Turcul și podgoria Murfatlar

E vremea culesului de struguri, al mustului, al vinului care stă din fiert. E, indiscutabil, vremea poveștilor. Căci, parcă niciodată, ele, poveștile nu sunt mai frumoase, mai vii, mai calde, ca în octombrie, când ulcica sau paharul cu vin ne îmbie la taifas.

Mustul, strugurii, vinul sunt, fără putință de tăgadă, comori pentru simțuri, inclusiv pentru cele ale sufletului. Așa că, să tot tăifăsuiești despre ele. Însă, acum, în textul de față, zic să vorbim nu atât despre vin, cât despre legende de podgorii. Murfatlar, de exemplu. Ce poveste spusă din gură în gură, de turci și de români, deopotrivă, ajunge, oare, până la noi?





Muruvetli

Demult, nu știu dacă pe când se potcovea puricele cu nouă ocale de fier sau de aur, dar demult, pe locul Murfatlarului de azi poposea un turc plecat de pe plaiurile lui, cine mai știe din ce pricini, Muruvetli, pe numele lui. Turcul și-a dat repede seama că pământul era bun, roditor, mănos și s-a decis să se stabilească aici.

Oamenii, mai… cum să zic, omenoși ca azi, au sărit cu mic, cu mare, să-l ajute să-și ridice o casă de chirpici. Nu cine știe ce, dar casă, cu pereți și cu acoperiș deasupra capului. Acest prim gest de omenie i-a apropiat pe români și pe turc. Mai ales că, turcul și-a luat de nevastă cea mai frumoasă fată din zonă.

Muruvetli, înțelept și blajin de felul lui, a devenit prieten cu localnicii. Dar nu doar. Le-a fost și confident. Știa turcul toate sufletele de român din satul acela care părea uitat de lume și la marginea pământului. Pragul casei de chirpici i-l treceau toți. Și el le punea câte ceva de-ale gurii în față, le asculta ofurile și le dădea sfaturi.

Când le puneau în practică, românii înțelegeau că turcul îi învăța de bine. Plus că plecau de la el cu burta plină. Așa că, Muruvetli a devenit Muruvet, adică om generos, cu inima deschisă. Ba, în timp, tot vorbind despre Muruvet în sus, Muruvet în jos, s-a ajuns să poarte și satul același nume.

În timp, satul Muruvet, pentru că Dobrogea era tranzitată de mai multe etnii, dar și pentru că timpul schimbă și transformă nu doar oamenii și locurile, dar și numele, s-a transformat în Murfatlar. Poate că numele dat de la turc s-a romanizat. Poate că podgoria de azi trebuia să se numească Murfatlar, nu Muruvet. Poate că lingvistica are legile ei pe care nu le înțelege toată lumea.

Iar turcul s-a ales și el cu alt nume, cel de Murfat. A avut un băiat cu soția lui româncă pe care l-au botezat Radu, după numele bunicului din partea mamei. Eh, și legenda spune că, după mai mulți ani de bine și de tihnă, nu neapărat de bunăstare și huzur, familia turcului, care a împărțit tot ce avea amărâților din zonă, a sărăcit maximum. Viața se înăsprise. Devenise tot mai grea. Oamenii erau tot mai năpăstuiți. Nici bătrânul Murfat nu-i mai putea alina cu sfaturile sale. Necazurile și neajunsurile îl copleșiseră și pe el.

Radu

Când ești disperat și în sărăcie, te împinge viața la tot felul de lucruri. Ca să te salvezi, ca să supraviețuiești, ca să mergi mai departe. Radu lui Murfat, o cadră de flăcău, și-a făcut o ceată de voinici și a devenit haiduc. Nu chiar la drumul mare, ci în pădurea Comorova, de lângă malul mării, unde haiducii noștri îi pândeau și jefuiau pe bogaţi.

Ce luau de la ei, conform regulii nescrise a haiducilor, ajungea la săraci. Văduvele primeau o bucată de pâine, orfanii la fel. Dar și toate familiile nevoiașe care nu știau ce mănâncă nici la prânz, nici seara, dintr-o zi. Toată lumea îl îndrăgea pe Radu al turcului. Pescarii îl respectau și ei și-l considerau prieten. Ei l-au anunțat că tocmai urma să treacă pe acolo o corabie încărcată cu bogăţii.

Eh, și noaptea, când tăiai întunericul cu barda, haiducii au prădat corabia. Nici n-au știut ce se află în sacii grei pe care i-au luat de pe corabie. Abia când au ajuns la un luminiș în pădure au deschis sacii. În ei erau coarde de viţă-de-vie! Multe, foarte multe. Aur ori alte comori nu erau. Nici n-a știut Radu ce avea să urmeze, când a luat un mănunchi de mlădițe de vie şi l-a dus tatălui său.

Pe dealurile Murfatlarului, turcul generos și cu suflet bun, a plantat acele coarde de viţă de vie. E de la sine înțeles că via s-a prins, a crescut, a rodit, iar oamenii au făcut din strugurii ei un vin de nu văzuse Dobrogea. Eh… Legenda mai zice, na, noi suntem români cu toții și să nu se simtă careva nedreptățit, că Radu s-a lăsat de haiducie și s-a însurat.

Cele trei fiice ale sale s-au măritat cu băieți din Ardeal, din Moldova, din Oltenia. Chestia e că ele nu au primit lăzi cu zestre, oi, capre, vaci, perne ori așternuturi. Fiicele lui Radu s-au dus în casa bărbaților lor cu câte un mănunchi de  butaşi de viţă-de-vie. Așa se face, tot legenda ne spune, că s-a răspândit soiul de viță de la Murfatlar în toată țărișoara.

Era să zic că am încălecat pe-o șa… Dar nu zic, că v-am spus o legendă, nu o poveste. Hai, dacă tot aveți paharul sau oala cu vin în față, noroc! Și sănătate!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole...