Vasile Dîncu: „PSD corespunde orizontului de așteptare, dar nu ne împinge spre viitor”

Europarlamentarul speră că partidul va „dialoga cu viitorul” în toamnă, dar avertizează: fără o viziune proaspătă, stângismul devine ștampilă de pastel.

Vasile Dîncu, europarlamentar și personaj cu greutate în PSD, a pus pe masă o frază simplă, dar cu un iz de îndemn strategic: „Partidul corespunde unui orizont de așteptare, dar nu este cel care ne împinge în viitor”.

Pe scurt: PSD funcționează decent, lipsește însă impulsul vital pentru progres real.

Liderul – nu fără ironie politică – a reamintit de tradiția stângii românești: dincolo de președinți (cu roluri și stiluri diferite), partidul a ratat de mai multe ori ideea că, într-adevăr, ar putea purta România spre ceva nou. „Am părăsit de mai multe ori această cale a stângii”, a spus el, citând influențe diverse și timpurile schimbătoare.

Dîncu a ajuns rapid la esență: PSD nu face rău, dar nici nu sparge bariera prezentului. Jocul e reactiv, nu creativ. „Își face treaba perfect”, a recunoscut, dar și-a exprimat speranța că la congresul din toamnă se vor da șanse reale tinerilor – „o competiție adevărată”, spune el, care ar putea să nască un lider capabil să „egaleze amprenta bună” a lui Ion Iliescu în mentalul colectiv.

De ce este relevant acest moment pentru PSD?

Semnalul transmis de Vasile Dîncu este limpede: atâta timp cât partidul se limitează la prezent, nu va avea niciun control asupra viitorului. Poți administra decent ceea ce există, dar dacă nu îndrăznești să imaginezi ce urmează, vei rămâne mereu în urma celor care o fac.

PSD se află, teoretic, într-un punct de inflexiune. Congresul din toamnă și deschiderea către generația tânără nu ar trebui tratate ca simple formalități, ci ca reale oportunități de redefinire. Dacă sunt privite cu luciditate, pot marca o cotitură de sens, nu doar o schimbare de decor.

Însă contextul este fragil. După ani de scandaluri, derapaje ideologice și lideri ezitanți, partidul riscă să rămână blocat într-o logică reactivă, în care fiecare pas este dictat de presiuni exterioare, nu de o viziune clară. În loc să devină motorul unui proiect de viitor, PSD riscă să rămână doar un mecanism de adaptare la ceea ce vine din afară.

Context delicat: între reflexul de autoprotecție și nevoia unei identități autentice

PSD trece, în mod vizibil, printr-o perioadă de reevaluare forțată. După ani marcați de scandaluri de corupție, răsturnări de lideri și o retorică oscilantă între populism și europenism de vitrină, partidul pare să fi intrat într-o fază de autocontrol resemnat. Un fel de conservatorism administrativ, unde prioritatea nu mai este viziunea, ci evitarea greșelilor care pot compromite și mai mult ce a rămas din electoratul fidel.

În acest context, declarația lui Vasile Dîncu vine ca o constatare amară:

PSD nu este generator de viitor, ci doar corespondent al unei stări prezente. Un partid care nu mai propune, ci doar răspunde. Nu mai modelează orizonturi, ci doar gestionează consecințe.

Aceasta e, de fapt, una dintre cele mai mari capcane ale oricărui partid aflat într-o criză de identitate: să devină reflex condiționat. Să nu mai fie un actor politic, ci o reacție în lanț. Să răspundă la sondaje, la crize mediatice, la presiunea propriilor baroni, fără să mai emită un proiect coerent pentru societate.

PSD, între multiplele fețe ale trecutului și lipsa unui chip pentru viitor

În loc să-și construiască o direcție clară, PSD a oscilat în ultimii ani între:

• stânga mimată și populism de foaie volantă,
• episoade de naționalism folcloric și aderare la principii europene citite de pe foaie,
• încercări de reformă reală și reflexe de clan.

Acestea nu sunt derapaje izolate, ci simptome ale unei formațiuni care n-a mai avut curajul să se redefinească.

Când un partid se teme să se uite în oglindă, ajunge să caute aprobarea mulțimii în cele mai previzibile forme: creșteri de pensii, promisiuni electorale de sezon, proiecte fără coloană vertebrală. Dar toate acestea nu construiesc viitor. Doar prelungesc trecutul.

Risc major: un partid care se adaptează prea bine la nimic… riscă să devină inutil în viitor

Orice formațiune care se mulțumește să „coincidă” cu prezentul, fără să-l depășească, riscă să devină irelevantă pe termen lung.

Exact cum spune Dîncu, PSD „corespunde unui orizont de așteptare” — dar unul care e din ce în ce mai scăzut, plafonat, apăsat de oboseală și cinism electoral.

Partidul pare să fi învățat să nu deranjeze prea tare, să nu tulbure apele, să nu facă mișcări bruște. Dar tocmai asta îl face să pară tot mai deconectat de generațiile care vin.

Un partid care nu-și asumă riscuri va deveni, în scurt timp, un simplu mecanism de conservare a privilegiilor interne. Nimic mai mult.

Un congres decisiv sau o altă șansă ratată?

Congresul din toamnă ar putea fi, teoretic, o oportunitate reală pentru resetare. Dar istoria recentă ne-a arătat că astfel de congrese s-au transformat adesea în exerciții de reconfirmare a celor deja instalați în funcții, cu discursuri vagi despre schimbare, fără să schimbe nimic în esență.

Dacă PSD vrea să iasă din starea de „reacție în lanț” – în care orice mișcare e determinată de context, nu de viziune –, atunci trebuie să pună în față lideri autentici, cu idei care provoacă, care îndrăznesc. Nu doar executanți cuminți ai liniei stabilite de „băieții din spate”.

Concluzie temporară: fără un proiect de viitor, PSD devine o hologramă administrativă

Poate că Vasile Dîncu a spus, în câteva cuvinte, tot ce trebuia spus: nu e suficient să ții pasul cu prezentul. Trebuie să ai curajul să creezi viitorul.

Iar viitorul nu se construiește cu poze de campanie, ci cu idei. Nu cu nostalgii despre Iliescu, ci cu proiecte care pot fi explicate unui tânăr de 20 de ani. Nu cu frică de greșeli, ci cu asumarea unor drumuri grele.

Altminteri, PSD rămâne ce e acum: un partid pe avarii, care merge încet, dar sigur… în cerc.