”Viață de românaș”: o postare uluitoare și patriotismul de tarabă

Există o specie aparte de literatură online: „romantismul cu nisip fin și beton armat”. În ea, anii ’70 ai litoralului românesc devin o combinație între Coasta de Azur, Monte Carlo și un decor de film italian cu Claudia Cardinale – doar că mai ieftin, mai ”exotic” și cu un parfum inconfundabil de scovergi cu brânză.

Postarea de la acest link este un exemplu perfect: un album de amintiri formatat pentru Facebook, unde Mamaia devine o „bijuterie” ce eclipsa Mediterana, iar Hotelul Internațional – un fel de Burj Al Arab socialist, dar cu meniu fix și vin de Murfatlar.

Iată un mic extras, care ține de ”geniul” unui condei școlăresc:

”Plajele erau amenajate ca în filme. Șezlonguri colorate perfect aliniate, umbrele mari care ofereau umbră ideală, baruri pe plajă unde se servea țuică cu suc de roșii sau coktailuri exotice.”

Mamaia în alb-negru: vitrina strălucitoare pentru ochii lumii

Mamaia anilor ’70 nu era doar o stațiune; era un decor de film propagandistic. Regimul Ceaușescu investea în „vitrine” — locuri menite să convingă atât românii, cât și străinii, că România socialistă e modernă, rafinată și deschisă spre lume.

Pe hârtie și în broșuri, totul era perfect: hoteluri înalte de sticlă și beton, plaje impecabile, turiști veseli vorbind șase limbi. În realitate, „modernitatea” era concentrată în câteva clădiri noi, cu finisaje fragile și instalații care scoteau un sunet ciudat dacă deschideai robinetul la etajul cinci.

Cine erau, de fapt, turiștii străini?

Imaginea de „capitală a verii pentru europeni” se sprijinea pe cifre cosmetizate.

• Majoritatea străinilor veneau din RDG, Polonia și Cehoslovacia, trimiși prin agenții socialiste, cu tarife negociate între state.
• Din Occident veneau mai ales grupuri controlate, rareori turiști pe cont propriu.
• „Nemții cu Leica” și „italienii în cămăși hawaiiene” existau, dar erau atât de puțini încât toată lumea se întorcea capul după ei pe faleză, ca după un OZN.

Hotelurile: palatele din beton armat

Hotelurile mari — „International”, „Perla”, „Flora” — arătau impunător în fotografii. În realitate:

• Mobilier standardizat, mese din PAL cu marginile decojite după două sezoane.
• Pereți subțiri cât o foaie de carton, prin care auzeai clar discuțiile vecinilor.
• Aer condiționat? Doar în broșuri.
• Apă caldă, „la program” — dimineața și seara, cu presiune variabilă.

Plajele: între vitrină și realitate

Plaja din fața hotelurilor de lux era organizată impecabil: umbrele din paie, sezlonguri aliniate, șezlongari în pantaloni scurți albi. Dar:

• Restul plajei era o întindere haotică de cearceafuri, prosoape sovietice, termosuri cu ceai și pungi cu sandvișuri.
• „Fructele de mare proaspete” erau, în general, creveți congelați din Vietnam sau midii de la Marea Neagră, spălate sumar și reîncălzite în ulei.
• Mirosul dominant: un amestec de mici, ulei ars și cremă de protecție solară rusească, cu aromă de benzină.

Restaurantul ”Cazino”: mândria regimului

Cazino Mamaia era prezentat ca un templu al gastronomiei. În realitate:

• Meniul „internațional” însemna pește prăjit, friptură de porc, cartofi prăjiți și desert de tip „clătite cu gem de caise”.
• Vinul de Murfatlar se servea cald, direct din depozit, iar paharele aveau un parfum subtil de detergent.
• Chelnerii vorbeau „limbi străine” doar la nivel de trei expresii: „Bonjur”, „Ok”, „Finish”.

Viața românașului obișnuit – în Mamaia 70

Pentru românul de rând, Mamaia era un vis scump și scurt:

• Rezervarea se făcea cu un an înainte, prin sindicat.
• Sejurul era de 5-6 zile, cazați de obicei într-un hotel de două stele, cu saltele tari ca asfaltul și fără televizor.
• Masa la autoservire însemna coadă, tăvi metalice, ciorbă vărsată pe drum și șnițel elastic.

„Magicul” din poze

Fotografiile oficiale surprindeau mereu același tip de scenă:

• Tineri bronzați jucând volei pe plajă.
• Părinți relaxați, copii cu colace colorate.
• Apusuri roșii peste faleză.

Doar că aceste cadre erau regizate. În spatele camerei, realitatea era plină de nisip în sandale, plase cu pepeni târâți pe sub umbrele, copii plângând de la soare și mame nervoase.

Mamaia era un decor, nu o minune

Sigur, pentru noi – pulimea care construia societatea socialistă multilateral dezvoltată, Mamaia era impresionantă. Hotelurile mai răsărite miroseau a ”străinătate”, pe la cârciumile mai de soi găseai câte o bere poloneză de calitate și așa mai departe.

Totuși, Mamaia anilor ’70 a fost o vitrină construită pentru a impresiona — și uneori chiar impresiona, mai ales în ochii celor care nu văzuseră altceva. Dar „miracolul” era fragil și localizat: la câteva hoteluri, câteva restaurante, câteva plaje. Restul era un amestec tipic socialist: fațadă lucioasă pentru exterior, improvizație pentru interior.

Și poate asta explică de ce, în postările „naiv-nostalgice” de azi, Mamaia pare un paradis pierdut: pentru că era, în realitate, o ficțiune bine regizată — și orice ficțiune, odată ce anii trec, devine mai ușor de crezut decât adevărul.

Aceste postări „naiv-nostalgice” par, la prima vedere, niște exerciții inofensive de aducere-aminte — poze cu nisip fin, hoteluri strălucitoare, nemți cu aparate Leica și români fericiți la coadă la bere Azuga. Problema e că ele nu sunt doar despre amintiri. Ele rescriu, cu ton siropos, o parte din istoria recentă, eliminând tot ce era urât, toxic și represiv în contextul respectiv.

Pericolul e dublu:

1. Idealizarea unei epoci totalitare
Când scoți din cadru cozile la lapte, cenzura, frigul din apartamente și frica omniprezentă, dar păstrezi doar luxul pentru nomenklatura de pe plajă, transmiți subliminal ideea că „nu era chiar rău sub Ceaușescu”. Nostalgia astfel cultivată devine un fertilizator pentru relativizarea dictaturii și pentru noile forme de autoritarism.

2. Confuzia între excepție și regulă
   Mamaia anilor ’70 putea arăta „ca pe Coasta de Azur” doar pentru un segment infim — turiști străini cu valută și români privilegiați de Partid. Pentru majoritatea populației, vacanțele acolo erau scurte, controlate, fără acces la lux. Astfel de postări transformă aceste excepții în „normalitatea” epocii, falsificând realitatea și inoculând o versiune romanțată, complet ruptă de context.

Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu – varianta turistică

Pe scurt, aceste texte nu doar că mângâie nostalgii aparent inofensive, ci pregătesc terenul pentru mituri periculoase: că „era mai bine atunci” și că „am pierdut ceva odată cu libertatea”. Iar asta e, istoric vorbind, una dintre cele mai eficiente căi de a eroda înțelegerea critică a trecutului.