Cutiuța muzicală: băiatul care a venit de nicăieri – explozia poetică numită Steve Forbert

“It sure was a thrill to be a young man…” Așa începe o confesiune, nu o piesă. Dar, în cazul lui Steve Forbert, fiecare vers a fost o confesiune. Când a apărut în 1979, părea să fi fost scos dintr-un film de Scorsese despre visători blânzi: subțirel, cu voce de catifea răgușită, cu o sensibilitate care contrazicea frenezia disco și avalanșa de hard rock care dominau vremea.

Și totuși, a cucerit instantaneu, cu un singur cântec: Romeo’s Tune. O piesă care plutea, care te lua de mână ca un adolescent la prima iubire și te ducea prin aleile muzicii americane adevărate — acea combinație de folk, rock, storytelling și acel zvâc de blues aproape imperceptibil.

New wave? Folk rock? Bob Dylan reîncarnat?

În 1979, toți criticii l-au întrebat: „Ești noul Dylan?”. Unii cu cinism, alții cu admirație. Dar el n-a avut aroganța să spună nici da, nici nu. A venit din Meridian, Mississippi, cu o chitară acustică, o voce care nu se zbătea să placă, dar care te convingea fără efort.

A fost mai mult decât „noul Dylan”. A fost primul Forbert, cu o muzică în care simțeai și Neil Young, și Springsteen, și Van Morrison, dar în același timp nimic altceva decât el.

Și venea din locul acela rar, dintre vis și praf. Străzile lui erau pline de mașini ruginite, visuri modeste și o Americă rurală care încă nu-și pierduse sufletul. Pe asta o cânta.

Romeo’s Tune – cântecul perfect

Lansat pe albumul „Jackrabbit Slim”, piesa Romeo’s Tune e o lecție de simplitate muzicală:

• pianul care intră lin,
• chitara care clipocește,
• linia vocală care curge ca o spovedanie veselă,
• și acel hook atât de dulce, că simți nevoia să-l asculți cu ochii închiși, pe o verandă imaginară.

„Meet me in the middle of the day, let me hear you say everything’s OK…”
Această frază a fost mantra blândeții în anii ’80.

De unde a venit și de ce n-a dispărut

Când a apărut, Steve Forbert părea un meteorit venit să lumineze doar o vreme. Dar n-a plecat niciodată cu adevărat. N-a umplut stadioane, n-a devenit superstar MTV, dar nici nu s-a compromis. A continuat să scoată albume superbe, să cânte în cluburi mici, să rămână fidel acelui „small town troubadour” care se urcă în tren cu chitara și adună povești din fiecare gară.

O carieră de om liber, nu de produs al industriei. A refuzat să devină ceva prefabricat. A fost mereu prezent în sufletul acelora care au nevoie, din când în când, de o pauză din lume.

De ce ne-a cucerit? Fiindcă a fost sincer

Forbert n-a avut o voce „mare”, dar a avut vocea potrivită. N-a scris balade ca să vândă albume, ci ca să-și salveze sufletul. Și probabil asta s-a simțit. Într-o epocă în care sinceritatea devenise un lux, el a oferit-o cu generozitate.

Albumul Jackrabbit Slim a rămas o comoară. Dar și albumele următoare, Little Stevie Orbit sau The American In Me, merită redescoperite de orice pasionat de folk-rock cu nerv și inimă.

Final de piesă: ce rămâne

Rămâne senzația că l-ai întâlnit cândva, poate într-o gară veche, poate într-o carte de Kerouac, poate pe o frecvență AM într-o noapte liniștită.
Steve Forbert nu s-a străduit să fie vedetă. A vrut doar să cânte. Chiar și cun pic de digitație pe chitară, dacă a fost nevoie:Și asta a făcut: a cântat sincer, cu dor, cu lumină și cu o liniște care a cucerit mii de oameni fără să urle niciodată.

De ce ne amintim această voce?

Ne amintim vocea lui Steve Forbert pentru că nu s-a confundat niciodată cu nimic altceva.

Vocea lui are un fel de răgușeală neșlefuită, dar caldă, care parcă vine direct dintr-o gară mică din Sudul Americii, unde un tânăr visător compune balade în timp ce trenurile trec în fundal. E o voce care n-are nevoie de forță, ci de sinceritate. De aceea, în „Romeo’s Tune” nu strigă, nu domină – ci te îmbrățișează.

Un băiat cu o chitară și o voce de neuitat

Are acea frumusețe de voce imperfectă, „neprocesată”, care respiră mai mult aer decât studio. Seamănă cu Bob Dylan, dar e mai blând. Seamănă cu Springsteen, dar nu urlă. Seamănă cu Jackson Browne, dar e mai modestă. De fapt, Forbert pare că nu vrea să fie vedetă – și tocmai asta îl face imposibil de uitat.

Vocea lui e a unui poet care nu-și trădează niciodată provincia interioară. Și poate tocmai de asta, chiar și în tăcerile lungi dintre albumele mari, vocea lui a rămas acolo, în ureche, ca un secret bun pe care nu l-ai dat mai departe.

Alive on arrival, cum e posibil să scoți un album de hit-uri?

Exact asta e șmecheria cu Alive on Arrival: nu e un debut, e un best-of dintr-o viață pe care Steve Forbert n-o trăise încă pe disc. A apărut în 1978, dar sună ca și cum ai fi scos capul pe o alee plină de folk-rock, blues și poezie viscerală, și te-ar fi izbit un vânt sudist care știe să cânte.

Miracolul unei inimi curate

Cum e posibil să scoți un album de hituri, fără să fi avut vreun hit anterior? Simplu: când vii cu tot ce ai, sincer, curat și deja copt. Alive on Arrival e albumul acela rar în care fiecare piesă pare o confesiune, un episod, o carte poștală trimisă din America profundă, dar nu aia mitizată cu steaguri și benzinării, ci aia în care un tânăr își caută locul cu o chitară și o voce sfâșiat de tandră.

Piese ca „Goin’ Down to Laurel”, „Tonight I Feel So Far Away From Home”, „You Cannot Win If You Do Not Play” – nu sunt doar cântece. Sunt fotografii cu margini arse de melancolie. Și niciuna nu e umplutură. Albumul are coerență de jurnal, prospețime de început de lume și maturitatea unui tip care știe deja ce înseamnă să fii pierdut și să te regăsești într-o melodie. Rareori am auzit ceva atât de frumos:

Un băiat pe care-l reascultăm mereu

Forbert nu a reinventat roata – dar a reinventat sentimentul că muzica se poate face și cu sufletul, nu doar cu producători. Alive on Arrival e genul de album pe care, dacă-l scapi pe jos, se sparge în cioburi de adevăr. Și da, e un debut care se simte ca un greatest hits. Așa apar clasicii – fără să anunțe.