Ultima noapte a lui Ivan pe pământ

Se-apropie ora închiderii într-un mic magazin de cartier de pe bulevardul Ștefan cel Mare din București, o tânără intră, grăbită: „aveți lumânări?”, „doar mici, candele nu mai sunt”, „dați-mi trei”, plătește, iese și merge câteva sute de metri, până la poarta stadionului Dinamo. Numele arenei este, pentru prima dată, parțial acoperit cu un banner pe care scrie: „vâslind spre eternitate”.

Tânăra se oprește la picioarele statuii de la intrarea în complexul sportiv, aprinde o lumânare, îngenunchează și o pune alături de sutele de alte luminițe care pâlpâie, în noapte. De pe soclu, uriașul blând Patzaichin, uriaș prin fapte, blând tot prin fapte, privește înainte, spre inima unui București, a unei țări și a unei lumi pe care le-a iubit și cărora le-a dat totul.    

Lacrimi și sfinți

Tânăra se ridică, parcurge câteva zeci de metri și intră pe aleea care duce la muzeul clubului. Pe gard nu mai au loc coroanele cu flori, sute de licurici roșii pâlpâie la baza unui portret imens al unui campion imens în fața căruia oameni pun alte și alte luminițe.

Câteva trepte de marmură duc spre unul din puținele temple pe care le mai are sportul românesc, Muzeul Clubului Sportiv Dinamo. O încăpere în care sunt expuse toate trofeele cucerite de „Câinii Roșii”, cupe recente ori vechi, precum Cupa Armistițiului la Fotbal (23 august 1945), plachete suvenir, cum ar fi cele de la dubla Dinamo – Real Madrid din Cupa Campionilor Europeni (1963) ori statueta oferită de clubul Atletico Madrid cu Ocazia Turului I din Cupa Campionilor Europeni (1977).

În camera înaltă, flancat de medalii, tricouri de campioni și cupe, vegheat de portretele marilor glorii, este expus sicriul lui Patzaichin, înfășurat în tricolor.

E noapte și garda de onoare a fost retrasă, televiziunile au plecat, vor reveni în zori pentru ultimul drum, dar Ivan nu e singur, lângă el stau rudele, prieteni apropiați, președintele Comitetului Olimpic Român, Mihai Covaliu.

Îi aduc un omagiu părinți cu copii mici, de mână, tineri care au auzit de el doar din povestiri sau din presă, ori l-au văzut ca erou de benzi desenate în volumul „Mila 23” creat de Alex Talambă şi George Drăgan.

Vin oameni maturi care în tinerețe s-au hrănit din emoția celor patru olimpiade la care campionul a participat.

Intră, se opresc, aprind o lumânare și se reculeg preț de câteva clipe alături de unul dintre ultimii zei ai sportului românesc. Pentru unii, tensiunea despărțirii e prea mare și plâng, Lacrimi furișe, prinse în vârf de degete, ori de neoprit, care spală obraji da tineri, de femei dar și de bărbați cu mușchi și chipuri de piatră, pietre pe care zâmbetul blând al lui Ivan le înmoaie și le învață să curgă.   

Imposibila despărțire

Ivan a plecat și nu se mai întoarce”, anunța familia pe pagina de Facebook a campionului dar sutele, miile de oameni care curg spre catafalc în această ultimă noapte arată că nu poate pleca ceva ce este în inima lor, în amintirea lor.

Dimineață, garda de onoare va reveni, televiziunile se vor întoarce pentru a ilustra un ultim drum pe pământ, spre Cimitirul Bellu. Se vor rosti discursuri dar Ivan, care spunea „eu nu mă pricep la vorbe, dați-mi o vâslă, să vă arăt ce pot”, Ivan știe că mâinile necunoscute care i-au atins în această noapte sicriul, mâinile care i-au adus flori, i-au aprins lumânări, au șters lacrimi, mâinile acestea au scris cel mai sincer rămas bun.

Eu am plecat hotărât dintr-un colț uitat de lume, nici o clipă nu m-am gândit că nu voi fi campion. Eu am fost convins că voi fi campion. Și dacă rămâneam în Deltă, probabil eram cel mai bun pescar”, spunea Ivan.

Ce a ținut de el, a făcut. A fost cel mai bun sportiv, cel mai bun promotor al Deltei Dunării, al dragostei pentru sport și oameni.

Ivan pleacă și lasă în urmă o lecție: să fim cei mai buni. Sau măcar să încercăm.

Mai multe articole...

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Ultimele articole