Dispute teritoriale în Europa: revizionism și focare de conflict

Europa de azi e o salată de interese istorice și strategice, cu granițe vechi și noi care se ciocnesc, încăpățânat, la fiecare pas.

De la Peninsula Crimeea până la insulele din Marea Egee, hărțile vechi și identitățile naționale se înfruntă pe fondul revendicărilor teritoriale. Aceste dispute nu sunt doar relicve prăfuite din istorie – ele sunt potențiale butoaie de pulbere care amenință stabilitatea continentului. Într-un context global instabil, cu alianțe fragile și interese divergente, a înțelege aceste dispute e vital pentru a prevedea și poate preveni viitoarele conflicte.

Analiza de față merge direct la rădăcinile acestor conflicte – explorând nu doar hărțile și revendicările, ci și contextul istoric care le-a alimentat, motivele actuale și, mai ales, riscul de a izbucni din nou. Este un demers care nu ține doar de trecut: e o radiografie a prezentului și a viitorului posibil al unei Europe care încă învață să trăiască cu fantomele ei.

Serbia – Kosovo: Balcanii și lupta pentru legitimare

În inima Balcanilor, conflictul dintre Serbia și Kosovo e un permanent joc de orgolii istorice și ambiții politice.
Kosovo, autoproclamat independent în 2008, e susținut de Occident și recunoscut de numeroase state. Serbia, însă, nu acceptă pierderea „leagănului civilizației sârbe”, argumentând că provincia îi aparține istoric și spiritual, iar Constituția sa o plasează sub suveranitate sârbă. La rândul lor, albanezii majoritari din Kosovo își revendică dreptul la autodeterminare, după decenii de dominație comunistă și un război devastator la finalul anilor ’90.

Cronologie esențială:

• 1946–1974 – Kosovo primește autonomie largă în Iugoslavia;
• 1989 – Milošević restrânge autonomia și tensionează relațiile interetnice;
• 1998–1999 – războiul sârbo-albanez; bombardamente NATO;
• 1999 – trupele sârbe se retrag, NATO și ONU preiau controlul administrativ;
• 2008 – declarația unilaterală de independență a Kosovo, respinsă de Serbia;
• 2013 – acordul de la Bruxelles pentru normalizarea relațiilor, fără recunoaștere reciprocă;
• 2022–2023 – tensiuni recurente în nordul Kosovo (blocaje, proteste legate de plăcuțele de înmatriculare).

Argumentele de tabără:

• Serbia: Invoacă identitatea sa națională legată de Kosovo, de mănăstirile ortodoxe și de simbolurile medievale (bătălia de la 1389). Se sprijină pe Rezoluția ONU 1244/1999, care îi recunoaște formal suveranitatea. Serbia mai susține că o secesiune unilaterală e ilegală și ar crea un precedent periculos pe plan internațional.
• Kosovo: Mizează pe majoritatea albaneză (peste 90%), pe argumentul persecuțiilor sub regimul Milošević și pe susținerea din partea unor mari puteri occidentale. Decizia CIJ din 2010 (care nu a găsit ilegală declarația de independență) și dezvoltarea instituțiilor proprii (armee, poliție, economie) sunt tot atâtea puncte de sprijin pentru legitimitatea kosovară.

Contextul diplomatic:
Dialogul mediat de UE continuă, dar e mereu pe muchie de cuțit. Serbia, candidată la UE, e presată să ajungă la o formă de normalizare, iar Kosovo, recunoscut de SUA și de multe țări UE, își consolidează încet-încet recunoașterea internațională. În teren, însă, rămân tensiuni: incidente violente izolate și ciocniri simbolice între autoritățile locale și minoritatea sârbă din nord.

Risc de escaladare:
Deși nu se prefigurează un nou război, tensiunile mocnesc mereu sub suprafață. KFOR (forțele NATO) și prezența diplomatică a UE mențin un echilibru fragil, dar retorica naționalistă și amintirea războiului fac ca Balcanii să rămână o regiune unde „pacea” e mai degrabă un armistițiu permanent decât o rezolvare definitivă.

Armenia – Azerbaidjan: fantomele Karabahului

În Caucaz, conflictul pentru Nagorno-Karabah rămâne un ghimpe adânc în coasta relațiilor dintre Armenia și Azerbaidjan.
Oficial, Karabahul e parte a Azerbaidjanului. În realitate, e fostul bastion al etnicilor armeni, cu mănăstiri medievale și amintiri de sânge care nu se șterg ușor. În ultimele decenii, regiunea s-a tot smuls din mâinile unora și altora, de la Moscova sovietică la Baku și Erevan.

Cronologie esențială:

• 1918–1920 – conflicte interetnice după destrămarea Imperiului Țarist;
• 1988 – începutul mișcării armene de alipire la Armenia, la umbra perestroikăi;
• 1992–1994 – războiul de 2 ani care lasă în urmă 30.000 de morți și peste un milion de refugiați;
• 1994 – armistițiul de la Bishkek: statu-quo sângerând, fără soluție reală;
• 2016 – lupte de patru zile, test de forță fără mari modificări teritoriale;
• 2020 – ofensiva azeră sprijinită de Turcia: recucerirea unor teritorii vitale și acordul de încetare a focului mediat de Rusia;
• 2022–2023 – asediul și blocada impuse de Azerbaidjan forțează administrația separatistă armeană să capituleze complet.

Argumentele de tabără:

• Azerbaidjan: Se sprijină pe granițele trasate de URSS și pe recunoașterea internațională a integrității sale teritoriale. Acuză Armenia de agresiune și de ocupație militară. Pentru Baku, reocuparea Karabahului e o reparare a istoriei și o reafirmare a suveranității.
• Armenia și Karabah: Invoacă vechimea prezenței armene în regiune și trauma masacrelor din 1988. Se agață de autodeterminarea etnicilor armeni, de referendumurile locale și de identitatea culturală a regiunii. După 2020, însă, Armenia a pierdut și vocea, și influența efectivă în Karabah.

Context diplomatic și risc de escaladare:
Azi, Azerbaidjanul controlează aproape tot teritoriul, iar Rusia, oficial garant al păcii, a redus prezența forțelor sale de menținere a păcii în martie 2024. Armenia e prea slabă militar și economic să mai ridice pretenții, dar resentimentele rămân. Populația armeană a părăsit în masă regiunea, lăsând în urmă o rană deschisă în memoria colectivă. Riscul unui conflict de amploare e scăzut acum – pentru că unul dintre combatanți a câștigat deja. Dar orice provocare punctuală poate reîncălzi repede rivalitățile, mai ales dacă Moscova decide să-și joace din nou cartea în Caucaz.

Gibraltar: stânca britanică la poarta Spaniei

La extremitatea sudică a Peninsulei Iberice, Gibraltarul e un petic de stâncă pe care două națiuni și-l revendică cu încăpățânare de peste 300 de ani.
Sub suveranitate britanică încă din 1713, acest teritoriu minuscul (6,8 km²) e mai mult decât un simbol imperial: e o barieră strategică și un prilej de orgoliu național pentru Spania. De-a lungul decadelor, locuitorii gibraltarezi – britanici cu accent spaniol – au spus clar și răspicat: vor să rămână cu Londra, nu cu Madrid.

Cronologie esențială:

• 1704 – ocupație anglo-olandeză în Războiul Succesiunii Spaniole;
• 1713 – Tratatul de la Utrecht: Spania cedează Gibraltarul „in perpetuum” Marii Britanii;
• 1967 și 2002 – referendumuri locale: peste 98% din locuitori aleg să rămână britanici;
• 2010 – negocieri trilaterale la Geneva despre statutul și frontiera Gibraltarului;
• 2019–2021 – Brexit aduce provocări noi, punând Gibraltarul în centrul negocierilor Londra–Bruxelles–Madrid.

Argumentele de tabără:

• Regatul Unit și Gibraltar: Invocă Tratatul de la Utrecht și autodeterminarea locuitorilor, care s-au pronunțat clar împotriva oricărei cedări. Londra afirmă că nu va negocia suveranitatea fără acordul gibraltarezilor, pe care îi consideră cetățeni britanici cu drepturi depline.
• Spania: Pune accent pe ideea că Tratatul de la Utrecht a fost o cedare forțată și că populația actuală e „importată” după 1704, deci nu are un drept real la autodeterminare. Madridul evocă rezoluțiile ONU care privesc Gibraltarul ca pe un teritoriu colonial nerecunoscut. Ultimii ani au adus și o idee de compromis: „suveranitate comună” – o soluție la care Gibraltarul a zis un „nu” categoric.

Situația actuală și riscul de escaladare:
Gibraltarul funcționează ca un teritoriu britanic ultrastabil – cu autonomie largă, parlament local și legi proprii. Frontiera cu Spania e deschisă, iar Brexitul a adus un set nou de reguli negociate cu UE pentru a evita blocajele de frontieră. Nu există manevre militare, ci doar hârâieli administrative și dispute diplomatice de rutină. Practic, riscul de conflict e nul – disputa e una de orgoliu istoric, dusă la masa negocierilor și pe rețelele de știri. Totuși, pentru locuitorii din „The Rock”, fiecare referendum e un nou „da” spus Londrei și un nou „nu” spus Spaniei.

Catalonia: cântecul neterminat al independenței

În nord-estul Spaniei, Catalonia e un simbol viu al unei identități care nu vrea să se stingă.
Cu o istorie de autonomie și un orgoliu cultural puternic, catalanii tot încearcă să-și impună locul pe harta Europei – fie ca parte a Spaniei, fie ca stat separat. Până acum, Madridul a rezistat oricărei tentative de secesiune, folosind Constituția ca scut și justiția ca sabie.

Cronologie esențială:

• Secolul XIX–XX – renaștere a conștiinței naționale catalane;
• 1979 – Catalonia primește un statut de autonomie după căderea lui Franco;
• 2006 – un nou statut extins, dar parțial anulat de Curtea Constituțională în 2010, alimentând resentimente;
• 2014 – referendum consultativ, neoficial: 80% din participanți votează pentru independență (prezență scăzută, ~37%);
• 2017 – Parlamentul catalan organizează un referendum interzis de Madrid; urmează violențe, declarație unilaterală de independență și suspendarea autonomiei prin celebrul articol 155;
• 2019 – liderii separatiști primesc pedepse grele, iar străzile Cataloniei se umplu de proteste.

Argumentele de tabără:

• Catalonia (separatiștii): Se bazează pe identitatea distinctă (limba, cultura, vechiul Regat catalan) și pe argumentul economic: Catalonia e una dintre cele mai bogate regiuni ale Spaniei, iar mulți catalani cred că „subvenționează” restul țării. Vor un referendum oficial de autodeterminare și autonomie deplină.
• Spania (guvernul central): Se sprijină pe articolul 2 din Constituția din 1978, care proclamă „indivizibilitatea” statului spaniol. Madridul consideră că orice referendum independentist e ilegal și subminează unitatea Spaniei. În plus, guvernul central subliniază că Spania e deja o democrație stabilă, cu drepturi extinse pentru catalani, inclusiv școli în limba maternă și autonomie administrativă largă.

Situația actuală și riscul de escaladare:
Catalonia e azi un teritoriu autonom cu propriul guvern și parlament, dar fără perspective reale de independență. Madridul e dispus la dialog… dar nu la negocieri privind suveranitatea. Separatiștii continuă să ceară un referendum oficial, în timp ce guvernul central răspunde cu tribunale și declarații ferme. Riscul de conflict armat? Practic inexistent – nimeni nu e dispus să treacă Rubiconul. Dar tensiunile sociale și politice nu lipsesc: de la proteste masive la boicoturi economice și un sentiment tot mai adânc de „noi împotriva Madridului”. E un conflict de nervi și de orgoliu, nu de puști și tancuri – dar un conflict totuși.

Ținutul Secuiesc: ecourile autonomiei maghiare

În inima României, Ținutul Secuiesc e un teritoriu cu majoritate maghiară, unde cererile de autonomie plutesc în aer la fel de natural ca aromele de kürtőskalács.
Comunitatea maghiară de aici se vede ca un popor distinct, cu limba, cultura și istoria sa – moștenite de la vechiul regat al Ungariei. Pentru statul român, însă, orice vorbă despre autonomie e un semnal de alarmă legat de unitatea națională.

Cronologie esențială:

• 1920 – Tratatul de la Trianon aduce Transilvania și Ținutul Secuiesc în granițele României;
• 1940–1944 – revenirea temporară la Ungaria horthystă;
• 1968 – reorganizarea administrativă a României, desființând regiunile istorice secuiești;
• 1989 – Revoluția română deschide calea pentru cereri mai vizibile de autonomie culturală;
• 2003–2005 – declarații simbolice de autonomie locală, respinse ca neconstituționale;
• 2020–2023 – discuții aprinse la nivel local și declarații tensionate între București și Budapesta.

Argumentele de tabără:

• Maghiarii din Ținutul Secuiesc: Invoacă identitatea proprie și dreptul la administrarea propriilor instituții culturale, educative și economice. Susțin că autonomia e un mod de a păstra limba maghiară și tradițiile, fără a amenința integritatea României. Unii lideri evocă chiar precedentul altor regiuni autonome europene (Tirolul de Sud, Catalonia).
• Statul român: Pune accent pe articolul 1 din Constituție: România e un stat național, unitar și indivizibil. Argumentul oficial e că deja există ample drepturi culturale pentru maghiari (școli, administrație locală, mass-media în limba maternă) și că autonomia teritorială ar crea un precedent periculos pentru alte regiuni cu minorități. Bucureștiul respinge categoric orice „drepturi colective” și consideră că autonomia ar submina unitatea națională.

Situația actuală și riscul de escaladare:
Ținutul Secuiesc e azi o poveste de tensiuni latente, dar fără violențe reale. Nu există trupe, nu există gherile, doar declarații politice și uneori proteste pașnice. UE și NATO privesc cu ochi buni dialogul cultural și drepturile minorităților, dar nu susțin autonomia teritorială. În realitate, Ținutul Secuiesc e prins între orgolii istorice și realitățile românești, iar riscul de conflict militar e practic inexistent. E un duel de discursuri și de simboluri – și, la cum stau lucrurile, așa va rămâne mult timp de acum înainte.

Tirolul de Sud: de la conflict la armonie (aproape) completă

În Alpii de Sud, Tirolul de Sud e o poveste cu final (aproape) fericit – un teritoriu majoritar german, trecut la Italia după Primul Război Mondial, care a învățat să-și apere identitatea și să negocieze compromisuri.
Timp de decenii, aici s-a jucat un meci de ping-pong între Roma și Viena: de la italianizare forțată și atentate armate, la statutul de autonomie care astăzi e considerat un model european.

Cronologie esențială:

• 1919 – Tirolul de Sud devine parte a Italiei prin tratatele de pace, deși populația era majoritar germană;
• 1946 – acordul Gruber–De Gasperi promite autonomie, dar rămâne pe hârtie decenii bune;
• 1960–1970 – atentate ale mișcării separatiste BAS pentru a forța Roma să asculte;
• 1972 – Statutul de Autonomie e în sfârșit aplicat, cu largi puteri administrative și protecție a limbii germane;
• 1992 – Austria declară că disputa e rezolvată, iar Tirolul de Sud rămâne oficial parte a Italiei.

Argumentele de tabără:

• Austria și germanii localnici: Austria a cerut la început revenirea regiunii la Viena, dar după aplicarea completă a autonomiei, a recunoscut suveranitatea Italiei. Liderii locali (partidul SVP) cer doar respectarea statutului de autonomie și a limbii germane.
• Italia: Se bazează pe tratatele de pace și pe faptul că Tirolul de Sud a devenit un exemplu de autonomie funcțională. Drepturile minorității germane sunt acum protejate legal, iar Italia se mândrește cu integrarea acestei regiuni în sistemul ei administrativ.

Situația actuală și riscul de escaladare:
Astăzi, Tirolul de Sud e un loc de poveste: peisaje alpine, bilingvism oficial și un nivel de trai de invidiat. Separatismul e un fior nostalgic, fără forță reală, iar cooperarea transfrontalieră cu Austria e exemplară (Euroregiunea Tirol–Sudtirol–Trentino e deja un „mic Schengen”). Riscul de conflict? Zero. Totuși, Tirolul de Sud rămâne un exemplu de cum autonomia poate stinge un conflict și de cum diplomația inteligentă poate transforma o rană istorică într-o punte de cooperare.

Transnistria: conflict înghețat pe malul Nistrului

La granița estică a Europei, Transnistria e un teritoriu desprins de Moldova, dar prins în plasa geopoliticii rusești.
Nimeni nu recunoaște independența acestei fâșii de pământ, dar acolo funcționează un „stat” paralel, cu armată proprie, parlament propriu și un steag care flutură sfidător deasupra Nistrului.

Cronologie esențială:

• 1990 – liderii transnistreni proclamă „Republica Moldovenească Nistreană” ca răspuns la politica pro-românească a Chișinăului;
• 1992 – război scurt, dar sângeros: câteva sute de morți și consolidarea controlului transnistrean, sprijinit de Armata a 14-a rusă;
• 1997 – Memorandumul de la Moscova confirmă status-quo-ul militarizat;
• 2006 – referendum local pentru „independență” și „alipirea la Rusia”, ne-recunoscut internațional;
• 2014–2023 – criza ucraineană readuce în discuție securitatea regiunii, iar Rusia întărește sprijinul militar și economic.

Argumentele de tabără:

• Transnistria: Vorbește despre „autodeterminarea unei comunități mixte” – ruși, ucraineni și moldoveni – care se tem de unificarea cu România și de pierderea identității lor sovietice. Delegația de la Tiraspol cere retragerea trupelor moldovenești și garanții pentru păstrarea propriului regim politic și cultural.
• Republica Moldova: Invoacă integritatea teritorială recunoscută internațional și condamnă prezența trupelor rusești ca ocupație de facto. Chișinăul cere reintegrarea pașnică a regiunii, cu respectarea drepturilor minorităților, dar cu autoritate națională reîntregită.

Situația actuală și riscul de escaladare:
Transnistria e azi un „conflict înghețat” clasic: forțele ruse asigură statu-quo-ul, iar Moldova nu are puterea militară să-l schimbe. UE și SUA susțin reintegrarea, dar fără rezultate concrete. După 2022, când Rusia a invadat Ucraina, regiunea a devenit un punct fierbinte de monitorizat: oricând poate fi o trambulină pentru „surprizele” Kremlinului în zonă. Deocamdată, însă, pârâul Nistrului desparte două lumi – una recunoscută și una care visează la un viitor rusesc.

Cipru: insula scindată între două lumi

La marginea Mediteranei de Est, Cipru e un puzzle de identități și armistiții.
Divizat între Republica Cipru, recunoscută internațional și membră a UE, și autoproclamata Republică Turcă a Ciprului de Nord, recunoscută doar de Turcia, insula e un simbol al unui conflict înghețat care refuză să se stingă.

Cronologie esențială:

• 1878 – Imperiul Otoman cedează administrarea insulei Marii Britanii;
• 1960 – independența Ciprului, cu un guvern comun greco-turc;
• 1963–1964 – violențe interetnice și retragerea ciprioților turci din guvern;
• 1974 – puci sprijinit de Atena pentru unirea cu Grecia → intervenție militară turcă → ocupația nordului insulei;
• 1983 – proclamarea unilaterală a Ciprului de Nord, nerecunoscut internațional;
• 2004 – planul Annan de reunificare e respins de ciprioții greci, deși acceptat de cei turci;
• 2020–2023 – negocieri reluate sub egida ONU, fără progres concret.

Argumentele de tabără:

• Republica Cipru (sudul, greco-cipriotă): Invoacă suveranitatea și integritatea insulei, recunoscute de ONU. Consideră Ciprul de Nord o regiune ocupată ilegal de Turcia, care are acolo aproximativ 35.000 de soldați.
• Cipru de Nord (nordul, turco-cipriot): Susține dreptul la autodeterminare al minorității turce și se prezintă ca un stat separat, protejat de Ankara. Consideră intervenția turcă din 1974 o garanție de securitate împotriva oricărei tentative de reunificare forțată.

Contextul diplomatic și riscul de escaladare:
Republica Cipru e în UE, Ciprul de Nord e izolat și dependent economic de Turcia. Negocierile de reunificare reapar periodic în titlurile ziarelor, dar mor repede sub greutatea neîncrederii reciproce. Tensiunile au crescut recent, alimentate de zăcămintele de gaze din Mediterana de Est și de prezența navelor militare turce. Dar un conflict deschis pare puțin probabil: ambele tabere preferă statu-quo-ul și presiunea diplomatică. Cipru e o rană veche care nu mai supurează, dar nici nu se închide – o fisură între două lumi, prinsă între trecut și viitor.

Ucraina: Crimeea și Donbas – epicentrul conflictului

Ucraina e azi scena celui mai grav conflict teritorial din Europa, un război de agresiune rusă cu repercusiuni globale.
Totul a început cu anexarea Crimeei de către Rusia în 2014 și a continuat cu sprijinul pentru separatiștii din Donbas. După 2022, lucrurile au explodat: invazia pe scară largă a Rusiei a transformat aceste dispute teritoriale în cel mai periculos conflict armat de pe continent.

Cronologie esențială:

• februarie 2014 – protestele Euromaidan duc la căderea președintelui pro-rus Ianukovici;
• martie 2014 – „omuleții verzi” ai Rusiei ocupă Crimeea și organizează un referendum nerecunoscut internațional;
• aprilie 2014 – separatiștii proruși ocupă părți din Donbas (Donețk și Luhansk);
• 2015 – Acordurile de la Minsk II stabilesc un armistițiu fragil, dar fără rezolvarea conflictului;
• februarie 2022 – Rusia recunoaște independența regiunilor separatiste și invadează Ucraina pe scară largă;
• 2022–2025 – lupte grele, mii de victime și distrugeri masive în toată Ucraina, inclusiv în regiunile ocupate.

Argumentele de tabără:

• Rusia și separatiștii: Pretind că apără minoritatea rusofonă discriminată de autoritățile de la Kiev. Rusia justifică anexarea Crimeei ca „restaurare istorică” și consideră că regiunile Donbasului sunt „republici independente” care au cerut sprijin.
• Ucraina și susținătorii săi: Văd acțiunile ruse ca agresiune și încălcare flagrantă a dreptului internațional. Kievul invocă Memorandumul de la Budapesta (1994), care garanta integritatea teritorială a Ucrainei, și cere retragerea completă a Rusiei și a forțelor separatiste.

Situația actuală și riscul de escaladare:
Conflictul e deja în plină desfășurare – nu mai vorbim despre riscuri, ci despre realitate. Crimeea și Donbasul sunt oficial „anexate” de Rusia, dar nerecunoscute de Occident. Ucraina luptă pentru recuperarea teritoriilor sale, cu sprijin militar masiv din partea NATO. Războiul e epicentrul unei crize umanitare și economice, cu amenințări nucleare și un potențial de escaladare globală. E dovada clară că disputa de graniță, lăsată nerezolvată, poate exploda în orice moment și poate sfida toată ideea de „ordine europeană”.

Alte frontiere și tensiuni mocnite: harta fantomelor geopolitice

Dincolo de marile conflicte care țin Europa cu sufletul la gură, există și zone unde disputele nu au devenit război – dar încă ard mocnit.
Europa pare la prima vedere un continent stabil, dar hărțile politice spun altceva: de la Kaliningrad la Corsica, micile frontiere încă provoacă orgolii și frământări.

• Kaliningrad – exclava rusească dintre Polonia și Lituania e un pion strategic care provoacă îngrijorări permanente în NATO, mai ales de la începutul invaziei ruse în Ucraina.
• Belgia – flamanzii din Flandra vor mai multă autonomie (sau chiar independență), motivând diferențele culturale și economice față de Valonia francofonă.
• Italia – Veneto și Lombardia flutură ideea de autonomie administrativă, inspirate de modelul Tirolului de Sud, dar fără forța politică reală de a rupe statul italian.
• Slovenia și Croația – golful Piran e un conflict juridic înghețat, cu decizii arbitrale internaționale parțial ignorate și tensiuni de frontieră mai degrabă simbolice.
• Grecia și Turcia – Marea Egee e un teren de joacă periculos, cu dispute vechi pentru zonele maritime și aeriene, alimentate de descoperirile de gaze naturale.
• Voivodina (Serbia) – provincie cu un mozaic etnic, cere uneori autonomie mai mare, dar fără mișcări separatiste serioase.
• Corsica (Franța) – insula e un simbol al identității distincte și al revendicărilor culturale, deși astăzi mișcarea separatistă e mai degrabă simbolică decât militarizată.

Aceste teritorii – de la Kaliningrad la Corsica, de la golful Piran la Voivodina – sunt umbrele unui trecut care refuză să moară.
Sunt licăriri de instabilitate pe care Europa preferă să le ignore sau să le „calmeze” cu declarații diplomatice. Dar, sub stratul de unitate, Europa rămâne un mozaic de istorii, orgolii și temeri. Oricare dintre aceste dispute ar putea fi scânteia care reaprinde flăcările conflictului – pentru că, deși harta pare clară, Europa e tot un continent de frontiere în continuă mișcare.