Această constatare ar putea să explice scenele povestite de cei care au trăit experiențe ale morții iminente. Cei care relatează că și-au văzut propria viața derulată sub ochii lor. Dar mai ales, sugerează cercetătorii americani, ar putea să pună în discuție modul în care calificăm finalul unei vieți. Și ar putea ridica întrebări privitoare la momentul potrivit pentru a planifica donarea de organe. Deoarece creierul nostru pare capabil de o activitate coordonată, chiar și atunci când nu mai este alimentat cu sânge proaspăt. El ar putea fi chiar programat pentru a ne ghida în încercarea cu moartea.
Astfel de rezultate au fost deja observate și la șobolani. Ceea ce poate fi suficient pentru a considera că răspunsul biologic la moarte ar fi universal. Cercetătorii în neuroștiințe notează, totuși, că aceste rezultate trebuie luate cu prudență. Deoarece ele sunt urmare a unui studiu pe un singur caz. Și este vorba de cazul unui pacient cu creierul bolnav.