Reflecții de week-end: când cade un cap bun, trebuie să cadă și unul rău. Dreptatea nu are voie să fie selectivă.

Într-o Românie intoxicată de gunoaie morale, singura formă de dreptate rămasă e echilibrul capetelor tăiate. A căzut Dragoș Anastasiu – un reformator cu intenții reale, poate imperfect, vulnerabil în mod cert, dar categoric o piesă utilă într-un sistem blocat. Ce se întâmplă acum? Ce transmite statul? Că în continuare îi vânează doar pe cei care chiar încearcă să facă ceva?

În timp ce Anastasiu a ieșit din scenă, scuipându-și printre dinți propria rușine – chiar dacă a fost doar un afacerist șantajat, care a acceptat să mituiască un organ de control, devenind un martor avizat al mizeriei sistemului –, marii șacali ai anti-reformei beau șampanie în vilele lor de protocol, cu piscine termale încălzite din banii noștri.

Este moral acest dezechilibru? Nu. Este strategic? Poate, dar numai în logica bolnavă a securismului care apără sistemul de reformă, nu invers. Este eficient? Da, dar doar în sensul în care e eficientă o boală autoimună: își sabotează propriul organism, cu convingere, până crapă tot.

Publicul vrea sânge.

Adevărul e că, în această țară, nu doar politicienii joacă la ruleta ipocriziei – ci și publicul. Iar acum, după demisia lui Anastasiu, publicul vrea o compensație. Vrea să vadă că această mișcare nu a fost doar o execuție ritualică în numele unei justiții deformate. Vrea un echilibru. Vrea să se curețe masa și de partea cealaltă. Vrea să cadă un cap baban de dincolo.

Și sunt destule:

• Vreți liste? PSD are kilometri de capete toxice. Cineva, oricine din șirul nesfârșit de baroni, miniștri recidiviști, nevestele lor, soacrele, amantele și consilierii cu IQ de fruct.
• PNL, după ce-a fost violat de Ciucă și Cîțu, și-a născut propriii paraziți, așa că avem și de acolo ce alege.
• AUR? O lăptărie de spume morale și pastă de fake news. Acolo nici nu contează pe cine alegi, că sigur n-ai greșit.

Închizi ochii și tragi – și sigur nimerești un ticălos.

Mitul „securiștilor buni” și mizeria tăcerii

Să fim serioși: în spatele tuturor acestor echilibrări simbolice ale puterii, se află o minciună veche. Cea care susține că există și „securiști buni”. O vreme… am dat credit acestei ipoteze. Că există băieți cu ochi albaștri, discreți, dar morali, care abia așteaptă să vadă România reformată și curățată. Că acești oameni, rămași dintr-un sistem al supravegherii totale, au internalizat între timp valorile europene și statul de drept.

Pentru că vă e rușine s-o recunoașteți…

Merg și mai departe. În toate momentele de mare cumpănă democratică – posibilul acces al lui Ponta la Președinția României și, de foarte curând, iminenta intrare cu bocanci rusești a Haiducului Georgică la Cotroceni – am sperat, sincer că există această Forță Ascunsă A Binelui. Care va zădărnici eforturile rușilor împuțiți de a pune mâna pe țara noastră. Sunt glasuri care mă asigură că au existat aceste detașamente secrete și, ca să vezi, de aceea am rămas într-o zonă europeană frecventabilă.

Totuși, văzând de câte ori aceste Puteri Magice lipsesc de pe scenă exact atunci când intervenția lor ar fi necesară, nu mai am convingerea că avem de-a face cu o Forță a Binelui Românesc. E, mai degrabă, un fel de forță a echilibrului, ca trupele trimise să păstreze un fel de pace dubioasă prin locurile unde a mare război.

O prostie monumentală.

Cei care trag sforile, care decid cine cade și cine scapă, nu sunt interesați de dreptate. Ci de un ”echilibru” al influențelor. De un ”business as usual” fără șocuri nedorite. De rearanjarea pieselor într-un joc de Go deghizat în democrație. Iar mitul securistului binevoitor e cea mai mare escrocherie morală post-1989.

Un șantaj moral cere o contra-lovitură morală

Cei care au orchestrat compromiterea lui Anastasiu sunt niște hiene cu fișe de post semnate în birouri obscure, cu parafe de instituții care n-au curajul să-și asume deciziile la lumină. Dar dacă se lasă impresia că doar partea reformatoare a societății trebuie să plătească, atunci mesajul e devastator: „Stai cuminte. Dacă te miști, te omorâm, simbolic.”

Asta e logica. Asta e frica pe care o plantează.

Și dacă statul vrea să-și mai salveze puțin din obraz, trebuie să plătească și cineva de partea cealaltă. Vrem un cap important, nu un funcționar de nivel trei. Vrem o arestare grea. O anchetă explozivă. Un caz răsunător. Un om cu funcție și putere care e smuls din cuibul lui moale și pus în fața legii, nu cu glume, nu cu amânări, ci cu brutalitatea pe care o merită un borfaș de rang înalt.

Vrem o simetrie a rușinii.

Adevărul e… că… e foarte clar unde trebuie lovit dur. Dar aveți curaj?

Poate că suntem noi doar niște comentatori în fața unui foc de tabără care miroase deja a cenușă veche. Dar vă asigurăm: publicul știe. Știe cine sunt babanii cu dosare ținute la sertar. Știe ce instituții protejează scursurile. Știe că există liste de „intangibili” care n-au fost niciodată deranjați.

Dragoș Anastasiu a fost sacrificat cu stil, dar și cu ură. S-a simțit plăcerea în această execuție publică. O sărbătoare a căderii, o tăcere complice în jurul loviturii.

Dar dacă nu vine rapid o decapitare de rang înalt din rândul gunoiului permanent, încrederea va deveni o relicvă. Și nimeni, dar nimeni, nu va mai crede că reforma e posibilă. Iar oamenii onești vor înțelege că în România nu e voie să încerci.

Dreptatea reală nu e simbolică.

Nu ne mai aburiți cu anchete care durează ani și comisii care mimează investigația. Dați cu misilul acolo unde e puroiul gros, unde banul se duce în Qatar, în vile de protocol, în amante cu carduri platinum și în partide care-și finanțează campaniile din jafuri. Nu ne mai arătați execuții de pe zona gri, ci cădeți, o dată-n viață, pe negru pur.

Dați jos un cap adevărat. Cu televizor, cu ochelari Gucci, cu escortă și covor roșu. Dați jos o figură care a mâncat statul cu polonicul, nu cu lingurița.

Altfel… ne pare rău. Nu credem că mai e justiție. Și nici stat. Doar o șaradă cu hârtii ștampilate, unde victimele sunt cei care au încercat să curețe, nu cei care au murdărit.

Vreți nume?

Hai că le știți deja. Nu trebuie să facem nici un efort. Și nu e nevoie de denunțuri, interceptări sau DNA ca să știți unde să loviți. E nevoie doar de voință.

În încheiere: ce așteptăm?

Un semn de viață morală din partea celorlalți. Dacă Dragoș Anastasiu a fost considerat o problemă, atunci e obligatoriu să arătați că și problemele reale – cele mari, adevărate, cu milioane furate și vieți distruse – sunt tratate cu aceeași rigoare. Dacă nu… mesajul e clar:

Cine fură bine, scapă. Cine încearcă să schimbe ceva, e lichidat.

Și-atunci ne mai rămâne doar speranța că poate, cândva, capetele cele mai ”grele” nu vor mai fi doar în colivele omagiale ale Puterii. Ci și în mâinile Justiției.