat terenul pentru o reapropiere istorică: vechii parteneri s-au reunit, conștienți că numai împreună pot „salva Europa”, după cum chiar Macron a formulat, evocând moștenirea lui Winston Churchill.

Amenințarea rusă și unitatea europeană renăscută

Războiul declanșat de Rusia în Ucraina în 2022 a zguduit fundamental ordinea de securitate din Europa. Țări care odinioară priveau cu scepticism necesitatea de a-și întări apărarea au început să revină asupra planurilor de înarmare și asupra cooperării militare. Pentru Franța și Marea Britanie, șocul strategic al comportamentului Rusiei – invadarea unui stat suveran european, masacrele comise și folosirea șantajului energetic și nuclear – a fost un catalizator ce a readus Rațiunea în prim-planul politicii externe. Parisul și Londra au realizat că disensiunile secundare devin un lux periculos în fața unui adversar care amenință direct fundamentele păcii pe continent. Kremlinul și-a făcut limpede intențiile: Putin dorește reconstituirea sferei de influență pierdute după Războiul Rece și subminarea unității occidentale. În acest scop, propaganda și diplomația rusă au încercat constant să divizeze marile capitale europene – inclusiv prin exploatarea fricțiunilor post-Brexit dintre francezi și britanici. Cu toate acestea, efectul a fost exact contrar: confruntați cu pericolul rusesc, liderii de la Paris și Londra au conchis că Europa nu poate supraviețui „sub cizma Rusiei” decât dacă acționează solidar.

Vizita de stat a președintelui Macron la Londra, prima a unui lider UE în Marea Britanie de la Brexit încoace, a formalizat această nouă unitate. În cadrul summitului franco-britanic s-a convenit un set impresionant de măsuri de cooperare, care împreună conturează ceea ce mulți analiști au numit deja un veritabil „scut european” în fața agresiunii. Pentru prima dată în istorie, cele două puteri nucleare ale Europei au semnat un acord de coordonare a forțelor lor de descurajare nucleară. Acest pas, de neconceput acum câțiva ani pe fondul orgoliilor naționale, transmite Moscovei un mesaj fără echivoc: oricine ar amenința Europa cu o agresiune extremă se va confrunta cu un răspuns comun franco-britanic. Prim-ministrul britanic Keir Starmer a calificat acordul drept „istoric” și a declarat că adversarii Europei „de acum înainte știu că orice amenințare existențială la adresa continentului va primi un răspuns de la ambele națiuni”. La rândul său, Emmanuel Macron a subliniat că s-a decis înființarea unui comitet special de coordonare care să gestioneze această cooperare nucleară – un mecanism menit să asigure că, în caz de criză gravă, Parisul și Londra vor acționa concertat, ca un singur scut protector pentru restul Europei.

Această demonstrație de unitate și hotărâre vine într-un moment în care Rusia a mizat tocmai pe opusul: Kremlinul a pariat că țările occidentale vor obosi să mai sprijine Ucraina și că eventualele disensiuni interne le vor slăbi voința de a se opune pe termen lung ambițiilor ruse. Realitatea a infirmat aceste așteptări. Nu doar că NATO s-a întărit (Finlanda și Suedia au decis să adere la Alianță după agresiunea rusă), dar iată că și în interiorul Europei, puteri militare de prim rang își consolidează cooperarea. Pactul de la Londra dintre Marea Britanie și Franța este așadar un moment de cotitură: el semnalează că Europa se poate mobiliza dincolo de diferențe politice sau de orgoliul național pentru a-și asigura securitatea. Dacă în trecut apropiat conceptul de „apărare europeană” era adesea considerat utopic sau redundant față de NATO, acum vedem o europenizare a descurajării – practic, un pilon european distinct care se formează în cadrul arhitecturii de securitate transatlantice. Importanța acestui pas rezidă nu în ultimul rând în asigurarea partenerilor mai mici de pe continent că nu vor fi lăsați singuri în fața pericolului.

Ținte nucleare: de ce Londra și Parisul se simt vizate de Moscova

Una dintre întrebările care se ridică este: de ce a fost nevoie ca tocmai Marea Britanie și Franța – ambele puteri nucleare – să ia inițiativa unui astfel de „scut” și ce i-a motivat? Răspunsul ține în mare parte de atitudinea belicoasă a Rusiei față de aceste două țări în mod special. Încă de la începutul invaziei în Ucraina, propaganda de stat și oficiali de rang înalt ai regimului Putin au lansat amenințări directe, inclusiv cu atacuri nucleare, la adresa Londrei și Parisului. Faptul că Regatul Unit și Franța au fost printre cei mai vocali și activi susținători ai Kievului le-a transformat în ținte predilecte ale retoricii agresive rusești. De exemplu, mass-media de propagandă de la Moscova a mers până la a difuza simulări de atacuri catastrofale: un prezentator celebru al televiziunii ruse a amenințat că un torpil nuclear Poseidon ar putea „îneca insulele Britanice sub un val radioactiv uriaș”, transformând Marea Britanie într-un deșert radioactiv. În același spirit, fostul președinte rus Dmitri Medvedev – astăzi unul dintre cei mai vocali aliați ai lui Putin – a avertizat explicit că, dacă NATO ar interveni direct în Ucraina, „Downing Street și Palatul Élysée vor fi lovite”. Astfel de declarații, oricât ar părea de șocante, nu sunt simple fanfaronade, ci fac parte din strategia Moscovei de a intimida și diviza. Trimițând semnalul că Londra și Parisul ar putea fi primele lovite într-o escaladare nucleară, Kremlinul speră să inducă frică și să forțeze aceste țări să dea înapoi în sprijinul lor pentru Ucraina sau în angajamentele față de aliații est-europeni.

Atât Marea Britanie, cât și Franța iau foarte în serios asemenea amenințări. Memoria istorică a bombardamentelor asupra Londrei în Al Doilea Război Mondial, respectiv a ocupației și devastării suferite de Franța în secolul XX, fac ca ideea de a fi din nou „sub cizma” unei puteri agresive să fie inacceptabilă pentru opinia publică și liderii acestor națiuni. Cu atât mai mult, amenințarea nucleară nu poate fi ignorată: atât britanicii, cât și francezii știu că în orice conflict direct cu Rusia, orașele lor ar figura în vârful listei țintelor strategice ale Moscovei. În ultimul an, în timp ce trimiteau armament avansat Ucrainei (rachete antitanc NLAW și sisteme antiaeriene britanice, respectiv obuziere CAESAR și rachete de croazieră SCALP franceze), cele două guverne au fost confruntate repetat cu declarații furioase de la Kremlin. De pildă, când Londra a anunțat furnizarea de tancuri și rachete cu rază lungă către Kiev, ministrul rus de externe a vorbit despre riscul unui „conflict direct cu puterile nucleare”, un limbaj voalat care însă lăsa să se înțeleagă posibilitatea unui atac. Acest șantaj nuclear i-a determinat pe strategii occidentali să tragă concluzia că numai o demonstrație de forță și unitate incontestabilă poate descuraja Rusia de la pași și mai periculoși. Așa se explică de ce Londra și Parisul au decis să-și coordoneze arsenalele nucleare: prin unirea forțelor de descurajare, costul oricărei agresiuni ruse crește exponențial, iar avantajul pe care Putin credea că îl are prin arsenalul său numeros de ogive este diminuat de certitudinea unei riposte devastatoare în dublu exemplar. Cu alte cuvinte, amenințarea rusească a reușit doar să sudeze și mai mult legătura între Marea Britanie și Franța, forțându-le să construiască împreună un scut nuclear și convențional de protecție pentru ele însele și pentru Europa.

„Scutul european” – coordonare nucleară și cooperare militară extinsă

Elementul central al nou-născutului scut european este, fără îndoială, componenta nucleară. Până acum, deterrence-ul (descurajarea) nuclear al Marii Britanii și Franței funcționa separat, fiecare țară păstrând controlul exclusiv asupra propriilor focoase. Deși ambele națiuni fac parte din NATO, armele nucleare britanice și franceze nu erau formal integrate în planificarea Alianței, fiind considerate o contribuție națională independentă la securitatea comună. Situația s-a schimbat în iulie 2025 odată cu semnarea, la cartierul general militar britanic de la Northwood, a unei declarații prin care cele două guverne au confirmat pentru prima dată că își vor coordona strategiile nucleare în caz de amenințare extremă. Acest „Gest fără precedent” – cum l-au numit analiștii – are implicații profunde. Practic, se instituie o umbrela nucleară comună: orice adversar (citește Rusia) care ar lua în calcul un atac asupra Europei trebuie să știe că se va confrunta nu cu o singură putere nucleară, ci cu două forțe nucleare acționând la unison. Chiar dacă acordul subliniază că arsenalele rămân independente și deciziile suverane, faptul că există un angajament politic de a răspunde împreună elimină orice ambiguitate din mintea unui potențial agresor. În plus, s-a anunțat înființarea unui Grup de coordonare nucleară franco-britanic, care va armoniza politicile, schimbul de informații și chiar anumite capabilități tehnice între cele două forțe strategice. Cu alte cuvinte, Londra și Parisul își pun ouăle în același coș pentru a proteja Europa, asumându-și împreună riscuri și responsabilități.

Dar „scutul” despre care vorbim nu se limitează doar la aspectul nuclear. Dimpotrivă, summitul franco-britanic a generat o serie de acorduri de cooperare militară aprofundată pe multiple planuri, menite să sporească forța convențională și reziliența celor două armate – și implicit a întregii Europe. Printre acestea se numără:

• Reactualizarea tratatelor de la Lancaster House (acordurile de cooperare în domeniul apărării semnate inițial în 2010). În versiunea „Lancaster House 2.0” anunțată acum, Marea Britanie și Franța au convenit să integreze și mai mult forțele lor armate, extinzând colaborarea către noi domenii precum apărarea cibernetică și spațiul cosmic. De asemenea, s-a lansat inițiativa „Combined Joint Force”, evoluție a Forței Expediționare Comune existente, care își propune să poată desfășura împreună trupe în orice teatru de război, cu un nivel înalt de interoperabilitate.
• Programe comune de înzestrare militară: Cele două țări au anunțat dezvoltarea în comun a unei noi rachete de croazieră care să înlocuiască generația actuală (Storm Shadow/SCALP, folosită deja cu succes în Ucraina). Tot împreună vor lucra la producerea de sisteme anti-dronă avansate, esențiale după lecțiile războiului din Ucraina unde dronele joacă un rol crucial. Nu în ultimul rând, vor colabora la următoarea generație de rachete aer-aer cu bătaie lungă, asigurând superioritatea aeriană a ambelor forțe aeriene pe termen lung. Pe lângă acestea, acordul are și o puternică latură industrială: liderii de la Londra și Paris au vorbit despre o „Entente Industrielle”, adică un parteneriat al industriilor de apărare care să le permită să accelereze producția de armament și să reducă dependențele de importuri. Aceasta este o veste excelentă pentru apărarea europeană, mai ales după ce conflictul din Ucraina a scos la iveală cât de repede se pot epuiza stocurile de muniții și echipamente dacă nu există capacități de producție adecvate.
• Coordonare strategică și politică: Dincolo de proiectele concrete, Franța și Marea Britanie au reafirmat împreună obiectivul de a asigura securitatea europeană atât în cadrul NATO, cât și prin eforturi europene complementare. Ei au menționat în declarația comună că amenințarea reprezentată de Rusia este „imediată și presantă”, recunoscând astfel clar sursa pericolului. S-au angajat să susțină pe termen lung Ucraina (inclusiv prin „Coaliția Volitorilor”, un grup de peste 30 de țări care pregătește garanții de securitate pentru Ucraina odată ce ostilitățile se vor opri). De asemenea, și-au coordonat pozițiile pe dosare globale care pot afecta securitatea, de la regiunea Indo-Pacific până la Orientul Mijlociu.

Toate aceste elemente combinate conturează imaginea unei alianțe franco-britanice renăscute, mai puternice ca oricând în ultimele decenii. Practic, Europa occidentală are acum un „motor” de securitate format din cele două superputeri militare ale sale, care trag împreună. Acest lucru nu înseamnă slăbirea NATO – dimpotrivă, Londra și Parisul au ținut să sublinieze că eforturile lor completează perfect postura NATO și întăresc pilonul european al Alianței. Însă în același timp, transmit un semnal și peste Atlantic: dacă în trecut Washingtonul era îngrijorat că europenii nu fac destul pentru propria apărare, iată că acum doi membri permanenți ai Consiliului de Securitate ONU, cu arsenale nucleare proprii, și-au luat angajamentul să acopere orice gol și să apere continentul chiar și în scenariul unor incertitudini transatlantice. Cu Donald Trump revenit la Casa Albă și punând adesea sub semnul întrebării angajamentele SUA, mișcarea Paris-Londra reprezintă, în esență, o poliță de asigurare pentru Europa.

Rolul României în noua arhitectură de securitate

În această ecuație a unui „scut european” extins, România ocupă un loc special, fiind una dintre țările de pe flancul estic care resimt direct amenințarea rusă. Situată la granița NATO cea mai expusă – la Marea Neagră și având frontieră cu Ucraina și Republica Moldova (aflate sub presiunea Moscovei) – România a fost dintotdeauna un susținător fervent al solidarității occidentale. Bucureștiul a pledat insistent pentru prezență aliată sporită în regiune și pentru dezvoltarea unui scut anti-rachetă european. De altfel, România găzduiește deja un element-cheie al apărării NATO: baza de la Deveselu, unde este instalat sistemul antirachetă Aegis Ashore, parte a proiectului NATO de apărare împotriva rachetelor balistice. În retorica Moscovei, acest scut antirachetă a fost adesea invocat ca un motiv al ostilității ruse – Kremlinul susține (în mod nefondat) că sistemul de la Deveselu ar putea fi folosit ofensiv împotriva Rusiei și l-a inclus pe lista sa de potențiale ținte în caz de război. Prin urmare, România știe că ar putea fi în prima linie a oricărei confruntări și are un interes vital ca „scutul european” să fie credibil și robust.

În contextul apropierii dintre Londra și Paris, România devine un beneficiar direct al acestei dinamici pozitive. În primul rând, întărirea descurajării nucleare franco-britanice extinde implicit și protecția asupra aliaților est-europeni, inclusiv România. Dacă până acum garanția ultimă venea de la Washington prin arsenalul american din Europa, acum există o redundanță: două puteri europene sunt pregătite să lovească înapoi în numele întregii alianțe. Bucureștiul poate avea astfel un plus de încredere că, indiferent de evoluțiile politice din SUA, nuclearul franco-britanic își face simțită umbrela și deasupra României. De altfel, președintele Macron sugerase încă din 2020 posibilitatea extinderii umbrelei nucleare franceze asupra Europei, iar România a privit mereu favorabil o asemenea idee, văzând-o ca pe un factor de stabilitate regională.

În al doilea rând, cooperarea militară consolidată dintre Franța și Marea Britanie se reflectă deja pe teren în România. După izbucnirea războiului din Ucraina, NATO a înființat un Battle Group (Grup de Luptă) în România pentru a descuraja orice potențial aventurism al Rusiei spre vest. Cine conduce această unitate multinațională? Franța este națiunea-cadru a Grupului de Luptă NATO din România, având dislocați câteva sute de militari francezi pe teritoriul românesc, alături de contingente din Belgia, Țările de Jos și altele. În același timp, Marea Britanie a contribuit cu trupe la grupul similar din Polonia și desfășoară frecvent avioane de luptă în patrulări aeriene de poliție pe flancul estic (inclusiv deasupra Mării Negre). Pe viitor, odată cu planurile franco-britanice de „forță expediționară comună”, este foarte probabil ca exerciții militare și eventuale desfășurări de trupe în România să implice tot mai mult prezența integrată a ambilor aliați. Imaginea unor soldați britanici și francezi antrenându-se împreună pe poligoanele din Cincu sau Babadag ar putea deveni obișnuită, trimițând un mesaj clar Rusiei că România nu este singură.

Nu în ultimul rând, România va avea oportunități sporite de cooperare în domeniul industrial și al achizițiilor de armament. Țara noastră s-a angajat într-un amplu proces de modernizare a armatei – cumpără sisteme de rachete sol-aer moderne, vehicule blindate, avioane multirol (a început deja tranziția către F-16 și pe viitor probabil F-35). În această cursă de înzestrare, parteneriatele cu industria de apărare franceză și britanică sunt esențiale: România deja a achiziționat sisteme precum baterii de coastă Exocet și vehicule blindate de la Franța, iar în viitor ar putea participa la proiectele europene de armament pe care Parisul și Londra le inițiază. De exemplu, dacă se dezvoltă o nouă rachetă de croazieră sau un nou tip de sistem anti-dronă, România ar putea deveni client și chiar partener secundar în producție, consolidându-și astfel propriile capacități defensive. Bucureștiul are tot interesul ca „Entente Industrielle” despre care vorbesc Macron și Starmer să includă și țările estice, pentru a crește coeziunea Europei în fața pericolului comun.

Rolul României în această nouă arhitectură este atât de avanpost strategic, cât și de beneficiar direct al umbrelei de securitate extinse.

Țara noastră s-a poziționat constant ca un susținător al unei Europe unite și puternice defensiv, iar alinierea fără precedent dintre Londra și Paris nu face decât să întărească poziția NATO pe flancul de est, unde România este crucială. Fie că vorbim de găzduirea de forțe aliate, de contribuții la securitatea regională (de exemplu, România participă la supravegherea Mării Negre, la operațiuni de poliție aeriană și la sprijinul pentru Ucraina) sau de cooperare industrială, România devine parte integrantă a efortului de consolidare a scutului european.

Două armate vs. Ursul flămând de la Răsărit: forța militară comparată și de ce Rusia ar ezita să le înfrunte

Marea Britanie și Franța nu sunt numite superputeri europene doar din politețe diplomatică – ele chiar dețin forțe armate de prim rang, comparabile ca tehnologie și pregătire cu cele americane, și mult superioare oricărei alte armate de pe continent, cu excepția Rusiei. Împreună, cele două țări însumează o putere militară impresionantă, care în multe privințe o egalează sau chiar o depășește pe cea a Rusiei, mai ales dacă excludem arsenalul nuclear (unde oricum dețin un avantaj calitativ). Să trecem în revistă câteva elemente-cheie ale forței lor combinate:

• Arsenal nuclear credibil: Franța dispune de aproximativ 290 de focoase nucleare (distribuite pe rachete lansate de pe submarine și rachete aeriene purtate de bombardiere), iar Marea Britanie are în jur de 225 de focoase nucleare montate pe rachetele Trident de pe submarinele sale. În total, ~500 de ogive nucleare stau la dispoziția celor două capitale – incomparabil mai puțin decât cele ~6000 aflate teoretic în inventarul Rusiei, însă suficiente pentru a distruge de mai multe ori orice inamic. Experții consideră că acest nivel, deși numeric inferior, este un deterrent credibil pentru că poate garanta distrugerea oricărui agresor. Important de menționat, focoasele britanice și franceze sunt de generație modernă, cu sisteme de lansare fiabile (submarine invizibile în adâncuri, bombardiere invizibile pe radar în cazul francezilor) – astfel nicio primă lovitură a Rusiei nu ar putea elimina capacitatea lor de ripostă. Pe scurt, dacă Putin s-ar aventura într-un conflict nuclear, orice atac asupra Londrei sau Parisului ar atrage automat represalii devastatoare asupra Moscovei și altor centre vitale din Rusia, chiar și numai din partea acestor două puteri, fără a mai socoti SUA. Această realitate face ca probabilitatea unui atac nuclear intenționat împotriva Occidentului să fie extrem de mică; practic, Rusia „nu are nicio șansă” de a scăpa nepedepsită dacă ar încerca să folosească arma atomică împotriva Europei.
• Capabilități convenționale de top: Atât Armata britanică, cât și Forțele armate franceze sunt printre cele mai bine pregătite și tehnologizate din lume. Forțele aeriene combinate franco-britanice dispun de peste 300 de avioane de luptă moderne (Eurofighter Typhoon și F-35 Lightning în dotarea britanicilor; Rafale și Mirage 2000 în cea a francezilor), plus drone avansate și avioane de supraveghere. Calitatea piloților și a antrenamentelor este recunoscută la nivel NATO ca fiind excelentă. Marina militară britanică (Royal Navy) și cea franceză (Marine Nationale) însumează împreună 3 portavioane operaționale (două britanice din clasa Queen Elizabeth și portavionul francez Charles de Gaulle), capabile să proiecteze forță oriunde în lume. Acestea vin însoțite de un întreg grup de luptă, cu distrugătoare ultramoderne (Marea Britanie are clasele Type 45 și noul Type 26 în dezvoltare, Franța are fregatele din clasa Horizon și FREMM), fregate și submarine nucleare de atac. Submarinele nucleare de atac (11 la număr în total, dacă le combinăm – 7 britanice și 4 franceze active) conferă un avantaj major în războiul naval, având capacitatea de a lovi inamici de la mare distanță și de a interzice zone întinse. Prin comparație, Marina Rusă este numeroasă, dar răspândită pe mai multe flote regionale și cu multe nave învechite; în special la capitolul portavioane Rusia nu are decât unul singur, vechi și adesea nefuncțional, iar la submarine de atac occidentul are avantaj tehnologic. Forțele terestre ale celor două țări, deși mai mici numeric decât armata rusă, sunt total profesionalizate, foarte mobile și dotate cu tancuri moderne (Challenger 2 și viitorul Challenger 3 britanic; Leclerc francez), vehicule blindate rapide și artilerie avansată (inclusiv sisteme de rachete cu bătaie lungă ca HIMARS, de care și britanicii, și francezii dispun în urma cooperării cu SUA). Merită menționat că atât Marea Britanie, cât și Franța investesc masiv în tehnologii emergente: intelligence artificial în domeniul militar, armament hipersonic (Franța testează rachete hipersonice), arme laser pentru apărarea antiaeriană și capacități spațiale (sateliți militari proprii, inclusiv sateliți de avertizare timpurie).
• Bugete de apărare și capacitate de susținere a unui conflict prelungit: La capitolul resurse economice, Marea Britanie și Franța au un avantaj clar față de Rusia. Cele două economii combinate ale lor (aproximativ 6 trilioane de dolari PIB cumulat) sunt de circa trei ori mai mari decât cea a Rusiei. Acest lucru se reflectă și în cheltuielile militare: numai în 2024, Londra și Parisul au cheltuit împreună peste 100 de miliarde de dolari pentru apărare, în timp ce estimările pentru Moscova variază între 65 și 90 de miliarde (cu mențiunea că o parte semnificativă din bugetul rus a fost consumată în războiul din Ucraina). Capacitatea industrială și tehnologică occidentală le permite britanicilor și francezilor să-și reînnoiască stocurile de arme mult mai rapid decât poate Rusia sub sancțiuni să-și producă altele noi. De asemenea, accesul la inovație, semiconductori și finanțare conferă un atu major Vestului. În perspectivă, dacă cele două puteri europene își coordonează eforturile și „pun ouăle în același coș”, ele pot menține un ritm al înarmării superior Rusiei, mai ales că aceasta din urmă a suferit pierderi grele în Ucraina și are acces limitat la tehnologie de vârf.

În lumina acestor aspecte, afirmația că „Rusia nu are nicio șansă” împotriva unei Mari Britanii și Franțe unite trebuie nuanțată, dar are un sâmbure solid de adevăr în termeni de descurajare. Bineînțeles, într-un conflict convențional direct între Rusia și oricare dintre cele două țări, geografia și avantajul numeric rusesc ar conta – însă tocmai de aceea niciunul dintre scenariile de securitate nu vede aceste puteri luptând singure. Forța lor combinată, integrată în NATO și sprijinită de SUA și restul Europei, depășește cu mult tot ceea ce Rusia poate contracara. Dacă ne rezumăm însă doar la tandemul franco-britanic, chiar și acesta ar fi un adversar de temut: are capacitatea de a lovi teritoriul rus (cu rachete de croazieră lansate aerian sau de pe nave, cu comandouri și trupe parașutate departe, etc.), are scuturi defensive puternice (avioane de vânătoare performante, apărare antiaeriană navală Aster/SAMPT în ambele armate, etc.) și are flexibilitate strategică (colonii și baze militare în toată lumea de unde pot opera, de la insulele Falkland și până la Djibouti sau Pacific, ceea ce Rusia nu are). În orice simulare de escaladare, rezultatul ar fi dezastruos pentru Rusia dacă ar încerca să se dueleze direct cu aceste două națiuni.

Desigur, rușii contează încă pe volumul mare de forțe terestre și pe proximitatea geografică față de teatrul european, dar istoria ne arată că superioritatea calitativă și coeziunea aliată pot învinge masa brută. Putin și generalii săi au văzut deja în Ucraina dificultățile majore de a obține victorii chiar și împotriva unui stat mai mic sprijinit de Occident; cu atât mai mult nu ar avea perspective reale de succes într-o confruntare cu forța combinată a Marii Britanii și Franței, care ar mobiliza instantaneu întreaga mașinărie NATO în sprijinul lor. Așa se explică de ce, dincolo de retorica zgomotoasă, Moscova a evitat până acum contactul direct și și-a calibrat acțiunile pentru a nu lovi țările NATO. Descurajarea funcționează atunci când adversarul știe că prețul agresiunii depășește orice câștig potențial. Iar în cazul de față, puterea militară combinată a celor două superputeri europene garantează că orice tentativă a Rusiei de a le provoca va fi sortită eșecului și va atrage consecințe grave pentru regimul de la Kremlin.

Implicații și perspective: Europa, mai puternică împreună

Momentul de față – iulie 2025 – va rămâne probabil în istoria contemporană ca punctul în care Europa Occidentală și-a redescoperit unitatea strategică. Reapropierea dintre Marea Britanie și Franța, consfințită prin parteneriatul lor militar extins, transmite un mesaj optimist cetățenilor europeni și un avertisment categoric celor care ar dori să profite de dezbinarea lor. Pentru europeni, înseamnă că bătrânul continent nu mai depinde integral de altcineva pentru a-și asigura protecția: două dintre țările sale cele mai puternice au demonstrat voința de a acționa ca piloni ai apărării colective. Pentru agresori potențiali – în primul rând pentru Rusia lui Putin – înseamnă că tacticile de intimidare și amenințările nucleare s-au întors împotrivă: în loc să dezbine Europa, au forjat un front și mai unit.

Desigur, multe depind de continuitatea acestei voințe politice. Europa are înainte provocarea de a transforma aceste acorduri în realități palpabile: comitete care să lucreze eficient, exerciții comune care să arate interoperabilitatea trupelor, noi echipamente produse și achiziționate la timp. În plus, rămâne crucială menținerea solidarității mai largi din NATO și UE, incluzând parteneri precum Germania, Italia, Polonia și, bineînțeles, țările de pe flancul estic ca România. Inițiativa franco-britanică poate servi drept catalizator: dacă cele mai mari două puteri militare pot lucra atât de strâns împreună, nimic nu-i oprește pe ceilalți să li se alăture în proiecte comune, creând treptat acea apărare europeană integrată visată de atâtea generații.

Pentru România și vecinii săi, aceste evoluții sunt încurajatoare. Țările expuse din prima linie simt că nu sunt singure, că Parisul și Londra (alături de Washington) veghează direct la securitatea lor. În același timp, responsabilitatea ce revine acestor state este să continue să își întărească propriile capacități și să contribuie la acest efort comun – ceea ce România deja face prin creșterea bugetului apărării la 2,5% din PIB și planuri ambițioase de modernizare.

Alianța reînnoită dintre Marea Britanie și Franța reprezintă un pilon de stabilitate într-o lume tot mai haotică.

Povestea a doi foști rivali care își unesc forțele împotriva tiraniei nu este nouă, dar este întotdeauna captivantă și inspiratoare. Astăzi, în fața amenințării Rusiei lui Putin, Europa dă dovadă de aceeași claritate morală și strategică precum în fața dictatorilor de odinioară: marile democrații își dau mâna, construiesc împreună un scut și transmit că valorile libertății și păcii vor fi apărate cu orice preț. Aceasta este povestea Europei care nu se lasă călcată în picioare, o poveste despre curaj, unitate și bun-simț strategic – și, totodată, un capitol nou, plin de speranță, pentru viitorul nostru comun european.

Germania – între luciditate și întârziere

În noul concert al marilor puteri europene care încearcă să armonizeze răspunsul împotriva pericolului rusesc, lipsește – la prima vedere – forța gravitațională a continentului: Germania. De ce Berlinul pare să meargă cu frâna de mână trasă, când Parisul și Londra își asumă un rol tot mai vocal în apărarea Europei?

Explicația e subtilă, dar crucială.

Germania are un reflex istoric: după grozăvia celor două războaie mondiale, și-a construit întreaga arhitectură politică pe ideea că diplomația este salvatoare, iar armata – un rău necesar, dar de neinvocat. Această moștenire e vie, inclusiv în cultura politică a guvernului Merz, care, deși mai puțin ezitant decât predecesorii, preferă în continuare un stil tehnocratic, calculat, și o poziționare discretă.

Dar mai e ceva. Germania încă își plătește greșelile strategice din epoca Merkel: dependența toxică de gazul rusesc, cultivarea unei relații economice „realiste” cu Moscova golanilor planetari și lipsa de investiții serioase în apărare. Toate acestea au creat o inerție greu de rupt.

Friedrich Merz încearcă să repoziționeze Germania ca actor geopolitic lucid, nu pasiv-agresiv. A crescut bugetul apărării, a accelerat proiectele comune cu Polonia, Franța și statele baltice, a asumat public că „pacifismul romantic al trecutului nu ne mai apără în fața tancurilor și dronelor”. Și totuși, vocea Berlinului rămâne joasă, pentru că societatea germană nu a fost încă mobilizată emoțional în fața amenințării rusești.

Paradoxul e acesta: Germania înțelege ce trebuie făcut, dar preferă să o facă fără tam-tam. În timp ce Franța și Marea Britanie își asumă discursul de lider, Germania își caută cadența. Un rol de metronom, nu de trâmbiță.

Dar nimeni nu-și face iluzii: când Germania va spune cu adevărat Jetzt! – Acum! – răspunsul european la amenințarea care este Rusia va deveni o simfonie completă. Până atunci, Franța și Marea Britanie trag orchestra după ele, așteptând ca Berlinul să iasă din partitura reținerii strategice și să cânte, plenar, pentru siguranța continentului.