Trei minuni

Publicat: 24 dec. 2021, 15:30, de Nina Marcu, în Orașul meu , ? cititori
Trei minuni
Marian Moldoveanu si Emilia

32 de ani de la momentul de cotitură din decembrie, 1989. 32 de ani de când o mulţime de oameni s-a mutat, cu domiciliu stabil, în lumea fără dor. 32 de ani cu bune şi cu rele, pentru noi, cei rămaşi. 32 de ani cu libertate. Şi 32 de ani fără eroii care au murit atunci, la revoluţie. Marian Moldoveanu din Ploieşti e unul dintre aceştia. Povestea lui, spusă de părinţii rămaşi să-l plângă, este năucitoare. O extrag acum din cartea care le-a fost închinată lor, eroilor, cu mai mulţi ani în urmă.

Comisarul Moldovan, aşa i se spunea lui Marian Moldoveanu din Ploieşti, cât a fost elev. Toţi colegii şi toţi prietenii aşa îl alintau. Era vesel, bun, isteţ. Din clasa I şi până când a terminat liceul la seral, numai şef de clasă a fost. Toţi profesorii îl apreciau, toţi elevii îl iubeau. Trăia fiecare clipă cu pasiune. Parcă se temea că nu poate să înmagazineze tot. Citea mult, făcea excursii, îi plăceau, deopotrivă, muntele şi marea, a scris câteva scenarii de film, care din păcate, n-au mai apucat niciodată să fie puse în scenă.

Îi plăcea, aşa cum se destăinuiesc părinţii lui, veniţi amândoi la întâlnire, să facă totul perfect. Se îmbrăca mereu cu gust, căci, zicea, nu se poate să meargă pe stradă oricum, învăţa cu patimă şi temeinicie pentru fiecare materie, spunând că nu poate să-i împroaşte cu noroi pe ceilalţi, cu neştiinţa sa, îl trimitea pe fratele lui mai mic, Dragoş, să se să se spele pe dinţi, dacă acesta seara, obosit peste poate, uita s-o facă.

Era un copil cum nu e altul de cuminte şi de deştept”, povesteşte Silvia Moldoveanu, mama lui Marian. „Acesta e şi motivul pentru care, în armată, la unitatea militară de pe Şoseaua Olteniţei fiind încorporat, a fost făcut furierul comandantului. În noaptea de 22 decembrie a trebuit să se ducă la Ministerul Apărării Naţionale să transmită ceva. Când s-a întors, se pare că schimbaseră parola şi el n-a mai ştiut-o. A fost, poate, confundat. A fost, zicem şi noi, harababură, ca peste tot, în Bucureşti, în zilele acelea. Cert este că s-a tras. A fost lovit în cap, în tâmpla dreaptă şi glonţul a ricoşat pe la gât şi prin gură. Apoi, probabil că a fost ţinut şi împuşcat în piept şi în braţe. Cu multe, multe gloanţe… S-a tras de aproape, de foarte aproape. De parcă respectivii, cei care au tras, se temeau că nu moare şi voiau să se asigure că acest lucru se întâmplă. Sau ca şi cum, în nebunia aceea nu mai conta că suntem cu toţii oameni în faţa lui Dumnezeu.

Noi, familia, nu am putut să intrăm în Bucureşti, să ajungem la el. L-am înmormântat pe 30 decembrie, la Cimitirul Bolovani, din Ploieşti. Apoi, în ianuarie am fost chemaţi la Procuratură să spunem, culmea, cum a murit băiatul nostru, dacă a avut relaţii cu străinii, prin ce cercuri se învârtea. Am fost cercetaţi ca niste vinovaţi, ca şi cum noi am fi tras glonţ după glonţ în băiatul nostru. Mai ales soţul a avut de pătimit din pricina asta, că el era chemat cel mai mult şi purtat pe drumuri.

Pe urmă, ne-a fost dat să trăim deopotrivă trei mari minuni. Să ne lăsaţi permisiunea să povestim. Acum numai asta mai putem să facem: să vorbim despre el, să ne amintim cum era, ce făcea, ce zicea. Am fost toţi şocaţi după cumplita tragedie. Nu ne dezlipeam de cimitir. Dragoş, băiatul cel mic, a rămas cu unele sensibilităţi. Şi, dintr-o dată, la scurtă vreme de la trecerea în nefiinţă a fratelui, deşi până atunci nu semănase cu Marian la trăsături, la mimică, la nimic, a început să ia chipul lui. Vecinii îmi spuneau miraţi, că l-au văzut pe Marian mergând spre casă şi au vrut să-l strige. Într-atât începuseră să semene băieţii mei. Parcă voia Dumnezeu să ne consoleze de pierderea grea prin care trecuserăm. Dragoş era Dragoş, dar parcă era şi Marian. Doi băieţi într-unul, dacă pot să spun aşa. Erau dintr-o dată două entităţi într-o singură persoană. Şi ne era, poate pare de necrezut, mai uşor să mergem mai departe.

Dar asta n-a fost tot. La scurtă vreme de la înmormântarea lui Marian, fără să vreau şi fără să ştiu, am rămas însărcinată. Fuseserăm binecuvântaţi. Cu atât mai mult, cu cât cu Dragoş făcusem tratament ca să rămân gravidă şi să ţin sarcina. Mult tratament… Căci, nu voiam să rămân cu un singur copil. Aceasta e prima minune care ne-a fost dată. Dar întorcându-mă la ultima sarcină, am născut o fetiţă. Se numeşte Iuliana Mariana. Întâi, am numit-o doar Iuliana, dar semăna mult cu Marian şi Dragoş a propus să-i punem şi numele fratelui. Are aceleaşi trăsături, acelaşi caracter cu Marian, zâmbesc amândoi la fel, merg la fel, sunt la fel de ambiţioşi. Până şi la talpa de la picioare seamănă.

Am pierdut un fiu deosebit, dar am primit o fiică pe măsură. Şi e şi aceasta o a doua minune. Cu ele, Dumnezeu ne-a ajutat, astfel, să mergem mai departe. Ne-a întărit. Pare de necrezut ca o mamă să supravieţuiască morţii copilului ei, dar aşa se întâmplă. Eu credeam că mor. Voiam să se deschidă groapa aceea hidoasă în care îl băgaserăm, ca să mă înghită şi pe mine. Dar nu s-a întâmplat aşa. Fetiţa noastră a umplut golul lăsat de băiat. S-a întrupat din lacrimi şi a devenit fericirea noastră. Nu mai eram chiar foarte tineri când am făcut-o.

Şi mai trebuie să vă spunem un fapt cutremurător. Căci, fără acesta, povestea ar fi searbădă şi inexactă. Este, de fapt, cel de-al treilea miracol. Exista, undeva în cartierul Malul Rosu, nu foarte departe de Vestul nostru, o fată, Emilia Găvan. Nu ştiam, la momentul morţii lui Marian, de ea. Am aflat mai târziu, la cimitir. Despre băiatul nostru s-a făcut vâlvă atunci, că a murit la Revoluţie. Emilia, totuşi, nu a ştiut. Avea în jur de 18 ani şi nu era grija ei cea mai mare să urmărească ştirile şi evenimentele de la televizor. I-a spus în ziua în care a fost înmormântat, mama ei. Emilia vorbea la telefon şi a scăpat telefonul din mână. A început să plângă, de se cutremurau pereţii. Mama ei a întrebat-o ce s-a întâmplat. Şi, printre lacrimi, zguduită de plâns, fata i-a zis: <<Doamne, ce băiat era Marian. De ce a trebuit să moară? Ce-ar fi să mor şi eu la Revoluţia asta sau în zilele următoare? Căci altfel, nu se poate>>. Vorbele ei sunau macabru, a prevestire. Dar părea greu să crezi că o fată de vârsta ei, care are toată viaţa înainte, poate muri. Pe 13 ianuarie, Emilia a fost lovită de o maşină, la puţină distanţă de locul unde locuim noi, şi a murit pe loc.

N-am ştiut, cum spuneam, nimic din toate acestea. La cimitir, într-o zi, s-a apropiat de mine o femeie. Era la fel de încercănată şi distrusă ca şi mine. Mi-a spus că o are pe fiica ei îngropată acolo şi că a avut un vis. Se făcea că Emilia, fata îngropată, se afla într-o cabană de la munte cu un băiat roşcovan, al cărui chip i-a rămas scrijelit pe retină. Nu-l cunoştea, dar fiica ei era fericită acolo, cu băiatul acela. Beau amândoi lapte şi mâncau sarmale cu muştar. Făceau planuri despre o vilă cu scară interioară, în care să locuiască amândoi. Tânărul acela avea mustăcioară şi era îmbrăcat cu un costum de haine crem. Şi, cum ea, femeia aceea, care mi se destăinuia, nu înţelegea, fata şi băiatul deopotrivă i-au spus să vină în ziua cutare la cimitir, să caute în Cimitirul Eroilor din cadrul Cimitirului Bolovani, o femeie îndoliată şi să-i vorbească, să-i povestească ce visase şi să fie bune prietene.

Am fost şocată. Marian aşa mânca sarmalele, cu muştar. Îl îngropaserăm cu un astfel de costum de haine. Şi, da, făcea planuri despre o vilă cu scară interioară, în care să locuiască, după ce va termina armata şi-şi va face propria familie. Cutremurată, i-am arătat femeii fotografia lui Marian de pe cruce. A fost momentul să fie ea şocată: chipul de la mormânt era acelaşi din vis. Am plâns amândouă şi-am înţeles că ei, copiii nostri, fuseseră, printr-o forţă dincolo de puterea noastră de înţelegere, predestinaţi să fie unul al altuia. Probabil că, dacă ar fi trăit, s-ar fi căsătorit. Am aflat de la mama Emiliei, că ei doi s-au cunoscut când a avut Marian examenul de bacalaureat şi, mai apoi, la banchetul de terminare a liceului, s-au regăsit. Şi cele povestite mai sus, tot aşa le-am aflat. Nu au fost, propriu zis, prieteni, dar au discutat, au râs împreună, au dezbătut fel de fel de subiecte, poate au dansat împreună, poate s-au sărutat. Din nefericire, n-au putut să fie împreună pe lumea aceasta, printre noi. Soarta a făcut să se reîntâlnească şi să fie alături pe lumea cealaltă.

Am mai auzit despre astfel situaţii. Un băiat, care la fel, cunoscuse o fată, a murit electrocutat şi având un icter netratabil. Fata a murit după ce-a murit el. Mama lui a visat că trebuie să fie într-o zi la uliţa cu cimitirul, ca să-i trimită printr-o fată, papionul pe care uitase să i-l pună la gât, când îl îngropase cu haine de ginerică. Era fata care ar fi trebuit, probabil să fie soţia lui. Aşa şi în cazul nostru. Mama Emiliei mi-a dat o poză cu fata şi i-am pus pe amândoi, pe Emilia şi Marian într-o singură fotografie. Acum, poza e la loc de cinste, în vitrină. Mă uit la ea şi vorbesc cu cei doi, ca şi cum ar fi de faţă. Ne-am fi înţeles bine, Emilia şi cu mine. Dar, aşa a fost să fie. Ca atâtea suflete tinere să-şi frângă aripile înainte de a apuca să zboare.”

Tatăl lui Marian dă aprobator din cap şi completează: „Urmaşii eroilor martiri, ai acestor copii, mulţi dintre ei, care au murit pentru libertate, pentru o viaţă mai bună, sunt trataţi azi cu indiferenţă şi răceală, purtaţi pe drumuri zile şi luni întregi, pentru un act, nebăgaţi în seamă. Asta e societatea pe care ei au vrut s-o schimbe. Veteranii de război, umiliţi şi ei, sunt, totuşi, mai apreciaţi ca noi.”