Suveranismul rezonabil: planta politică pe care România n-a reușit niciodată s-o cultive

Acum vreo 25 de ani, într-o discuție despre naționalism, Bogdan Teodorescu făcea o observație care, la vremea respectivă, părea mai degrabă teoretică, aproape academică: cine va ști să ocupe polul naționalist în mod competent, nu doar ca pretext de acces la privilegii parlamentare, are șanse reale să guverneze România. Nu să intre la guvernare pe ușa din dos, nu să fie balama sau decor, ci să guverneze efectiv.

Privind România de azi, e greu să nu recunoști că diagnosticul a fost corect. Mai mult: e înspăimântător de actual.

Doar că între timp, spațiul acesta — pe care îl putem numi, cu o oarecare precauție, suveranist — a fost ocupat aproape exclusiv de personaje și curente care confundă suveranitatea cu isteria, patriotismul cu conspirația și interesul național cu slugărnicia față de un „tătuc” extern, fie el de la Răsărit sau de peste Atlantic.

De ce există cerere pentru suveranism în România

Să pornim de la un adevăr simplu, pe care mulți se feresc să-l spună clar: electoratul românesc vrea schimbare cu orice preț. Nu reformă incrementală, nu nuanțe, nu explicații tehnice. Vrea revanșă. Vrea să simtă că „i-a tras-o Sistemului”.

Această dorință nu vine din neant. Vine din:

• frustrarea acumulată în decenii de promisiuni reciclate;
• percepția (adesea corectă) că deciziile mari se iau în afara României;
• sentimentul că statul funcționează pentru sine, nu pentru cetățean;
• prăpastia dintre discursul oficial și realitatea zilnică.

În acest context, suveranismul apare ca o reacție firească, nu ca o anomalie. Problema României nu e că există această cerere. Problema e oferta.

Suveranismul de carton: zgomotos, incompetent, periculos

Ceea ce vedem azi în România sub eticheta de „suveranism” este, în mare parte, un amestec toxic de:

• resentiment social;
• analfabetism economic;
• misticism politic;
• fascinație pentru lideri autoritari străini;
• marketing agresiv pe TikTok.

Georgică, Șoșo, slujnicuța de la POT și alți sateliți nu propun un proiect de țară. Propun o stare de spirit. Una isterică, revanșardă, primitivă politic. Nu construiesc nimic. Doar canalizează furia.

Aici apare marea confuzie: nu orice discurs anti-Sistem este suveranist. De cele mai multe ori, este doar anti-instituțional, adică distructiv. Iar distrugerea instituțiilor slabe nu produce automat instituții puternice. Produce haos.

Ce ar însemna, de fapt, un suveranism rezonabil

Dacă l-am dezbrăca de zgomot, suveranismul rezonabil ar însemna ceva foarte puțin spectaculos, dar profund:

Capacitatea statului român de a lua decizii informate, în interes propriu, în interiorul alianțelor din care face parte.

Atât. Nimic mai mult. Nimic mai puțin.

Un suveranism matur NU înseamnă:

• ieșirea din UE;
• ieșirea din NATO;
• refuzul investițiilor străine;
• izolarea economică;
• delir geopolitic.

Dimpotrivă.

Cum ar arăta, concret, această „plantă politică”

1. Suveranism economic, nu suveranism de stadion

Un suveranism rezonabil ar începe cu o întrebare simplă: ce interese economice vrem să apărăm?

Nu „capitalul românesc” ca slogan, ci:

• capacitatea industrială internă;
• lanțurile de producție critice;
• securitatea energetică reală;
• reducerea dependenței de importuri în zone strategice.

Asta nu se face cu lozinci, ci cu politici industriale inteligente, cu investiții direcționate, cu parteneriate negociate dur, nu pupate umil.

2. Suveranism instituțional: statul care nu se mai autosabotează

Un stat suveran este un stat:

• care își respectă propriile reguli;
• care își întărește instituțiile, nu le politizează;
• care nu transformă justiția, administrația și educația în câmpuri de jaf.

Aici suveranismul ar trebui să fie anti-capturare, nu anti-occidental.

3. Suveranism cultural fără isterie identitară

Identitatea națională nu se apără prin urlete și conspirații, ci prin:

• educație solidă;
• cultură vie;
• limbă respectată;
• memorie istorică onestă, nu mitologizată.

Un suveranism rezonabil nu rescrie istoria ca să se simtă bine, ci o asumă ca să învețe ceva din ea.

4. Suveranism geopolitic lucid

România este o țară de frontieră. A fost mereu. Asta cere mai multă inteligență, nu mai multă bravadă.

Un suveranism matur:

• își negociază interesele ferm în interiorul alianțelor;
• nu confundă parteneriatul cu supunerea;
• nu schimbă o dependență cu alta.

A linge clanțele pe la Moscova sau Washington nu e suveranism. E subordonare cu steag schimbat.

Atunci de ce e aproape imposibil?

Aici vine partea amară.

Pentru că, în forma lor actuală, „suveranismul” și „rezonabilitatea” sunt aproape incompatibile în spațiul public românesc.

De ce?

Pentru că:

• rezonabilitatea cere competență;
• competența cere răbdare;
• răbdarea nu face viral;
• iar viralul câștigă alegeri.

Suveranismul rezonabil nu țipă. Nu promite minuni. Nu identifică dușmani imaginari. Nu oferă satisfacții emoționale imediate. Tocmai de aceea pierde competiția cu suveranismul isteric.

Paradoxul final: ideea bună, oamenii nepotriviți

România are nevoie de o corecție suveranistă. Nu de o revoluție, nu de o izolare, ci de o recalibrare a interesului național într-o lume dură, competitivă și cinică.

Dar exact această idee este compromisă de cei care o folosesc ca vehicul de acces la putere, nu ca proiect de guvernare.

Asta face observația lui Bogdan Teodorescu cu atât mai dureroasă: polul există, cererea există, momentul există, dar oferta politică e catastrofală.

Și poate că tocmai asta explică de ce suveranismul rezonabil nu prinde rădăcini în România: pentru că este prea serios pentru circ, prea tehnic pentru TikTok și prea onest pentru un electorat care, deocamdată, vrea mai degrabă revanșă decât construcție.

Iar aici nu mai e o problemă de doctrină. E o problemă de maturitate politică.

Un model posibil: Italia Giorgiei Meloni sau suveranismul care știe până unde se poate întinde

Un exemplu interesant de suveranism rezonabil, imperfect, dar funcțional, este Italia condusă de Giorgia Meloni. Nu pentru că ar fi un model ideal, ci pentru că arată cum poate arăta un naționalism de guvernare, nu de galerie.

Meloni a venit la putere cu un discurs suveranist clar:

Identitate națională, interes economic propriu, fermitate în raport cu Bruxelles-ul. Diferența esențială față de suveraniștii de tip balcanic sau est-european e una simplă: a știut unde să se oprească.

Italia nu a ieșit din UE.
Italia nu a sabotat NATO.
Italia nu s-a aruncat în brațele Rusiei.
Italia nu a făcut politică externă pe TikTok.

În schimb, a practicat un suveranism negociat, nu urlat.

A testat limitele, a apăsat unde se putea, a cedat unde nu se putea. Exact ce face un stat care înțelege raporturile de putere reale.

Aici e punctul în care Georgică al nostru a ratat complet întâlnirea cu realitatea.

Tentativa lui de apropiere de Meloni a fost un exercițiu de mimetism politic: aceleași cuvinte mari, dar fără substanță, fără echipă, fără proiect, fără credibilitate. Iar politica mare are un simț olfactiv foarte fin: impostura se simte imediat.

Meloni a înțeles rapid că nu are în față un partener ideologic, ci un consumator de etichete.

Un politician care confundă suveranismul cu poza, gestul teatral și retorica de colț de internet. De aici și lipsa oricărui „mare prieteșug”.

Diferența dintre cei doi spune totul despre ce lipsește suveranismului românesc:

• competență administrativă;
• disciplină de partid;
• înțelegerea economiei reale;
• respect pentru alianțe, chiar și atunci când le critici.

Suveranismul Giorgiei Meloni nu e romantic, nu e revoluționar și nu e pur.

E pragmatic. Tocmai de aceea funcționează, chiar dacă irită. Și tocmai de aceea e imposibil de copiat de cei care cred că politica se face din lozinci și live-uri.

Paradoxal, Italia arată că suveranismul rezonabil există, dar și că el cere exact lucrurile de care suveranismul românesc fuge cel mai tare: seriozitate, competență și autocontrol.

Iar asta explică, din nou, de ce ”planta politică” despre care vorbea Bogdan Teodorescu nu prinde rădăcini la noi:

nu pentru că pământul ar fi sterp, ci pentru că grădinarii sunt complet nepotriviți.