Ce a mai rămas din valorile morale ale României în 2025

România anului 2025 se zbate într-o criză profundă a valorilor morale – un adevărat cataclism moral resimțit de tot mai mulți dintre noi. Deși pe alocuri vedem progrese materiale sau tehnologice, fibra morală a societății s-a erodat alarmant.

În viața de zi cu zi suntem bombardați cu exemple de corupție normalizată, minciuni ridicate la rang de virtute, nepăsare față de suferința altora și o atmosferă generală de cinism și dezbinare. Ceea ce odinioară era considerat de neconceput din punct de vedere etic a devenit, din păcate, rutină sau chiar motiv de laudă.

Pentru românii care încă privesc lucid situația, această prăbușire a reperelor morale este dureroasă și îngrijorătoare.

Ne întrebăm cu amărăciune:

ce mai rămâne din valorile care odinioară dădeau suflet și demnitate acestui popor?

Putem să mai vorbim despre onestitate, respect, responsabilitate sau compasiune ca trăsături definitorii ale societății noastre?

În rândurile ce urmează vom trece în revistă valorile morale fundamentale care ar trebui să însuflețească o națiune modernă și respectată – și vom vedea cum s-au degradat acestea în România de astăzi.

Vom face și o comparație cu vremuri în care aceste valori erau prețuite cu adevărat, pentru a înțelege cât de adâncă este prăpastia.

Fără a pretinde că avem soluții miraculoase (și evitând astfel de clișee), vom încerca să privim onest starea morală a țării noastre în 2025 și să descoperim, totuși, ce a mai rămas din acele principii care odinioară ne defineau.

Valorile morale care pot însufleți o națiune modernă

În reconstrucția oricărei societăți pe baze sănătoase, anumite valori morale sunt esențiale. Ele acționează ca un liant social și ca un far călăuzitor, definind identitatea și direcția unei națiuni. Pentru ca România să devină o națiune modernă și respectată, ar trebui să se inspire din următoarele valori fundamentale:

Onestitate și integritate

Onestitatea – în sensul de a spune adevărul și a acționa cinstit – și integritatea – în sensul de a rămâne fidel principiilor morale, indiferent de context – sunt piatra de temelie a oricărei societăți drepte. Fără onestitate nu poate exista încredere între oameni, iar fără integritate conducătorii nu se pot bucura de respectul cetățenilor. O țară în care cetățenii sunt onești unii cu alții și în care autoritățile dau dovadă de integritate va fi automat o țară mai coerentă, cu un țesut social robust.

Pentru români, aceste valori au și o dimensiune istorică: în cultura tradițională exista conceptul de “om de cuvânt”, adică persoana a cărei vorbă dată era sacră. Oameni de onoare, care preferau să piardă tot decât să-și încalce cuvântul, au existat de-a lungul generațiilor și au devenit modele legendare în folclor și literatură. Integritatea în viața publică – adică incoruptibilitatea, refuzul de a fura sau de a înșela – este la rândul său vitală pentru ca o națiune să fie respectată pe plan extern și să prospere intern. Atunci când cei aleși să conducă acționează moral și transparent, întreaga societate beneficiază. Astfel, onestitatea și integritatea, de la nivelul individului de rând până la vârful politicii, pot însufleți un popor, insuflând încredere și optimism în viitor.

Dreptate și respectarea legii

Un popor unit are nevoie de un puternic simț al dreptății. Asta înseamnă convingerea că legile sunt corecte și se aplică egal tuturor, că nimeni nu este mai presus de lege și că cei vinovați de fărădelegi primesc pedeapsa cuvenită. Respectarea legii nu e doar o obligație juridică, ci și o valoare morală: într-o comunitate sănătoasă, oamenii respectă regulile de bunăvoie, pentru că le recunosc ca fiind izvorâte din principiul dreptății și al binelui comun.

Valorile de justiție și corectitudine au rădăcini adânci și în cultura română. Expresii ca „dreptatea orbului” (a fi drept chiar și atunci când ai putea profita) sau poveștile populare cu prunci care împart egal bucata de pâine arată aspirația către o lume în care domnesc dreptatea și echitatea. Într-o țară modernă, aceste valori se traduc prin instituții solide ale statului de drept: o justiție independentă, legi clare și aplicate, lideri care dau socoteală pentru faptele lor. Când oamenii simt că trăiesc într-o societate dreaptă, în care fiecare își capătă răsplata sau pedeapsa meritată, se creează coeziune socială și încredere în viitor. Dreptatea inspiră loialitate față de țară și sentimentul că merită să contribui onest, pentru că și ceilalți joacă după aceleași reguli.

Respect reciproc și demnitate umană

O națiune respectată în lume este înainte de toate o națiune în care cetățenii se respectă între ei. Respectul reciproc – fie că e vorba de respectul tânărului față de vârstnici, al elevului față de profesor, al cetățeanului față de semenii lui sau al politicianului față de cei care l-au ales – este fundamentul unei societăți armonioase. Din respect decurge și demnitatea umană: convingerea că fiecare persoană, indiferent de statut sau origine, are o valoare inestimabilă și merită tratată cu politețe, empatie și corectitudine.

În tradiția românească, politețea și buna-cuviință erau virtuți cardinale. Până nu demult, formulele de adresare precum „sărut mâna” sau „cu respect” erau parte din limbajul curent, reflectând o politețe devenită reflex social. Demnitatea se leagă și de ideea de onoare: a-ți purta numele fără pată, a-ți apăra reputația prin comportament ireproșabil. O societate animată de respect reciproc este una în care nimeni nu se simte umilit sau „călcat în picioare”. Oamenii pot avea opinii diferite, statut social diferit, însă se pot trata unii pe alții cu decență și bun-simț, astfel încât fiecare individ să simtă că are un loc demn în comunitate. Această valoare insuflă unitate în diversitate și face posibilă conviețuirea pașnică, fără de care nu poate exista progres real.

Solidaritate și compasiune

Solidaritatea reprezintă capacitatea de a-ți păsa de ceilalți, de a-i ajuta pe membri comunității tale atunci când sunt în nevoie, de a pune binele comun și al celor vulnerabili măcar la egalitate cu propriul interes. Împreună cu compasiunea – empatia față de suferința altuia și dorința de a alina acea suferință – solidaritatea face diferența dintre o societate de indivizi egoiști și o adevărată comunitate. O națiune modernă și puternică se clădește și pe sentimentul că suntem toți în asta împreună, că facem parte din ceva mai mare decât noi înșine și că ne pasă unii de alții.

În istoria noastră, au existat numeroase exemple de solidaritate care au ținut comunitățile unite. Țăranul român din vechime își ajuta vecinul la nevoie, participa la clacă (muncă în folosul altora fără plată, la strânsul recoltei sau construitul caselor), iar vorba „unde-s mulți puterea crește” reflectă credința strămoșească în forța comunității unite. De asemenea, tradițiile creștine au promovat mereu mila și filantropia – ajutorarea săracilor, a orfanilor, a bolnavilor. Pentru ca România de azi să renască moral, ar fi nevoie să reactivăm această solidaritate, adaptată timpurilor noastre: fie că vorbim de voluntariat, de donații pentru cauze umanitare, de sprijinirea celor loviți de dezastre naturale sau pur și simplu de bunătatea manifestată în gesturi mici, zilnice (să oferi locul pe scaun unui bătrân, să sari în ajutorul unui străin aflat în dificultate etc.). Compasiunea ne ferește de dezumanizare: dacă rămânem sensibili la durerea altora, ne păstrăm umanitatea și coeziunea ca popor.

Responsabilitate și spirit civic

O țară respectată este una în care cetățenii dau dovadă de responsabilitate – atât în viața privată, cât și în cea publică – și unde există un puternic spirit civic. Responsabilitatea individuală înseamnă să-ți asumi consecințele faptelor tale, să nu dai mereu vina pe alții, să-ți îndeplinești datoriile (de la munca pe care o faci până la achitarea taxelor) cu seriozitate și onestitate. La nivel colectiv, responsabilitatea se traduce prin lideri care guvernează cu simțul datoriei și care își recunosc greșelile atunci când ele apar.

Spiritul civic merge mână în mână cu responsabilitatea: este vorba despre implicarea activă în viața comunității și a țării, interesul față de binele public, participarea la deciziile cetății – de la vot, până la acțiuni de voluntariat sau inițiative civice. Un popor insuflat de spirit civic nu stă pasiv când lucrurile merg prost, ci se mobilizează pașnic pentru a corecta nedreptăți și a cere socoteală conducătorilor. Această atitudine arată maturitate democratică și un nivel ridicat al conștiinței naționale.

România are nevoie de redescoperirea responsabilității la toate nivelurile: părinți care își educă atent copiii, funcționari care își fac treaba fără a aștepta șpagă, politicieni care să simtă în mod autentic că sunt în slujba poporului și că răspund pentru deciziile lor. Spiritul civic autentic a strălucit uneori în ultimii ani – de pildă în marile manifestații populare împotriva abuzurilor – semn că această valoare există latent în societate și poate fi reaprinsă pentru a însufleți o nouă renaștere morală.

Valoarea muncii și meritocrația

Munca cinstită și meritocrația (răsplata pe merit) sunt și ele piloni esențiali ai unei societăți morale. O națiune modernă se construiește prin munca depusă cu seriozitate de fiecare în domeniul lui și prin convingerea că efortul și competența vor fi recunoscute și apreciate. Cultivarea unei etici a muncii – adică a ideii că a munci nu este doar un mijloc de a câștiga bani, ci și o valoare în sine care zidește caracterul și comunitatea – poate ridica orice popor din sărăcie și stagnare. Iar meritocrația este acea valoare care garantează justiție socială: când cei harnici și talentați ajung pe drept în poziții de conducere sau de prestigiu, întreaga societate prosperă și se încheagă în jurul unui sentiment de corectitudine.

În cultura română există o lungă tradiție de a prețui munca: de la etosul țărănesc al hărniciei („Omul sfințește locul”) la influența parțială a eticii protestante (chiar dacă România e majoritar ortodoxă, idealul de a prospera prin muncă și cumpătare a prins rădăcini în mentalul colectiv modern). Expresia „Ai carte, ai parte” exprimă convingerea că educația și munca asiduă te vor duce departe – un crez care a motivat generații întregi să învețe și să muncească din greu pentru un viitor mai bun. Într-o societate morală, tinerii cresc cu credința că își pot clădi un destin prin forțele proprii, nu prin favoritisme; angajații se străduiesc la locul de muncă nu doar de frica șefului, ci din mândrie profesională; iar liderii, la rândul lor, promovează oamenii pe baza valorii lor reale, nu pe criterii de nepotism.

Valoarea muncii îmbinată cu meritocrația insuflă demnitate personală și încredere colectivă: fiecare cetățean simte că are șansa de a reuși prin efort propriu și cinstit, iar ceilalți îl vor respecta pentru realizările sale obținute pe drept. Aceasta creează un cerc virtuos: motivație sporită, calitate mai bună a muncii, progres economic și coeziune socială, toate pe fundamentul unui contract moral prin care munca devine o virtute, iar succesul o consecință firească a meritului.

Credința și principiile spirituale

Pentru mulți români, credința religioasă a fost și rămâne un rezervor important de valori morale. Tradiția creștină ortodoxă în special a modelat mentalități, punând accent pe iubirea aproapelui, modestie, adevăr, dreptate și iertare. Biserica, preoții de mir și bunicii noștri ne-au învățat generație după generație ce e bine și ce e rău, oferind un cod etic transmis prin predici, pilde și exemplul personal. Spiritualitatea – fie ea religioasă sau de alt tip – furnizează adesea un sens mai înalt al vieții, o ancoră morală în vremuri tulburi.

O națiune nu poate fi redusă doar la legi și economie; are nevoie și de conștiință.

Iar credința tradițională a fost multă vreme tocmai această conștiință a poporului român, insuflând valori ca mila, omenia, cinstea, curăția sufletească. Sigur, modernitatea aduce secularizare, diversitate de credințe sau convingeri, însă principiile morale universale promovate de marile religii (precum Să nu minți, Să nu furi, Să iubești pe aproapele tău) rămân la fel de valide. O națiune modernă și respectată nu trebuie să fie neapărat religioasă în sens tradițional, dar are nevoie de un set de valori spirituale – un cod etic asumat de majoritate, fie că izvorăște din religie, fie dintr-o filozofie umanistă – care să ghideze comportamentele dincolo de simpla conformare la lege.

Pentru România, credința (în special cea creștin-ortodoxă) face parte din identitatea culturală și poate fi un factor de coeziune și moralitate. Atunci când valorile creștine autentice – iubirea, bunătatea, dreptatea, adevărul – sunt trăite și nu doar proclamate, ele pot insufla societății o energie morală extraordinară. Chiar și într-un cadru laic, aceste principii pot supraviețui sub forma eticii publice: conducători care acționează cu frica lui Dumnezeu sau măcar cu respect față de un cod moral, cetățeni care se comportă cu integritate și bunătate unii față de alții, solidaritate față de cei nevoiași. Credința, în esența ei, oferă speranță și un sens al justiției divine care poate tempera tentațiile imediate ale corupției și ale răului. În momentele de cumpănă, mulți români încă se întorc către valorile spirituale pentru a discerne calea corectă – semn că acest rezervor de moralitate n-a secat complet și poate încă alimenta reconstrucția caracterului național.

Aceste valori – onestitatea, dreptatea, respectul, solidaritatea, responsabilitatea, munca și credința – alcătuiesc setul de principii obligatorii pentru însănătoșirea oricărei societăți.

Ele sunt, totodată, valorile care ar putea însufleți poporul român dacă ar fi realmente asumate: ar da direcție și energie pozitivă efortului colectiv de a reclădi România ca o țară demnă, prosperă și apreciată. Însă pentru a înțelege dimensiunea provocării actuale, trebuie să privim cu onestitate în oglindă: cât de departe suntem, în 2025, de aceste idealuri morale? Din nefericire, realitatea ne arată un tablou sumbru al deteriorării acestor valori în societatea românească contemporană.

Prăbușirea principiilor: cum s-au deteriorat valorile în România de azi

În deceniile scurse după 1990, România a traversat nu doar tranziția de la comunism la democrație, ci și o dezintegrare treptată a vechiului cod moral, fără ca un cod nou, solid, să-i ia locul. Dacă ne uităm la valorile discutate mai sus, fiecare a suferit în mod dezastruos în fața realităților post-decembriste. Mulți analiști și observatori ai societății au documentat această prăbușire, evidențiind manifestările ei concrete. Să le examinăm, rând pe rând:

Corupția ridicată la rang de normalitate

Integritatea și onestitatea, deși atât de necesare, s-au transformat în rarități în spațiul public românesc. În locul lor, corupția s-a insinuat adânc, devenind aproape o normă nescrisă. De la vârful clasei politice și până la interacțiunile birocratice mărunte, practicile necinstite – luarea și darea de mită, traficul de influență, deturnarea banilor publici – s-au banalizat într-atât, încât nu mai surprind pe nimeni. România se regăsește an de an printre cele mai corupte țări ale Uniunii Europene, alături de state cu probleme cronice la acest capitol. Acest fapt rușinos este confirmat atât de percepția cetățenilor, cât și de indicele internațional al corupției, care plasează țara noastră mereu la coada clasamentelor UE.

Peisajul politic oferă exemple elocvente: persoane ajunse în funcții înalte, de la parlamentari și miniștri până la primari sau șefi de instituții, sunt frecvent implicate în scandaluri de corupție. Mai grav, foarte puțini dintre aceștia par să sufere consecințe reale. Lipsa de integritate nu numai că nu mai descalifică pe cineva din poziții de conducere, dar uneori pare chiar o condiție tacită pentru a avansa. Cazuri răsunătoare de fraudă academică – teze de doctorat plagiate de demnitari de top, diplome obținute pe căi ilicite – au fost dezvăluite publicului, dar responsabilii rar și-au pierdut privilegiile sau funcțiile, sfidând orice simț al rușinii. Vedem parlamentari care își “albesc” dosarele, baroni locali îmbogățiți inexplicabil peste noapte, contracte publice aranjate pentru firmele “de casă” ale unor politicieni. Toate acestea transmit un mesaj sumbru societății: în România lui 2025, a fura sau a înșela nu numai că nu te opresc din drum, dar pot chiar să facă parte din rețeta “succesului”.

Consecința acestei stări de fapt este devastatoare moral: oamenii cinstiți se simt descurajați și furioși, iar un sentiment de nedreptate generalizată macină coeziunea socială. “Muncesc din greu, dar parcă nu mai are sens,” mărturisea cu amărăciune un șofer de taxi, după ce vedea zi de zi cum unii se îmbogățesc fără eforturi și fără scrupule, pe când el abia supraviețuiește din muncă cinstită. “Îi văd pe cei din jur cum se îmbogățesc fără să facă mare lucru, iar eu mă zbat ca un sclav…” – această frază rostită de români simpli surprinde perfect frustrarea generală față de inechitatea creată de corupție. Când află despre fiii unor politicieni prinși cu acte false pentru a primi subvenții grase sau despre pensii speciale și indemnizații uriașe pentru privilegiați, cetățeanul de rând se simte profund umilit. Întrebarea retorică “Cum să nu te simți umilit când vezi așa ceva?” a devenit strigătul sufocat al unei populații care asistă neputincioasă la triumful nerușinat al hoției.

Această situație erodează încrederea fundamentală necesară oricărei societăți: contractul social este practic făcut ferfeniță. Când oamenii ajung să creadă că “toți fură” și că cinstea nu mai are niciun rost, ne aflăm în pragul unui colaps moral complet. Mai mult, decredibilizarea autorităților atinge cote alarmante: cetățenii nu mai cred nici măcar adevărurile spuse de oficiali, pentru că reflexul este să bănuiască minciuna și interesul ascuns în orice mesaj de sus în jos. Neîncrederea în guvernanți și în instituții devine atât de gravă încât statul însuși își pierde legitimitatea morală în ochii oamenilor.

În concluzie, în loc ca onestitatea și integritatea să fie coloana vertebrală a societății, în România actuală pare că ilegalitatea și imoralitatea au fost normalizate. Efectele sunt toxice: justiția devine selectivă și împiedicată politic, meritul este descurajat, iar tinerii cresc cu percepția că jocul e măsluit și că succesul vine doar “șmecherește”, nu prin muncă cinstită. Corupția generalizată nu e doar o problemă legală sau economică, ci mai ales una morală: a contaminat sufletul nației, slăbindu-ne țesutul etic și transformând cinismul într-o filozofie de viață tot mai răspândită.

Minciuna și impostura – de la stigmat la mod de viață

Legată intrinsec de corupție este minciuna – celălalt flagel moral care macină România de azi. Dacă onestitatea a devenit rară, atunci opusul ei, minciuna, pare ubiquitară. Trăim într-un climat în care impostura intelectuală și falsitatea au ajuns, cumplit, să nu mai mire pe nimeni. Ce altă dovadă mai bună decât inflația de titluri și diplome fără acoperire? În anii 2000, România a fost martora unei “explozii a fabricilor de diplome”, când universități obscure sau corupte au eliberat pe bandă rulantă diplome de licență și master, adesea cumpărate pe bani sau obținute cu lucrări plagiate. Rezultatul: mii de oameni necompetitivi, dar cu acte, au pătruns în posturi cheie doar mimând educația. Acest fenomen a subminat profund cultura meritului și respectul pentru adevăr.

Mai recent, vârfurile politicii au oferit exemple revoltătoare de impostură: teze de doctorat plagiate în proporții uriașe de către miniștri, prim-miniștri sau alți demnitari. În loc ca astfel de dezvăluiri să ducă la rușine publică și retragerea din viața publică a celor prinși, în multe cazuri reacția vinovaților a fost de negare sfidătoare sau chiar de atac la adresa celor ce au expus frauda. Avem așadar lideri care mint în acte oficiale – pretinzând titluri științifice nemeritate – și care apoi mint din nou negând evidența. Ceea ce altădată ar fi fost un scandal rasunător soldat cu demisii imediate s-a transformat într-un circ mediatic în care impostorii se țin cu dinții de funcții, iar susținătorii lor relativizează vina spunând că “așa fac mulți, nu-i nimic grav”. Minciuna, care odinioară era un stigmat, pare astăzi aproape scuzabilă dacă “servește scopului”.

Mai mult, minciuna sistemică a devenit parte integrantă a culturii organizaționale în multe medii. De la statistici oficiale cosmetizate, la promisiuni electorale făcute fără intenția de a fi respectate, până la micile minciuni cotidiene spuse din inerție sau conveniență – toate acestea formează un mediu în care adevărul este fluid, iar cuvintele și-au pierdut greutatea. În administrație, puțini se așteaptă ca un termen anunțat să fie respectat sau ca un raport oficial să reflecte realitatea; există mereu o suspiciune că “pe hârtie arată bine, dar practic situația e alta”. Această stare de fapt nu face decât să adâncească cinismul colectiv.

Impostura nu se oprește însă la diplome sau declarații publice, ci infiltrează și relațiile sociale la nivel micro. Copiii și tinerii, văzând exemplele de succes ale celor care “se descurcă” trișând, ajung să considere înșelătoria ca strategie acceptabilă. Să copiezi la examene, să plagiezi referate de pe internet, să-ți falsifici un CV – toate acestea au devenit pentru un procent semnificativ de tineri simple instrumente “de supraviețuire” într-o societate pe care o percep ca nefiind bazată pe corectitudine. Unii elevi învață de timpuriu că adevărul este negociabil și că important e “să dai bine”, nu să fii bun cu adevărat. Mass-media și rețelele sociale amplifică acest climat: imaginea contează mai mult decât substanța, ambalajul decât conținutul. Vedem figuri publice care își construiesc cariere pe scandal și minciună, ridiculizându-i totodată pe cei onești ca fiind “fraieri” sau “naivi”.

Toate aceste aspecte compun o realitate sumbră: adevărul nu mai e o valoare centrală în societatea noastră, așa cum ar trebui. Minciuna “deșteaptă” este adesea admirată, în timp ce sinceritatea brutală este privită ca un defect. Această inversare a reperelor morale are efecte devastatoare pe termen lung: erodează capitalul de încredere dintre oameni și sfarâmă orice speranță de a construi ceva durabil (căci pe temelii false nu se poate clădi nimic solid). O societate în care impostorii prosperă, iar oamenii de bună-credință sunt dezamăgiți ajunge într-un stadiu de confuzie morală periculoasă, în care nimic nu mai pare sacru sau autentic. Din păcate, România de azi se apropie în multe privințe de acest tablou.

Eroziunea încrederii și atomizarea societății

Unul dintre efectele cumulate ale corupției și minciunii endemice – dar și ale moștenirii istorice dificile – este prăbușirea încrederii dintre cetățeni. Studiile comparative plasează România la coada Europei în privința încrederii interpersonale: abia unul din zece români mai crede că “în general, ceilalți oameni pot fi de încredere”. Majoritatea covârșitoare adoptă mantra “nu poți fi prea precaut când vine vorba de alții”. Cu alte cuvinte, am ajuns o societate de oameni care se privesc cu suspiciune reciprocă, mereu în gardă, mereu așteptându-se să fie înșelați sau dezamăgiți.

Această neîncredere generalizată este o rană adâncă în sufletul colectiv. Rădăcinile ei sunt multiple. Pe de o parte, vin din trecutul comunist – deceniile în care regimul a cultivat delațiunea, iar oricine putea fi informator sau dușman ascuns, distrugând solidaritatea naturală. Pe de altă parte, ele s-au adâncit în anii tranziției, când corupția și eșecurile instituțiilor ne-au făcut pe toți să fim precauți. Dacă adaugăm și dezbinarea promovată adesea intenționat de diverse grupuri de interese (spre a slăbi rezistența socială unită), obținem un tablou al fragmentării: fiecare se refugiază în cercul lui strâmt de apropiați, iar societatea în ansamblu devine atomizată.

Românii manifestă încă încredere puternică în familie – familia a rămas bastionul unde ne simțim în siguranță și unde ne punem speranțele. În schimb, încrederea în străini sau chiar în cunoscuți mai îndepărtați este extrem de scăzută. Cooperarea dezinteresată în afara cercului familial a ajuns rară. Se vede asta în slaba participare la proiecte comunitare, în reticența față de asocieri voluntare sau inițiative civice – dacă nu sunt legate de propriul interes imediat, mulți preferă să stea deoparte. Spiritul civic este subdezvoltat, după cum remarcă sociologii: valorile de implicare publică, voluntariat sau grijă față de bunurile comune sunt adesea subordinate preocupărilor personale.

Această lipsă de coeziune are consecințe profunde. În loc să acționăm colectiv pentru binele comun, ne izolăm în mici bule de supraviețuire (familie, prieteni apropiați) și privim restul societății cu un amestec de frică și ostilitate. Orice proiect național – fie că vorbim de reforme, de investiții majore sau chiar de respectarea unor măsuri de siguranță publică – devine dificil de implementat când predomină suspiciunea. Chiar și atunci când apar oportunități de a ne uni (de exemplu, proteste pașnice pentru o cauză justă), există mereu tentația fragmentării: ne certăm între noi, suspectăm că unii participanți au alte agende, ș.a.m.d. Divide et impera nu mai e doar o strategie a altora împotriva noastră, ci a devenit parcă o stare internă, auto-întreținută de lipsa de încredere.

Un exemplu concret al acestei mentalități este reacția la situații care ar cere solidaritate: dacă cineva suferă o nedreptate în public (un vecin păgubit, un trecător agresat, etc.), prea puțini sar în ajutor. Mulți preferă “să nu se bage”, convinși că nu e treaba lor sau temându-se să nu pățească ceva. Am devenit spectatori ai problemelor comunității, mai degrabă decât participanți, tocmai din cauza acestei erodări a încrederii sociale. Iar fără încredere, comuniunea morală dispare: nu ne mai simțim răspunzători unii pentru alții, nu ne mai pasă de binele general. Fiecare își vede de interesul propriu și atât. Aceasta este, desigur, rețeta sigură a prăbușirii oricărei națiuni, dacă nu va fi contracarată.

Criza educației și pierderea busolei morale a tinerei generații

Un capitol aparte în această dramă a valorilor îl constituie educația – sau mai bine zis falimentul educațional care a contribuit la criza morală actuală. Școala, alături de familie, ar trebui să fie principalul transmițător al valorilor de la o generație la alta. Din nefericire, școala românească post-decembristă a fost lovită de multiple crize: subfinanțare cronică, reforme incoerente, politizare, demotivarea cadrelor didactice, dar și degradarea statutului social al profesorilor. Consecința? Nu se mai face educație temeinică nici pe plan academic, nici pe plan moral.

Indicatorii sunt îngrijorători: testele internaționale arată că aproape jumătate dintre adolescenții români de 15 ani sunt “analfabeți funcțional” – adică nu înțeleg cu adevărat ceea ce citesc. Procentul acesta (între 40% și 50%) a explodat față de anii ’90, când era în jur de 10%. Cu alte cuvinte, în loc să progreseze, generațiile tinere pierd chiar și abilitatea de bază de a gândi critic și de a procesa informația scrisă. Un tânăr care iese din școală fără să stăpânească bine cititul, logica elementară și cunoștințe esențiale despre societate va fi vulnerabil – nu doar pe piața muncii, dar și în fața manipulării și tentațiilor imorale. Lipsit de instrumentele intelectuale pentru a discerne singur ce e bine și ce e rău, el poate adopta mai ușor modele greșite.

Pe lângă scăderea nivelului academic, asistăm și la o deteriorare a educației morale și civice. Disciplina numită odinioară „Etică și civică” este tratată superficial; oricum, mare parte din formarea caracterelor se face prin exemplul concret din societate, iar acesta este, după cum am văzut, negativ. Tinerii își aleg modelele „de unde pot” – iar de regulă acestea vin de la televizor sau de pe internet. Ori media divertismentului autohton promovează în ultimii ani tocmai non-valorile: vedete fără merit real, milionari de carton cu trecut dubios, scandalagii, influenceri care afișează lux și aroganță. Reperele tinerilor s-au mutat de la “oameni integri și competenți” la “oameni faimoși și bogați cu orice preț”. Un studiu observa că, dacă întrebi astăzi o sută de liceeni care este idealul lor în viață, cei mai mulți vor răspunde sincer: “să fac bani mulți, cât mai rapid”. Întrebați ce admira, mulți nominalizează figuri din showbiz sau “cei care s-au îmbogățit spectaculos”, rar personalități culturale, savanți sau eroi morali. În ochii multor adolescenți, succesul se măsoară acum în mașini scumpe, haine de firmă și numărul de “followers” de pe rețelele sociale.

Această schimbare de valori la nivelul tinerei generații poate fi rezumată trist de o expresie intrată în argou: “Fac ce vrea mușchii mei!”. Această replică – popularizată în emisiuni de divertisment, preluată apoi în limbajul comun – exprimă sfidarea oricăror reguli sau norme. Este crezul individualist al tânărului debusolat căruia nu i-a fost insuflat un simț al responsabilității față de ceilalți: fac ce vreau, nu-mi pasă de consecințe sau de opinia societății. Un antropolog cunoscut spunea că “Fac ce vrea mușchii mei” a devenit modelul de viață cel mai răspândit printre noile generații. În spatele acestei vorbe se ghicește lipsa de respect pentru autoritate, relativismul moral (dacă mie îmi convine ceva, nu contează că e considerat cândva imoral) și egoismul ca virtute.

Desigur, ar fi nedrept să-i învinuim pe tineri în absența unui context: până la urmă, generațiile tinere sunt produsul societății pe care adulții au creat-o. Iar societatea nu le-a oferit prea multe alternative sănătoase. Mulți copii cresc cu părinți plecați la muncă în străinătate – un fenomen masiv al “copiilor rămași singuri acasă”. Acestor copii le lipsesc ghidajul și afecțiunea zilnică, fiind expuși la traume emoționale și la influențe nefaste. Alții, chiar dacă au părinții aproape, poate că au interiorizat de la aceștia o viziune cinică: părinți epuizați care le spun “învârte-te și tu, mamă/tată, cum poți, că altfel nu reușești”, validând astfel încă de mici ideea că scopul scuză mijloacele și că principiile sunt bune doar pe hârtie. Școala, neavând pârghiile sau interesul real de a forma caractere, se limitează adesea la a preda informații (adesea învechite) și a cere ascultare formală. În plus, însăși școala e afectată de fenomenul copiatului și al fraudei la examene, subminând grav educația morală: când elevii văd că pot trece clasa sau Bacalaureatul copiind, iar unii profesori tolerează sau chiar facilitează asta contra foloase, ce lecție de etică primesc? Că este în regulă să trișezi pentru a-ți atinge obiectivul.

Toate acestea conturează un context tragic: tinerei generații îi lipsește o busolă morală clară. Mulți tineri nu cred în nimic (nici în instituții, nici în valori, nici măcar în ei înșiși uneori), nu își găsesc sensul într-o țară pe care o percep ca ostilă sau fără perspective. Un procent semnificativ visează să plece din țară, convinși că aici “nu au niciun viitor”. Această disperare tăcută este la rândul ei un simptom al crizei morale: am ajuns în situația paradoxală în care copiii noștri, în loc să fie purtătorii speranței și reînnoirii, sunt dezamăgiți și dezorientați valoric înainte de a-și începe viața de adulți. Iar dacă nu reușim să insuflăm un nou set de repere acestor tineri, viitorul nostru colectiv este sumbru.

Lipsa de responsabilitate și cultura impunității

O trăsătură definitorie a crizei morale din România de azi este și absența aproape totală a simțului responsabilității, mai ales în rândul celor cu putere de decizie. Observăm o cultură a impunității – adică a nepedepsirii și a evitării asumării răspunderii – care pornește de sus, din zona elitei politico-administrative, și coboară în toate straturile societății.

În țările cu o cultură civică sănătoasă, este de la sine înțeles că un oficial prins încălcând grav normele (legale sau morale) își dă demisia imediat. Demisia de onoare reprezintă o recunoaștere a responsabilității și o reparație morală față de public. În România, din păcate, asemenea gesturi sunt extrem de rare. În ultimii ani, putem număra pe degete cazurile când un ministru sau demnitar și-a dat demisia rapid în urma unui eșec de proporții sau a unui scandal personal. Dimpotrivă, reflexul obișnuit este de a nega evidența, de a da vina pe subordonați, pe “greaua moștenire”, pe context – pe oricine și orice în afară de sine însuși. Iar dacă presiunea publică devine enormă și demisia devine inevitabilă, ea este adesea prezentată nu ca o asumare a vinei, ci ca o “sacrificare pe altarul stabilității” sau alte formulari menite să salveze aparențele celui în cauză.

Această fugă de răspundere este vizibilă nu doar în politică, ci și în administrație și chiar în mentalitatea cotidiană. Când se întâmplă o tragedie – un accident rutier grav, un dezastru în spitale (precum incendii repetate în secții ATI), un pod prăbușit, un tren deraiat – se pornește un joc al pasatului responsabilității între instituții, care pare mai important decât rezolvarea efectivă a problemei. Anchetele trenează, de multe ori nimeni nu e găsit direct vinovat, totul e diluat și uitat până la urmă. Această impunitate aproape garantată a cultivat în timp o indolență periculoasă: mulți ocupanți ai funcțiilor publice nu se străduiesc să prevină problemele sau să performeze corect, știind că oricum nu vor păți nimic grav dacă greșesc. “Merge și-așa” – celebra atitudine de lasă că e bine oricum – domnește în administrație și servicii, cu efecte de la neplăcute la catastrofale. Când nimeni nu răspunde pentru erori sau abuzuri, aceste erori se repetă la nesfârșit.

De asemenea, justiția șubrezită de influențe și interese a contribuit la această cultură a lipsei de responsabilitate. Marea luptă anticorupție declanșată la un moment dat a pierdut avânt; în prezent, mulți dintre “greii” politici cu probleme penale au fost “albiți” și reabilitați. Numeroase dosare de corupție au fost închise pe chichițe procedurale, mulți condamnați celebri au fost eliberați înainte de termen sau nici n-au ajuns după gratii. Mesajul transmis societății? Dacă ești suficient de sus-pus, legea nu te atinge. Aceasta ucide în mentalul colectiv orice motivație de a acționa corect. Cetățeanul obișnuit, văzând această vădita inegalitate în fața legii, ajunge la concluzia amară că suntem conduși de o “castă intangibilă”, că justiția e doar pentru fraieri și că cei puternici fac ce vor fără consecințe.

La nivel individual, lipsa de responsabilitate se vede în comportamente cotidiene: de la șoferul care parchează pe trotuar fiind convins că nu va fi amendat, la petrecăreții care lasă gunoaie după picnic siguri că “nu-i vede nimeni”, până la părintele care își scuză copilul când greșește la școală, în loc să-l învețe să-și asume faptele. În plan social larg, toată lumea se plânge de “cei de sus”, dar puțini sunt dispuși să-și asume ei înșiși vreo responsabilitate pentru schimbare. S-a instalat o apatie periculoasă: sentimentul că “nimic nu contează, oricum nu se schimbă nimic” duce la pasivitate civică. Prezența scăzută la vot a multora, de pildă, e un simptom al acestei renunțări – pentru că s-a pierdut credința că votul tău chiar va face o diferență sau pentru că nu se mai simte nicio datorie față de comunitate în acest sens.

În concluzie, de la vârful puterii până la omul de rând, România suferă de o criză a responsabilității. Datoria morală față de semeni, față de profesie, față de societate este adesea încălcată sau ignorată. Iar când nimeni nu-și asumă nimic, toți suferim: proiecte ratate, instituții nefuncționale, lipsă de încredere și progres înghețat. Fără reinstaurarea principiului că faptele au consecințe și că fiecare are o răspundere – morală și legală – pentru ceea ce face, nu vom putea depăși acest impas. Deocamdată însă, “vinovații fără vină” și “nevinovații cu vină” se amestecă haotic într-o societate bulversată, în care pedeapsa și meritul par distribuite aleatoriu sau pe criterii obscure.

Declinul solidarității și al empatiei

În toată această imagine a decăderii morale, unul dintre cele mai triste aspecte este răcirea sufletească a societății – scăderea solidarității și a empatiei față de aproapele. Românii sunt recunoscuți pentru atașamentul față de familie, iar acest lucru se menține: familia rămâne centrul universului pentru cei mai mulți, iar sacrificiile făcute pentru rude sunt adesea impresionante. Însă cercul solidarității pare că nu se mai extinde prea mult dincolo de sfera familială. Binele altora este perceput aproape exclusiv prin prisma celor apropiați: “ai grijă de ai tăi și nu te amesteca în treburile altuia” pare a fi regula zilei.

Acest individualism de grup restrâns – în care omul își iubește familia, dar e total indiferent sau suspicios față de necunoscuți – are efectul de a fragmenta compasiunea în insule mici și izolate. Există nenumărate exemple emoționante de părinți care fac totul pentru copiii lor sau de tineri care își îngrijesc cu devotament bunicii bolnavi; însă când vine vorba de a arăta aceeași grijă față de un străin aflat în suferință, prea puțini se simt mișcați să acționeze. Am ajuns să fim martori ai suferinței altora, nu și alinători ai ei.

Fenomenul se vede, de pildă, în atitudinea față de categoriile vulnerabile.

Persoanele în vârstă fără sprijin, oamenii străzii, copiii instituționalizați, persoanele cu dizabilități – de multe ori societatea îi tratează cu indiferență cruntă sau chiar cu dispreț. Scandalurile recente legate de azilele de bătrâni – unde bătrânii neajutorați au fost torturați, înfometați și tratați inuman de către cei plătiți să aibă grijă de ei – au șocat opinia publică. Dar ele nu sunt decât vârful aisbergului. Astfel de orori nu ar fi posibile dacă compasiunea și moralitatea ar fi existat fie la nivelul personalului acelor instituții, fie la nivelul autorităților ce trebuiau să supravegheze, fie la nivelul comunității din jur care poate ar fi bănuit ceva. Este cutremurător că într-o țară cu pretenții europene s-a putut ajunge la o asemenea dezumanizare organizată, fără ca nimeni să tragă semnalul de alarmă la timp. Cazul acelor “azile ale groazei” devine un simbol dureros al morții empatiei: când banii și relațiile politice au contat mai mult decât viața unor oameni neputincioși, e limpede că busola morală s-a dereglat grav.

Un alt exemplu este modul în care reacționăm la sărăcia extremă din jur.

În orașe vedem adesea oameni cerșind, copii murdari dormind pe cartoane, familii întregi trăind în ruine. Majoritatea trecătorilor trec pe lângă ei ca pe lângă mobilier urban – privirile noastre alunecă peste aceste imagini cu o obișnuință rece. Ne-am creat un scut al indiferenței pentru a nu ne lăsa afectați. Sigur, nu putem fiecare, individual, să salvăm pe toată lumea; însă la nivel colectiv, reacția e destul de anemică. Centre de ajutor sunt puține și adesea inițiativa unor ONG-uri sau biserici, nu a statului. Solidaritatea largă, când se manifestă, vine adesea doar în momente de mare cumpănă (de exemplu, după vreun dezastru natural sau tragedie cu rezonanță națională, când brusc oamenii se mobilizează exemplar să doneze sânge, alimente, bani etc.). Dar în absența unui șoc emoțional major, compasiunea de zi cu zi rămâne redusă.

Chiar și relațiile interumane obișnuite suferă: suntem tot mai grăbiți, mai stresați și ne manifestăm deseori frustrarea prin agresivitate față de ceilalți – în trafic claxonăm și înjurăm, pe internet ne insultăm, la ghișee ridicăm tonul unii la alții. Această iritare constantă este și ea simptomul unui fond de empatie scăzută: ne este greu să ne mai punem în pielea altuia, să încercăm să înțelegem ce simte sau prin ce trece. Ne concentrăm pe propriile probleme și ne tratăm semenii ca pe obstacole sau instrumente, nu ca pe niște oameni cu suflet ca al nostru.

Se poate spune că în România prezentului asistăm la un declin al omeniei, acel concept cald (compromis de comunism) care odinioară definea sufletul românesc. “Om bun” era un titlu de mare noblețe morală – astăzi pare aproape desuet. În locul lui, vedem fie resemnare apatică față de suferința altora, fie resentiment și ură față de grupuri întregi (la adăpostul anonimatului online, de pildă, se revarsă șuvoaie de ură împotriva unor semeni – fie ei de altă etnie, religie, orientare, fie doar cu altă opinie politică). Societatea pare divizată și pe falii de lipsă de empatie: “bugetari vs privați”, “diaspora vs cei din țară”, “oraș vs sat”, “tineri vs bătrâni”, “educați vs needucați” ș.a.m.d., fiecare grup având tendința să dea vina pe celălalt pentru probleme și să minimalizeze greutățile celuilalt. Această mentalitate “noi și ei” în interiorul aceluiași popor arată că sentimentul fraternității naționale – acel “toți în aceeași barcă” – s-a diluat. Or, un popor incapabil să mai simtă un minim de solidaritate internă este vulnerabil și slăbit, oricâte succese economice punctuale ar avea.

Desigur, există și excepții luminoase.

Nu putem ignora că mulți români își păstrează sufletul bun și sar în ajutorul semenilor lor atunci când îi văd la ananghie. Există comunități mici (mai ales în mediul rural) unde încă funcționează întrajutorarea tradițională. Există tineri dedicați cauzelor umanitare, ONG-uri și grupuri de voluntari care fac minuni cu resurse puține pentru a alina suferința unor copii bolnavi, pentru a aduce bucurie în orfelinate sau pentru a distribui mâncare persoanelor fără adăpost. Există și o efervescență caritabilă în mediul online: în ultimii ani s-au strâns sume impresionante prin donații publice pentru cazuri medicale disperate sau proiecte civice (semn că solidaritatea poate fi reaprinsă, dacă oamenii au încredere în cauza respectivă). Toate acestea arată că sămânța compasiunii nu a murit de tot. Dar sunt, din păcate, doar petice de lumină într-un peisaj predominant întunecat.

În esență, deteriorarea valorilor morale în România actuală se vede în insensibilitatea crescândă față de nedreptate și suferință, în izolarea afectivă a indivizilor în carapacea propriilor interese, în pierderea vocii comune care să spună: “suntem frați și trebuie să ne pese unul de altul”. Fără solidaritate și empatie, o societate devine o junglă în care fiecare luptă singur pentru supraviețuire – iar cei mai slabi cad pradă primii. Suntem periculos de aproape de un asemenea scenariu anti-utopic, dacă nu cumva deja trăim aspecte din el.

Privind ansamblul acestor aspecte – corupția endemică, minciuna normalizată, neîncrederea generalizată, educația eșuată moral, iresponsabilitatea și impunitatea, pierderea compasiunii – putem afirma fără ezitare că setul obligatoriu de valori morale al unei societăți sănătoase s-a deteriorat dezastruos în România ultimilor ani. Practic, aproape fiecare valoare fundamentală a fost răsturnată: cinstea e rară, dreptatea șchioapătă, respectul lipsește, altruismul e sufocat de egoism, munca cinstită e descurajată de succesul nemeritat al hoților, credința fie a slăbit, fie a rămas doar la nivel declarativ. Ne găsim, moralmente, pe un teren mlăștinos în care vechile repere s-au scufundat, iar noile repere întârzie să apară. Pentru a înțelege totuși mai bine amplitudinea acestei crize, poate fi util să ne întoarcem privirea spre o perioadă a istoriei noastre în care valorile despre care vorbim erau (sau măcar păreau) mult mai bine înrădăcinate și respectate.

Vremuri în care valorile morale contau cu adevărat

Adesea, când prezentul devine sumbru, privirea nostalgicilor se îndreaptă către trecut. În cazul valorilor morale, există într-adevăr în istoria României perioade evocate ca reper al decenței și cinstei. Nu vom idealiza exagerat acele vremuri – nicio epocă nu a fost perfect virtuoasă – dar comparația cu anumite aspecte ale trecutului ne poate arăta cât de mult s-au schimbat lucrurile.

Onoarea și rușinea pe vremuri

În comunitățile tradiționale românești, codul etic nescris era strict și aproape universal împărtășit. Bunicii și străbunicii noștri trăiau într-o lume în care reputația era comoara cea mai de preț a unui om. Termeni ca “om de onoare”, “cu obraz” sau, dimpotrivă, “fără rușine”, “fără Dumnezeu” aveau o greutate uriașă. În satele de altădată, dacă cineva fura sau înșela, era imediat stigmatizat de întreaga comunitate. Pedeapsa morală a rușinii publice funcționa ca un puternic factor de descurajare. Oamenilor le era rușine să fie prinși făcând rău: rușine de gura satului, rușine de neam, rușine de sine și de Dumnezeu. Bătrânii vegheau la menținerea acestor standarde, povățuindu-i aspru pe tineri când greșeau.

De pildă, în multe zone rurale era de neconceput să nu-ți ajuți vecinul la greu – refuzul ajutorului ar fi atras oprobiul întregii comunități. La fel, respectul față de bătrâni, față de dascăl sau preot era adânc însuflat: un tânăr care ar fi vorbit obraznic sau s-ar fi purtat ireverențios față de un vârstnic ar fi fost aspru criticat și marginalizat până învăța lecția umilinței. Cuvântul dat era legământ: afacerile se făceau adesea pe învoieli verbale, iar cei care nu și-l țineau erau catalogați drept “neisprăviți” sau “oameni fără cuvânt” – o pată greu de spălat.

Chiar și în mediul urban, în perioada interbelică de pildă, exista un cod al onoarei recunoscut de clasa educată. Bunele maniere, punctualitatea, corectitudinea în tranzacții erau considerate esențiale pentru un om cu pretenții de respectabilitate. Ziarele vremii consemnau prompt orice abatere: dacă un negustor era prins trișând la cântar, își pierdea clienții; dacă un funcționar era prins luând șpagă, își pierdea postul și bunul nume; dacă un politician era implicat într-un scandal de corupție, presiunea publică îl obliga adesea să se retragă. Sigur, existau și atunci corupți și escroci, dar reacția societății față de ei era mult mai puțin tolerantă decât astăzi. Scandalul public era o sperietoare reală – oamenii țineau la imaginea lor de persoane onorabile și nu voiau să fie ținta bârfei sau a disprețului general.

Un concept-cheie era “rușinea”: era rușinos să fii prins mințind, rușinos să fii leneș, rușinos să nu-ți plătești datoriile, rușinos să-ți abandonezi familia sau să nu-ți întreții părinții bătrâni. Desigur, multe din aceste norme proveneau și din morala religioasă puternică a vremii, care insufla frica de păcat și de judecata divină. Dar, indiferent de sursă, efectul era că exista un standard moral împărtășit. Oamenii erau de acord în linii mari ce e bine și ce e rău – nu ca astăzi, când relativismul moral face ravagii și totul e discutabil. Atunci, un hoț era un hoț, un mincinos era un mincinos, un om bun era un om bun – și toată lumea știa asta.

Un episod relevant din istorie: se povestește că, pe la începutul secolului XX, un primar de oraș mai mic, acuzat de deturnarea unor fonduri, ar fi ieșit în piața publică și, copleșit de rușine, și-a cerut scuze public concetățenilor și a demisionat imediat. Chiar dacă anecdotica poate exagera, e cert că asemenea gesturi nu erau de neimaginat atunci. Astăzi, ar părea aproape neverosimil ca un edil corupt să-și recunoască vina și să plece capul smerit în fața mulțimii. Pe vremuri, rușinea era mai rea decât moartea socială; azi, mulți politicieni parcă nu mai au obraz deloc – își continuă cariera imperturbabil, indiferent de acuzații.

Sigur, să nu idealizăm: și în trecut existau abuzuri, existau grupuri oprimate care nu se bucurau de același respect (de exemplu, în interbelic minoritățile etnice sau sexuale erau adesea tratate incorect, deci toleranța nu era punctul forte al acelor vremuri). Însă dacă ne referim strict la valorile de bază – onestitate, respect, cuvânt dat, rușine de a face răul – acestea aveau o forță reglatorie în societate mult mai mare decât o au astăzi. Presiunea comunitară pentru a respecta normele morale era intensă. Fiecare individ purta cu el conștiința că reprezintă nu doar propria persoană, ci și familia și comunitatea sa – “să nu ne faci de rușine!” îi spuneau părinții copilului care pleca în lume. Astăzi, accentul exagerat pe individualism a subminat acest simț al răspunderii față de grup. Omul modern zice: “E viața mea, fac ce vreau cu ea”, ceea ce e în regulă până la punctul la care acțiunile sale afectează negativ pe ceilalți. Strămoșii noștri știau că acțiunile individului reflectă asupra întregului clan, sat sau neam – și se purtau cu grijă să nu-și păteze numele.

Lideri cu principii – când demisia era o datorie de onoare

Dacă ne uităm la conducătorii de altădată, vom găsi și acolo diferențe notabile față de comportamentul liderilor actuali. În perioada interbelică, România a avut oameni de stat care, deși nu lipsiți de greșeli, au dovedit adesea un anumit simț al onoarei și al datoriei. Să ne amintim că în acei ani au existat dueluri între politicieni sau jurnaliști pe teme de onoare – un gest extrem, discutabil desigur, dar care arată cât de mult conta reputația: dacă cineva îl făcea pe altul “hoț” sau “mincinos” în public, cel acuzat simțea nevoia să-și apere onoarea chiar cu prețul vieții, într-un duel la pistoli. Astăzi, politicienii se insultă grosolan în talk-show-uri și nimeni nu-și mai cere scuze, ba chiar se amuză. Ideea de reperație a onoarei a dispărut complet.

Un alt exemplu: demisiile de onoare ale miniștrilor erau mult mai frecvente în trecut. În monarhia constituțională, dacă avea loc un eșec major în administrarea treburilor (un scandal financiar, un protest reprimat sângeros, un dezastru de infrastructură etc.), ministrul responsabil se simțea obligat să demisioneze. Era considerat un gest firesc față de opinia publică și față de regele care îl numise. Chiar și în primii ani de democrație postbelică, încă se mai păstra ceva din această cutumă parlamentară – guverne au mai căzut în anii ’90 în urma unor moțiuni de cenzură motivate moral, miniștri au mai demisionat recunoscându-și implicit vina (chiar dacă parțial). Astăzi, asemenea gesturi sunt aproape inexistente – am detaliat deja cultura noastră actuală a impunității. Comparația arată deci un declin clar: ceea ce altădată era un reflex al demnității (să te retragi când ai greșit) acum e o raritate.

Și în planul integrității financiare a liderilor se pot face comparații. Interbelicul a avut și el corupții lui notorii, dar a avut și figuri exemplare. De pildă, istoricul Nicolae Iorga (care a fost și prim-ministru) era renumit pentru incoruptibilitate și modestie: a trăit toată viața relativ simplu, din salariul de profesor, chiar și după ce a avut înalte funcții. La fel, lideri țărăniști precum Ion Mihalache sau Iuliu Maniu – deși putem discuta rolul lor politic – erau recunoscuți ca oameni integri, trăind fără lux și condamnând corupția. Când astfel de oameni se aflau la vârf, dădeau un exemplu de probitate care radia spre restul societății. Astăzi, majoritatea celor din funcții înalte afișează opulență, își folosesc pozițiile pentru beneficii personale și nu mai inspiră pe nimeni prin modestie sau principialitate.

Un exemplu mai aproape de zilele noastre, dar aparținând tot unei generații vechi, este cazul lui Corneliu Coposu. Fostul deținut politic, lider al opoziției democratice în anii ’90, a impresionat o țară întreagă prin caracterul său integru: după 17 ani de temniță grea sub comuniști, ieșise fără dorință de răzbunare, fără să urască, fără să profite de poziția câștigată. Trăia modest într-un apartament de bloc și refuza privilegiile puterii, deși ar fi meritat moral orice onoruri. Coposu reprezenta puntea către vechea clasă politică interbelică, el însuși format la școala lui Maniu – și a încercat să readucă în actualitate acele standarde de onorabilitate. Din păcate, figura lui a rămas mai degrabă singulară în peisajul tranziției, iar mulți dintre contemporanii săi nu i-au urmat exemplul. Dar simplul fapt că un asemenea om a existat – și s-a bucurat chiar de respectul adversarilor politici, datorită moralității sale – arată că nu suntem străini de conceptul liderului cu principii.

Dacă facem un arc peste timp și ne uităm și la perioada comunistă, chiar și acolo putem identifica păstrătorii de valori.

Oficial, regimul promova un așa-zis “cod etic și echitatea socialistă”, însă realitatea era a dublei măsuri și a minciunii instituționalizate – totuși, în clandestinitate, au existat personalități morale remarcabile.

De exemplu, dizidenții și martirii – de la Elisabeta Rizea, țăranca ce a îndurat tortura și nu și-a trădat partizanii din munți, până la preoții și intelectualii care au murit în închisori decât să renunțe la credință sau la ideile lor.

Ei au dus mai departe flacăra valorilor precum demnitatea, curajul, patriotismul luminat și credința.

Acești oameni, deși învinși politic, și-au salvat sufletul nației, arătând că în ciuda tuturor ororilor, spiritul moral nu a fost ucis complet.

Prin contrast, ce vedem astăzi?

Vedem adesea conducători care nu inspiră prin nimic din punct de vedere moral. Limbajul, ținuta, comportamentul multora lasă de dorit – de la certuri ca la ușa cortului în Parlament până la dezvăluiri despre petreceri luxoase în timp ce populația suferea (vezi recentele scandaluri tip “Partygate” autohton).

Vedem o ruptură între elită și mase: nu doar materială, ci și morală. Oamenii nu-și mai privesc liderii ca pe niște modele de urmat, ci mai degrabă ca pe niște “necesare rele” sau chiar inamici.

Asta e foarte grav, fiindcă orice națiune are nevoie, pentru coeziunea sa morală, de figuri exemplare în frunte, care să ofere direcție și inspirație. Noi, astăzi, ducem dorul acestor figuri.

În concluzie, vremurile trecute – fie că ne referim la comunitatea tradițională de altădată, fie la perioadele de democrație incipientă – par, în memorie, mult mai bogate în moralitate. Cu siguranță existau problemele lor, dar se păstra un set de convenții etice puternice, o linie roșie a rușinii pe care puțini o treceau fără consecințe.

Oamenii se temeau să nu piardă respectul semenilor, în timp ce astăzi mulți par să nu mai aibă nimic de pierdut la capitolul onoare. Contrastul acesta ne arată cât de jos am coborât.

Și poate că, reamintindu-ne de valorile vechi, vom găsi resurse de regenerare – dacă nu în modul specific în care erau aplicate (căci lumea s-a schimbat), măcar în spiritul lor profund.

Pentru că sufletul acestui popor a cunoscut și vremea integrității și a omeniei, nu doar pe cea a corupției și învrăjbirii.

Ce a mai rămas din valorile morale în 2025?

Ajungem, așadar, la întrebarea amară din titlu: Ce a mai rămas din valorile morale ale României în 2025? După tot acest periplu prin starea actuală și prin comparațiile cu trecutul, concluzia nu poate fi decât dureroasă: a mai rămas foarte puțin, cel puțin la nivel colectiv vizibil.

Valorile odinioară înălțătoare par acum ca niște ruine risipite într-un peisaj post-apocaliptic. Totuși, printre ruine, dacă privim cu atenție, mai există scântei și fragmente care merită salvate și care ne dau speranța că reconstrucția nu e imposibilă.

În primul rând, familia – nucleul valorilor tradiționale – rezistă.

Românii continuă să își iubească familia mai presus de orice. În sondaje, „familia” este în mod constant indicată de peste 90% dintre oameni ca fiind lucrul cel mai important în viața lor.

Acest atașament puternic față de cei dragi poate fi o bază pentru reclădirea morală, dacă va fi extins treptat spre comunitate. Faptul că părinții fac sacrificii enorme pentru copiii lor (muncesc în străinătate, îndură umilințe, strâng bani pentru educația lor) arată că iubirea și responsabilitatea personală n-au dispărut, doar s-au retras în spațiul privat.

E mult mai mult decât nimic. Acolo unde se păstrează cald focul dragostei de familie, încă mai arde ceva din vechea omenie românească.

Apoi, credința religioasă – cu toate contradicțiile dintre aparență și practică – rămâne prezentă la majoritatea românilor.

Chiar dacă unii frecventează Biserica mai mult din obișnuință socială, alții chiar își ghidează viața după principii creștine.

Comunitățile bisericești de la sate sau de la oraș, preoții dedicați care fac acte de caritate și strâng oamenii laolaltă, pelerinajele, tradițiile de Crăciun și Paște păstrate cu sfințenie – toate acestea indică un fir spiritual neîntrerupt în identitatea noastră.

Poate că moralitatea publică nu mai e demult conformă cu morala creștină, dar simplul fapt că mulți români încă se declară credincioși, încă își învață copiii să spună o rugăciune, încă fac o cruce când pornesc la drum arată că în adânc există dorința de bine și de adevăr, chiar dacă faptele nu se ridică întotdeauna la înălțimea idealurilor.

Credința – chiar imperfect trăită – poate fi liantul care să ne reamintească de milă, de dreptate, de adevăr atunci când nimic altceva nu ne mai unește.

De asemenea, conștiința existenței problemei este ea însăși un semn că nu suntem pierduți de tot.

Faptul că astăzi mulți români discută despre această “criză de valori”, că o resimt ca pe o dramă personală și colectivă, înseamnă că încă ne pasă. Câtă vreme sunt oameni indignați de corupție, oameni revoltați de nedreptate, oameni care suspină după respect și bun-simț, înseamnă că valorile n-au murit complet – altfel n-ar avea cine să le simtă lipsa.

Acești oameni reprezintă conștiința trează a națiunii. Poate nu au întotdeauna puterea de a schimba lucrurile, dar simplul lor “nu” interior față de ceea ce se întâmplă rău este o dovadă că moralitatea supraviețuiește în inimile individuale.

Ei vorbesc cu nostalgie de cum era “pe vremuri”, se îngrozesc de ce văd în jur, încearcă în cercul lor mic să trăiască decent. În jurul acestor insule de normalitate morală s-ar putea reconstrui viitorul.

Au mai rămas, de asemenea, și exemple contemporane de virtute – chiar dacă puține, ele există și inspiră.

Medici tineri care refuză plicul cu bani și tratează pacienții cu devotament, profesori care scot bani din buzunar pentru a-și ajuta elevii săraci, jurnaliști de investigație care își riscă siguranța pentru a spune adevărul, magistrați care încă încearcă să facă dreptate în ciuda presiunilor, voluntari care își rup din timp ca să-i ajute pe cei în nevoie – toate aceste figuri reale, prezente în societatea noastră, dovedesc că valorile nu sunt complet stinse. Ele luminează precum niște lumânări într-o biserică întunecată: nu alungă de tot întunericul, dar arată că lumina e posibilă.

Cât va exista măcar o lumânare aprinsă, întunericul nu are câștig deplin.

Nu în ultimul rând, tinerii plecați în străinătate – diaspora românească – păstrează și ei o parte din valorile noastre, ba chiar le slefuiesc în contact cu alte culturi.

Mulți dintre românii care muncesc în Occident se remarcă prin hărnicie, cinste și profesionalism, ajungând apreciați pentru aceste calități.

Ei au dus cu ei partea bună a moștenirii noastre morale (respectul pentru muncă, ambiția de a reuși, solidaritatea în comunitățile de români de afară) și au combinat-o cu regulile societăților în care trăiesc (unde corupția e mai aspru sancționată, unde civismul e mai pronunțat).

Dacă unii dintre ei se vor întoarce acasă, vor aduce poate un suflu nou: dovada că se poate trăi și altfel, că poți avea și un destin de succes rămânând corect și muncitor, fără “scurtături” imorale. Ei sunt, într-un fel, sămânța schimbării dacă va veni vreodată o reconstrucție a valorilor aici.

Dar, privind realist, în 2025 bilanțul e trist.

Imaginea generală a valorilor morale ale României este una de haos și colaps, din care răzbat doar ici-colo străluciri firave. Ne-am pierdut în mare parte încrederea unii în alții, respectul, simțul comunității și al dreptății. Ne place să ne considerăm un popor cald și credincios, dar realitatea ne-a arătat deseori reci și egoiști; ne lăudăm cu ospitalitatea și omenia proverbială, dar suferim de indiferență și dezbinare; pretindem că suntem harnici și ingenioși, dar tolerăm lenea și impostura; ne mândrim cu curajul istoric al strămoșilor, dar astăzi majoritatea preferă să tacă și să-și vadă de treabă chiar când răul triumfă în jur.

Ceea ce a mai rămas, totuși, este posibilitatea renașterii.

Oricât de devastat ar fi acum peisajul moral, atâta timp cât mai există conștiințe vii care să distingă binele de rău și să sufere din cauza degradării, semințele valorilor sunt încă în pământ, gata să germineze când vor găsi context prielnic.

Responsabilitatea generației actuale – a noastră, a celor care vedem clar cataclismul moral – este să păstrăm vie memoria valorilor și să le transmitem, fie și fragmentar, copiilor noștri. Să le arătăm prin exemplul personal ce înseamnă cinstea, respectul, compasiunea, curajul civic, chiar dacă societatea din jur trăiește opusul. Fiecare familie, fiecare profesor, fiecare lider local care își educă tinerii în spiritul corectitudinii și al bunei-cuviințe seamănă pentru viitor.

Poate că România de azi e prea copleșită de propria-i criză morală ca să se îndrepte brusc.

Dar nu totul e pierdut. Mai avem un filon de bunătate și dreptate în noi, chiar dacă ascuns adânc sub straturi de suferință și dezamăgire. Istoria ne-a mai învățat că poporul acesta a știut să renască din vremuri grele – iar renașterea a început întotdeauna în plan spiritual și moral, înainte de a se vedea în plan material. Chiar și acum, s-ar putea să existe un punct de cotitură, un moment când valorile vor redeveni importante, poate ca reacție la atâta haos.

Ce a mai rămas?

A mai rămas nostalgia după ce am pierdut – semn că acel “ceva” încă trăiește în noi. A mai rămas dragostea din sânul familiilor, ca ultimă flacără de omenie pe un ocean rece. A mai rămas credința în Dumnezeu a celor simpli, ca un fir de lumină către absolut. A mai rămas revolta tăcută a multor cetățeni corecți, dezgustați de mizeria morală – revoltă ce clocotește sub aparenta resemnare. A mai rămas speranța că, la un moment dat, vom spune „Ajunge!” și vom încerca să reconstruim ce s-a dărâmat.

Până atunci, datoria fiecărui român care percepe corect acest cataclism moral este să nu lase valorile să moară și în el însuși.

Să le țină aprinse ca pe niște candele sub obroc, până ce va veni vremea să lumineze din nou întreaga casă. Poate că generația noastră nu va prinde refacerea completă a busolei morale a României, dar putem măcar pregăti terenul. Cum spunea un proverb bătrânesc: “Dacă nu poți face lumină mare, fă măcar puțină lumină acolo unde ești.” Fiecare mic exemplu de integritate, fiecare gest de bunătate, fiecare vorbă onestă contează acum dublu, pentru că sunt rare.

Așadar, chiar dacă bilanțul la 2025 ne arată o prăbușire a valorilor, povestea nu s-a terminat. Mai există personaje luminoase în acest capitol întunecat. Iar viitorul – imprevizibil cum e – ar putea aduce un context în care aceste personaje, aceste valori rămase, să redevină eroii principali.

România are suflet; e rănit, dar nu e mort.

Ceea ce a mai rămas din valorile morale sunt, poate, numai scântei în cenușă – însă, dacă le ocrotim și le hrănim, ele pot reaprinde cândva un foc purificator care să ne încălzească din nou spiritul național. Este datoria și speranța noastră să credem în această posibilitate și să o pregătim, oricât de mic ar fi pasul pe care-l poate face fiecare dintre noi.