Corupția și elefantul roz: de ce România rămâne un mediu ostil pentru afaceri cinstite

Lumea a observat. Și câțiva analiști au pus, în sfârșit, degetul acolo unde doare: nu pe caz, ci pe sistem. Fiscul, DNA-ul, SRI-ul – toate aceste instituții ar fi trebuit să colaboreze natural, constant, în slujba interesului public. Nu prin Comitete de Lucru Interministeriale decorative, ci printr-un mecanism permanent, funcțional, necosmetizat.

Despre cazul Anastasiu, reacția lui Bolojan și realitatea unei țări în care controlul fiscal e armă politică, iar DNA-ul e doar o amintire decorativă…

Nu e o favoare, ci o obligație. Faptul că această cooperare a fost abandonată, diluată sau „declasificată” politic explică de ce corupția de azi e mai rafinată, mai adaptată și mai imună decât oricând.

Un șantaj fiscal care n-a mirat pe nimeni

Dragoș Anastasiu, om de afaceri cunoscut, a făcut publică o poveste care – într-o țară normală – ar fi fost cutremur: o inspectoare ANAF care, ani la rând, a șantajat firme să lucreze cu afacerea fiului ei pentru a evita controale. Asta nu doar o dată. Ci sistematic. La vedere.

În România, povestea n-a stârnit decât ridicări de sprâncene resemnate. De ce? Pentru că exact așa funcționează rețeaua. La țară sau în orașe mici, dacă nu lucrezi cu cine trebuie – avocatul „lor”, firma „lor” de contabilitate, consultantul „lor” – ai o probabilitate mare să te calce controlul. Dacă te conformezi tăcut, ești lăsat în pace. Dacă nu, vin.

Bolojan confirmă: „Știu. Și am date.”

A doua zi după dezvăluirile lui Anastasiu, premierul Ilie Bolojan a spus clar: știe. Are date. Știe despre funcționari ANAF care controlează firme în care lucrează soții, surorile sau finii. Știe că există interese paralele, rețele de protecție și conflict de interese ca normă.

Mai mult, spune că tocmai din acest motiv a schimbat conducerea ANAF. Vrea o direcție de integritate care să vadă ceea ce „toată lumea din afară vede”. Dar întrebarea reală e alta: cât poate face un premier cu bunăvoință într-un sistem care se apără singur?

Șpaga și protecția: rețea cu filiale în toată țara

Realitatea e cunoscută de toți antreprenorii români. În București sau Cluj, lucrurile sunt mai discrete. În provincie, e pe față. Controlul nu vine acolo unde sunt probleme. Vine acolo unde n-ai protecție.

Funcționează ca o franciză informală: ANAF, ITM, ANPC, chiar și primării – toate au oameni „din rețea”. Nu e neapărat nevoie de bani. E suficient să știi cui să-i plătești contabilitatea, cui să-i lași reclama, de unde să-ți iei consultanța. Și, eventual, cui să-i angajezi nepotul.

Perioada în care sistemul s-a temut: când DNA și SRI colaborau

A existat, într-adevăr, o perioadă în care sistemul a început să se teamă. Când procurorii DNA, cu sprijinul informativ al SRI, primeau date, verificau tranzacții suspecte, selectau cazuri pe analiză reală de risc și produceau anchete.

A fost momentul în care ANAF-ul, cu inspectorii săi obișnuiți cu mici înțelegeri, nu mai primea „lista” cu cine trebuie verificat. Controalele erau organizate rapid, ținta era aleasă pe indicatori obiectivi, iar spaima s-a instalat.

Acea perioadă s-a încheiat discret. Întâi, CCR a decis că SRI nu poate colabora cu DNA în anchete de corupție – deși tratatele europene spun clar că este, evident, o amenințare la adresa securității. Apoi a fost momentul Dragnea, telefonul către Hellvig, OUG 13, debarcarea lui Kovesi. În câteva luni, mecanismul a fost deconectat. Și nu a mai fost repornit niciodată.

Azi: DNA e o siglă, un decor, un elefant împăiat

Ce avem astăzi nu e o instituție vie. E o carcasă administrativă. DNA-ul de azi nu mai are forță, nu mai are sprijin informativ, nu mai are autonomie reală. Dosarele mari lipsesc. Reacțiile publice sunt anemice. Iar într-o țară în care toată lumea știe ce se întâmplă – lipsa anchetelor nu e semn de curățenie, ci de complicitate.

Moise Guran a spus-o plastic, dar exact: elefantul roz din cameră nu e ANAF-ul. E DNA-ul. Un elefant împăiat. Adică o structură care pare impunătoare, dar care nu mai are viață. Iar fără el, tot ce înseamnă „control fiscal” se transformă într-un instrument de reglaj politic sau comercial.

Nu e vorba doar despre afaceri. E vorba despre toți

Mulți pot crede că vorbim despre un conflict între patroni și inspectori fiscali. Despre „bogați” și „stat”. Dar miza e alta: un mediu corupt nu generează prosperitate. Nu produce joburi. Nu aduce salarii bune. Nu încurajează investiții. Și, în final, condamnă generații întregi la stagnare, pentru că banii nu curg spre economie reală, ci spre rețele de protecție.

Cheia e una singură: dacă li se permite…

Și, cu voia dumneavoastră, dragi prieteni, reproducem aici postarea unui analist serios:

”Vă mai amintiți când v-am zis că s-au fript niște mațe pe la ANAF când a venit vorba să se implice SRI în treaba cu evaziunea fiscală? Hehe!

„Cazul Anastasiu” a scos la iveală un elefant mare și roz care e acolo, dar nimeni nu vrea să-l vadă. A pus și Ilie Bolojan deștiu’ pe el, în interviul de ieri de la G4Media, dar chestiunea tot pare că „a scăpat” tuturor, pentru că… nimeni nu vrea să-l vadă, cum ziceam.

Nu, nu e Fiscul (poate doar urechile, ca-n bancul ăla). Și nu este nici SRI, deși, dracu știe, adevărul despre SRI este că nu știm nimic despre SRI. Acu’, când cu rușii la alegeri, s-a dovedit că SRI e cam inutil, ceea ce bănuiam cu toții de cel puțin câțiva ani.

Dar, hai să o luăm cu de-a măruntu, ca să înțeleagă și bula noastră (pură și dură) fenomenul: Deci, Dragoș Anastasiu a povestit cum a fost cu doamna de la fisc care îl șantaja și pe el și alte firme, să cotizeze la firma lu’ fiul doamnei. Ani și ani de zile.

Bun. Apoi, a doua zi, după ce a demisionat Anastasiu, premierul Bolojan a spus așa: „Cred că și astăzi avem cazuri – și am date legate de aceste lucruri – în care *oameni de decizie din structurile de finanțe din România au afini, au apropiați, soți, soții, surori care au firme de contabilitate sau firme care oferă la rândul lor consultanță unor companii care sunt controlate de instituția pe care sau de direcția pe care acești oameni o coordonează. (…) Unul din motivele pentru care conducerea ANAF a fost înlocuită este și aceasta și sper ca de data asta direcția care gestionează componenta de integritate din ANAF să vadă lucruri pe care le vede toată lumea din afară”.* (link G4 in primul comment)

Cei doi, Bolojan și Anastasiu, descriu ceea ce știe orice antreprenor de provincie – dacă îți iei firma X să-ți facă contabilitatea/consultanța/mamadracu, nu te calcă Fiscul/InspecțiaMuncii/ANPC/PSD/PNL/tatadracu, iar dacă te calcă e totul în bună regulă. Dacă nu-ți iei… mmnuu se știe ca pământu’! (nu-s toți inspectorii corupți, să fim clari, dar sunt puțini cei care nu știu ce se întâmplă și cine e cu cine, să fim clari și cu asta!). În București sau în marile orașe, cu avocați, activitate externalizată pe big4 șamd, lucrurile pot fi mai complicate, dar mai pe la țară, prin județe… „itizuatitiz” – e cam pe față.

Asta e marea corupție (nu numai miniștri), de la centru și în franciză teritorială (fără a fi totuși mai mică), pe mână cu oameni din cele două mari partide, mahări centrali, mahări locali, funcționari mai mici și mai mari… unii fac, alții doar știu (mulțumindu-se cu știința și cu faptul că-și păstrează jobul călduț la stat)… asta e țara noastră, România-profundă, care n-a fost și nu e ca afară. Putem să ne indignăm, să ieșim în stradă, sau să plecăm, am făcut din astea și vom mai face, dar aceste situații au rămas la fel.

Cu excepția unei scurte perioade! Au fost câțiva ani în care aceste situații s-au stricat. Nu știu să zic exact când a început, nici când s-a terminat, pentru că și începutul și sfârșitul au fost treptate.

Pot să zic așa… a fost o vreme când SRI-ul furniza date la DNA și făcea metodologia la Fisc. Procurorii DNA (care nu-s geimsbonzi, sunt doar niște tocilari de la drept) au început să descopere lucruri, să aresteze și să obțină condamnări pentru corupți.

La fisc (iar inspectorii nu-s nici ei geimsbonzi, ci doar niște tocilari de la ASE) au început să afle chestii, să controleze fix unde era evaziunea mai mare… Dincolo de faptul că le tremurau și lor chiloții de frică că-s infiltrați (da, se mai plângeau uneori că-s stresați), ei fuseseră scutiți fix de mecanismul ăsta în care „mergem în cotrol la al care nu cotizează la ai noștri”. Pur și simplu nu aflau unde e controlul până cu 10 minute înainte, li se transmitea adresa, nu mai aveau timp de avertizare, iar ținta era aleasă pe analiză de risc și solduri bancare (pe care ANAF-ul le vede)… ce să mai, o mare, mare problemă pentru sistemele de Ș&P (șpagă & protecție).

Pentru că ASTA S-A VRUT.

Apoi, NU S-A MAI VRUT.

Și au început să cadă chestii, una câte una, precum petalele… elefantului.

CCR a zis că e ilegal ca SRI să spun ceva la DNA și că corupția n-ar fi amenințare de securitate națională (vă dați seama cât tupeu… e trecută așa și în tratatele UE, fmm CCR!).

Apoi domnu Dragnea l-a sunat pe domnu Hellvig și i-a zis să-și retragă din proprie inițiativă oamenii de la fisc, că-s ăia stresați și au epuizat stocul național de xanax și diazepam, sau ceva.

Apoi OUG13/14, Kovesi zburată de la DNA chiar de pascupas (dar fmm CCR, din nou!)… cam așa s-a terminat. Pe nesimțite. Și cu multă nesimțire.

Sunt șapte ani de atunci și în ăștia șapte ani sistemul de Ș&P s-a regenerat și s-a adaptat chiar mai bine decât era în 2004, la apogeul Năstase-Hrebenciuc-Mischie (google it, dacă sunteți prea tineri și n-ați auzit de ăștia).

Acesta este contextul – țara noastră. Ea este ceea ce la cursurile de management se definește ca fiind „mediu de afaceri ostil”. Sau „de supraviețuire”, cum i-a zis Anastasiu, enervând mulți apostoli ai dreptății. Poate pe bună dreptate. De ce să aflăm cum e, când putem să trăim în iluzia a ceea ne dorim să fie. (Doar ca să fie clar, la școală nu se zice că trebuie să dăm șpagă, sau să plătim taxă de protecție dacă activăm într-un mediu de afaceri ostil, caracterizat de corupție generalizată. Nu. Se zice doar că e nasol.)

Fiscul, ITM-ul, Piedone, politicienii… toți fac parte din acest „mediu de afaceri ostil”. Doar nu credeți că schimbarea șefilor de la ANAF sau Antifraudă rezolvă ceva, nu? Poate, pentru o perioadă, pot veni unii mai buni, care să schimbe puțin aerul (deși nu cred). Schimbarea legislației, da, e și asta o soluție, digitalizare, cum s-a spus, legi clare, da, să fie bine, să fim deștepți în cap, daar… să fim și serioși – DACĂ celor de la fisc LI SE PERMITE, vor face șpăgi pe litera legii, oricare ar fi ea, tipărită sau digitală.

Anastasiu era, să zicem, parte din vechiul sistem, s-a dus la DNA când DNA-ul era viu, a scăpat că așa prevede legea și a fost executat acum, când DNA-ul e mort de mult și îngropat. Și roz.

Dap, eu zic că elefantul mare și roz din poveste nu e fiscul, e DNA-ul. Despre Anastasiu, DNA-ul doar a dat niște comunicate despre altă viață. Mai exact, despre când DNA ERA în viață.

Și, deși românii pot crede că toată tărășenia asta cu mediul de afaceri e, așa, o chestie între patroni (adică bogătani) și ANAF (adică tot bogătani, dar la stat), de fapt, totul este despre locuri de muncă, salarii, dezvoltare și bunăstarea generală. Care, în țările corupte, pur și simplu nu se poate. Itdazănteczist! Pentru că, dacă mediul de afaceri ostil se generalizează în timp, înseamnă că și sărăcia se întinde ca pelteaua peste generații.

De fapt, cheia asta este acel DACĂ LI SE PERMITE, de mai sus. Iar de șapte ani li se tot permite, pentru că responsabilul cu nepermisul șpăgilor este DNA.

De aceea și spun că mortăciunea aia mare și roz, care se crede acum a fi DNA, este în realitate un elefant împăiat. Probabil la fel ca SRI, dar despre SRI e secret și nu putem ști sigur.”

Toată postarea lui Moise Guran se învârte în jurul unei fraze: „Dacă li se permite.”

Dacă li se permite inspectorilor fiscali să abuzeze, o vor face. Dacă li se permite procurorilor să ignore, o vor face. Dacă li se permite celor de la SRI să tacă, o vor face.

România a avut, o vreme, o încercare de igienă. Dar de șapte ani, sistemul s-a refăcut. Și nu doar că s-a refăcut – s-a adaptat mai bine ca în epoca Năstase-Hrebenciuc. Are anticorpi. Are reflexe. Are acoperire.

Nu e un elefant roz. E o haită organizată…

Am depășit faza metaforelor. Ceea ce se întâmplă acum nu mai poate fi numit „rețea”. E o infrastructură paralelă de putere. Nu se vede în sondaje. Nu ține discursuri. Dar controlează. Influențează. Taxează. Și, mai ales, știe cum să supraviețuiască. Cu fiecare guvern.

Dacă România nu-și resuscitează mecanismele de integritate reală – DNA, audit extern, control obiectiv –, tot ce trăim azi nu e excepție. E regula. Iar firmele care încă rezistă vor înțelege, curând, că în această țară cinstea nu e doar inutilă. E chiar riscantă.