Vocea de plastic: muzica făcută de IA vine tare peste artiști

Vlad Mircea Pufu (PNL) a aruncat azi fitilul: muzica generată de inteligență artificială (IA) ar mușca deja din spațiul radio și din coloanele sonore ale mall-urilor, „mugurii falimentului” se văd la orizont, iar ORDA doarme în post. Postarea lui (cu tușe groase, da, dar pe un teren foarte real) vine fix în timp ce Guvernul a pornit reorganizarea Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, proiect care a aprins proteste în industrie.

Pe scurt, avem trei povești care se suprapun:

1. tehnologia care scoate hituri la minut,
2. o piață locală nervoasă,
3. o legislație europeană care își intră în pantofi, cu termene precise pentru etichetarea conținutului sintetic. Dacă vrem să nu ne trezim cu un „top 40” făcut la buton, soluțiile nu-s misterioase – dar cer luciditate, nu huruit de scenă.

Ce s-a schimbat de fapt: nu „dacă”, ci „cât de repede”

La nivel global, semnele nu mai sunt anecdotice. În Marea Britanie, un „proiect” muzical anunțat pe față ca formatat cu IA a depășit în ascultători lunar o trupă de carne și oase, în doar două luni – un mic simptom despre cum funcționează platformele când algoritmul miroase un trend.

Nu vorbim de un capăt de lume în sine:

Vorbim de o competiție neloială dacă sursa de învățare a modelului nu e licențiată, iar piesele ajung pe aceleași liste cu artiștii reali. Platformele au început să-și țeasă reguli împotriva impersonării și a „spamului sonor”, dar tentația de a umple feed-ul cu „muzică ieftină” rămâne.

Pe partea legală, frontul cel mai fierbinte rămâne în SUA, unde marile case de discuri au dat în judecată Suno și Udio pentru a lămuri dacă poți antrena modele pe fonograme fără licență. Procesele au început în 2024 și merg înainte, iar între timp au apărut și acțiuni colective dinspre artiști independenți. Pe românește: nu e „liber la scotocit în cataloage”, nici măcar când rezultatul final „nu conține un sample” detectabil; litigiile tocmai asta încearcă să fixeze în jurisprudență.

România: ORDA se mută la Cultură, artiștii ridică mâna

Exact când industria întreabă „cine ne apără cataloagele?”, Ministerul Culturii împinge reorganizarea ORDA – fuziune prin absorbție, transformare în direcție, eficientizare ș.a.m.d. Dincolo de limbajul tehnic, artiștii și OGC-urile se tem de politizare și de pierderea unei voci specializate chiar în momentul în care IA zgâlțâie regulile jocului.

ORDA a ieșit public cu „Stop desființării ORDA”, în timp ce ministerul promite „aceleași atribuții, aceeași expertiză, mai puțină birocrație”. Adevărul rece e că România are deja observații europene pe modul în care gestionează licențele colective; să faci „mutarea” fără să arăți clar cum se întărește aplicarea în era IA e să schimbi plăcuțele la ușă fără să repari clanța.

Ce spune legea europeană, la zi: etichete, termene, responsabilități

AI Act e deja în vigoare din 1 august 2024, cu aplicare în valuri. Interdicțiile pentru practicile cu „risc inacceptabil” au intrat din februarie 2025, iar obligațiile de transparență pentru conținutul sintetic (adică marcarea clară a ceea ce e generat de IA – inclusiv „voci” și „fețe”) intră obligatoriu în UE din 2 august 2026.

Mai devreme, în 2025, Comisia a spus limpede:

nu se amână timeline-ul, deși o parte din industrie a cerut „pauză”. Pe scurt: în Europa vine eticheta obligatorie pentru muzica „făcută la model”, plus norme pentru modele de uz general (GPAI). Asta nu rezolvă singură drepturile de antrenare pe cataloage, dar fixează un minim de onestitate în distribuție.

La pachet, Directiva Copyright (DSM) e deja transpusă în legea românească din 2022 și aduce celebra excepție de „text and data mining” (TDM) cu drept de opt-out pentru titulari: dacă vrei să interzici folosirea operei tale la antrenarea modelelor comerciale, trebuie să o spui explicit, în formă lizibilă de mașină (și să semnalizezi că ți-ai rezervat drepturile).

E aici o cheie tehnică, nu un zid:

cine nu „își rezervă” drepturile, riscă să intre în marea ”supă” de antrenare. De aici nevoia, pe bune, de standarde la nivel de sector (muzică) pentru a marca opt-out-ul, a urmări respectarea lui și a negocia licențe colective reale, nu povești.

Radiourile, playlisturile din mall și „muzica ambientală” pe steroizi

Să ne întoarcem la alarma lui Pufu: radiourile și difuzorul din supermarket vor fi inundate de IA. Tehnic, se poate – furnizori de muzică „fără drepturi complicate” livrează deja playlisturi curate la cost minim.

Economic, tentația e mare: muzică mai ieftină înseamnă tarife mai mici la OGC-uri, iar pentru unii utilizatori (spargeri, spații comerciale) e mană cerească. Nu suntem în 2012: din mai 2025, taxele pentru muzica ambientală au crescut, iar presiunea de cost e reală pentru retail și HoReCa. Întrebarea e dacă mutăm presiunea pe spatele artiștilor „înlocuiți”, cu un ocean de piese fără autor uman clar. Răspunsul reparator nu e interdicția, ci eticheta, traseul licenței și remunerația echitabilă în lanț.

Cum arată un plan serios, aici, acum

Unu: dacă Ministerul Culturii vrea realmente „eficientizare”, să publice în 60 de zile un ghid comun MC–„ORDA nou”–CNA privind conținutul muzical sintetic: cum se etichetează pe radio, TV, platforme de muzică online și social, ce intră la „impersonare”, ce intră la „experiment”, ce obligații are furnizorul.

Nu reinventa roata: aliniază terminologia la AI Act, inclusiv pentru „conținut sintetic” și obligația de informare a publicului. (Europa a bătut datele în cuie; doar trebuie să le traducem în uz local.)

Doi: Standard tehnic de etichetare (watermark + metadate), adoptat cu OGC-urile din muzică (UCMR-ADA, UPFR, CREDIDAM) și cu platformele. Cine distribuie muzică cu IA o marchează machine-readable (ID3, DDEX, C2PA), astfel încât radio-ul sau magazinul să știe ce emite. Fără asta, „nu am știut” devine paravan pentru dumping cultural.

Trei: Licențiere colectivă pentru antrenare – acolo unde sectorul vrea. Pe fond, exact asta cer litigiile: dacă vrei să folosești cataloage pentru antrenare, plătești. În Europa, calea logică e una colectivă (ca la cabluri cândva), bazată pe „opt-out” efectiv pentru cine refuză. O propunere cu picioare: UPFR + UCMR-ADA negociază un pachet-pilot, MC arbitrează, iar „ORDA nou” supraveghează transparența.

Patru: „Clonarea de voce”. Aici nu e loc de gri: vocea unui artist nu se folosește fără consimțământ explicit, nici ca „timbru”, nici ca „stil”. Eticheta „această piesă conține voce generată” e obligatorie, iar în lipsa acordului, conținutul se demontează din playlisturi. Spotify, YouTube & co. își tot anunță „noi protecții”; România trebuie să scrie procedura de plângere (takedown) în română, cu termene fixe și cu sancțiuni reale pentru refuzul de a trage mizeria din difuzoare.

Cinci: Radio și cotele de difuzare. Nu reinventa codul cultural, doar adaugă un rând: în cadrul actualelor cote pentru muzică românească, piesa „pur IA” nu face scorul. Dacă vrei noutate tehnică în playlist, rezervă un spațiu tematic (noapte, slot special), marcat ca atare („conținut sintetic”). Publicul are dreptul să știe când ascultă om și când ascultă model.

„Dar piața oricum merge acolo…” – depinde cum o așezi

Piața se mișcă după stimulente. Cât timp un milion de piese-fantomă se pot urca pe platforme fără cost și fără etichetă, platforma câștigă (royalties mai mici, conținut fără capăt), iar artistul pierde. Speranța vine tot de pe platforme, culmea: Spotify a anunțat în septembrie noi filtre împotriva impersonării și „spamului sonor”, plus disclosure pentru muzica „ajutată de IA”.

Nu e mană cerească, dar e un pas – care în România trebuie legat de o procedură oficială MC/„ORDA nou”/CNA privind plângerile și sancțiunile. Altfel, rămânem la mila butonului „report”.

Unde ne ajută (și unde NU) teama

„Colapsul” industriei românești nu e un dat. Avem compozitori buni, producători isteți și o scenă pop care știe să facă refren. Ce poate cădea e modelul de remunerare dacă transformăm difuzarea într-o cursă a conținutului gratuit.

Între „interzicem IA” (imposibil) și „dăm drumul la robinet” (sinucigaș), există calea responsabilității: etichete, licențe, reguli de difuzare, protecția vocii și a numelui.

Fix ce aduce AI Act în 2026 pentru transparență, plus ce aduce DSM deja – acel opt-out care, tradus, înseamnă: „vrei să-mi folosești catalogul la antrenare? Îl vezi în condițiile mele sau deloc.”

Iar cu „ORDA cea nouă”, o rugăminte: nu schimbați ușa când arde casa

Dacă reorganizați Oficiul, faceți-o cu industrie la masă și cu mandat clar pe două obiective măsurabile în 2025–2026: (1) standard tehnic de etichetare + traseu de licență pentru conținutul sintetic;

(2) mecanism de takedown și de impunere a consimțământului pentru voce. Altfel, mutarea e doar un exercițiu de organigramă. România a mai fost chemată la tablă de Comisie pe drepturi colective; n-are rost să repetăm lecția, acum când muzica se scrie cu prompturi.

Cu sânge rece

Muzica făcută de IA nu scoate oamenii din sală prin decret; îi scoate dacă o lăsăm să intre peste tot fără etichetă, fără licență și fără rușine. Avem deja termen în UE pentru marcarea conținutului sintetic (august 2026), avem procese-etalon pe tema antrenării fără consimțământ, avem platforme care încep să-și întărească filtrele și o piață românească ce fierbe fix când schimbăm plăcuța ORDA de pe ușă.

E momentul să ne comportăm ca o industrie de secol XXI:

claritate, transparență, bani corect împărțiți. Restul e gălăgie. Și, sincer, la câtă gălăgie produce deja internetul, nu ne mai trebuie încă una în do major.