România fără violență: promisiunea unei comisii și nevoia unei revoluții morale

Alina Gorghiu a declarat că înființarea Comisiei „România fără violență” devine prioritate parlamentară. O formulare care sună bine, mai ales într-o țară unde cifrele agresiunilor domestice, abuzurilor asupra copiilor, bullyingului și exploziei de ură socială sunt îngrijorător de mari.

Anunțul și realitatea

Dar între anunț și realitate e întotdeauna o prăpastie. O comisie parlamentară poate fi un instrument util sau doar o vitrină frumos lustruită. Adevărata miză nu e înființarea unei structuri birocratice, ci schimbarea de mentalitate și implementarea de măsuri ferme.

Violența, boala noastră colectivă

România trăiește o normalizare a violenței. Nu doar în statisticile poliției, ci în limbajul public, în gesturile cotidiene, în educație și chiar în politică:

• Violența domestică – mii de cazuri raportate anual, dar și nenumărate neraportate.
• Violența stradală – bătăi în trafic, scandaluri în baruri, agresiuni filmate cu telefonul și distribuite ca divertisment.
• Violența instituțională – umilințe aplicate cetățeanului de către funcționari, cadre medicale sau profesori depășiți de situație.
• Violența politică și mediatică – limbajul trivial, jignirea permanentă, înjurătura transformată în mesaj electoral.

În acest context, România nu are doar nevoie de o comisie, ci de o terapie colectivă.

Comisia – între speranță și risc

În teorie, o comisie parlamentară poate centraliza date, poate propune legislație și poate coordona instituțiile care astăzi acționează fragmentar. Dar pericolul e ca această inițiativă să devină încă un dosar prăfuit în sertarele politicii.

De ce? Pentru că violența nu se combate cu conferințe de presă și rapoarte, ci cu:

• Legi clare și aplicabile: ordine de protecție reale, pedepse ferme, protecție pentru victime.
• Educație: prevenție în școli, campanii de conștientizare, programe de sprijin psihologic.
• Exemplul personal al politicienilor: un deputat care urlă „pseudo-amibe” sau „idioți utili” contrazice însăși ideea unei Românii fără violență.

România are nevoie de mai mult…

O comisie parlamentară e un început. Dar adevărata Românie fără violență se construiește în familie, în școală, în locul de muncă, în limbajul public. Dacă nu schimbăm cultura care tolerează bătaia ca „metodă de educație”, șeful agresiv ca „lider ferm” sau politicianul grobian ca „om direct”, atunci comisia va fi doar un afiș frumos pe un perete rece.

Mai mult decât un slogan

„România fără violență” nu trebuie să rămână un slogan parlamentar, ci să devină un ideal de civilizație. Nu e doar despre legi, ci despre valori. Nu e doar despre statistici, ci despre fiecare viață salvată de la abuz, fiecare copil protejat, fiecare femeie care scapă dintr-o relație toxică, fiecare cetățean care nu mai trăiește cu frica de a fi agresat.

Iar pentru asta, clasa politică trebuie să înțeleagă ceva simplu: nu poți construi o Românie fără violență cu un discurs plin de ură și insulte. Dacă nu încep chiar ei prin a-și curăța limbajul și comportamentul, atunci comisia va fi doar o glumă tristă.

Avertisment necesar: cine va presta lecții despre nonviolență?

Un detaliu nu trebuie trecut cu vederea: cine va conduce Comisia „România fără violență”? Pentru că aici se joacă toată credibilitatea. Dacă va fi populată cu aceiași deputați care se împing pe holuri, care se scuipă în ședințe, care se înjură pe Facebook și care își fac carieră din a lovi cu vorba și uneori cu pumnul, atunci comisia va fi o farsă grotescă.

Cum să vorbească despre prevenirea violenței un politician care își face capital din jigniri? Cum să legifereze pacea socială un deputat care își ia la pumni colegii în plen?

Un organism care poartă numele „România fără violență” nu poate fi condus de bătăuși reciclați din Parlament.

Dacă va fi așa, mesajul transmis societății nu va fi „toleranță și respect”, ci ipocrizie și impostură.