Magistrații se tem pentru siguranța lor și a familiilor lor. „Specialii” devin ținta, iar CSM strigă după protecție

România are o relație complicată cu justiția. Între reverențele făcute „independenței magistratului” și bancurile cu „speciali” care ies la pensie la 45 de ani cu 30.000 de lei pe lună, imaginea corpului judiciar a devenit una fracturată.

Dar în ultimele luni, am trecut de la ironii și nemulțumiri la altceva: instigări directe, atacuri publice și chiar amenințări cu violența. Consiliul Superior al Magistraturii a emis un comunicat alarmant: magistrații și familiile lor sunt în pericol. Nu metaforic, nu electoral, ci fizic.

Când campania de defăimare iese din Facebook și intră în sala de judecată

CSM vorbește despre un fenomen „fără precedent”: atacurile online la adresa judecătorilor nu mai rămân la stadiul de postări furioase. Ele se materializează direct în sălile de judecată, unde oamenii înfuriați de discursurile unor politicieni își permit să conteste violent autoritatea instanței.

S-au dat ordine de protecție pentru magistrați. Adică un judecător care ar trebui să aplice legea a ajuns să ceară legea pentru propria protecție. E o imagine absurdă, dar revelatoare: cel care are puterea simbolică de a condamna agresori trebuie, la rândul lui, să se apere de agresiuni.

Dictatura judiciară? Nu, dar dictatura urii… e foarte aproape

Ironia supremă e că exact în momentul în care AUR și alte grupuri suveraniste urlă despre „dictatura judiciară”, realitatea e inversă: magistrații sunt victimele unei dictaturi a urii. Nu justiția controlează societatea, ci valul de resentiment colectiv, alimentat zilnic cu lozinci și conspirații, ajunge să controleze chiar actul de justiție.

Pentru prima dată după 1989, judecătorii spun răspicat că le e teamă. Nu de telefoane de la „statul paralel”, ci de oamenii care le stau în sală, inflamați de propaganda politică.

Politicul toarnă benzină pe foc

CSM cere „politicului” să se abțină. Să nu mai folosească justiția drept sac de box electoral. Dar cererea asta are valoarea unui strigăt în pustiu. Pentru că, realist vorbind, politicienii nu au niciun interes să tempereze discursul. Dimpotrivă: ura față de magistrați e o monedă electorală extrem de valoroasă.

E simplu: dacă un judecător anchetează un lider populist, e imediat prezentat ca un instrument al „ocultei”. Dacă dă o decizie nefavorabilă, e etichetat „vândut”. Dacă îndrăznește să aplice legea în fața străzii, e făcut „dușman al poporului”.

Magistrații nu pot câștiga în acest joc, pentru că regula lui e simplă: adevărul e ce spune tribuna politică, nu ce spune instanța.

„Specialii” – între pensii și stigmat

Problema e și mai complicată pentru că, da, magistrații au un statut privilegiat, iar pensiile speciale au stârnit furii reale. Nu e nevoie de politicieni pentru a inflama societatea atunci când vezi un judecător pensionat la 49 de ani cu 30.000 de lei pe lună. Asta nu e manipulare, e realitate crudă.

Dar aici e marea capcană: furia față de privilegiile materiale e transformată abil în ură împotriva justiției ca instituție. Iar de la critica pensiilor speciale până la amenințări directe cu moartea e un pas mic, alimentat de discursul toxic al unor lideri politici.

Când judecătorul devine țap ispășitor

România are nevoie de vinovați. Când economia scârțâie, când guvernul taie salarii, când crizele se adună, e nevoie de un „dușman” care să fie pus la zid. De data asta, dușmanul sunt judecătorii. Nu baronii locali, nu marii corupți, nu mafia politică – ci cei care, teoretic, ar trebui să-i condamne.

De aceea, mesajul CSM nu e doar o plângere de corp de breaslă. E un semnal de alarmă: dacă ura asta continuă, riscăm să nu mai avem magistrați dispuși să facă muncă de front. Cine mai vrea să judece cazuri grele când știe că își expune familia la amenințări și agresiuni?

Și, totuși, la ce se așteptau magistrații?

Ani de zile au refuzat orice compromis cu bunul-simț: pensii astronomice, ieșiri la 45 de ani din sistem, refuzul de a accepta o discuție serioasă despre responsabilitate și echitate. Au trăit într-un turn de fildeș, convinși că privilegiile lor sunt intangibile. Iar când societatea, hrănită și de populismul politic, a început să dea în clocot, zidurile acelui turn au crăpat.

Le-a plăcut ideea că sunt ”unici”…

Nu justifică ura, nici amenințările, nici agresiunile. Dar explică de ce frustrarea publică s-a transformat atât de ușor într-o campanie de defăimare. Când refuzi să faci ordine în propria ogradă, nu mai poți poza credibil în victimă absolută.

Justiția: o cetate obraznică aflată sub asediu

România trăiește într-un paradox. Pe de o parte, oamenii cer dreptate și corectitudine. Pe de altă parte, aceeași societate – inflamată de politicieni cinici – transformă judecătorii în țapi ispășitori.

„Dictatura judiciară” invocată de extremiști e o glumă proastă. Dictatura reală e cea a campaniilor de ură, în care o instanță întreagă poate fi delegitimată cu un live pe Facebook.

Într-o democrație fragilă, justiția ar trebui să fie ultima redută.

În România, e deja un zid sub asediu. Și întrebarea nu e doar dacă zidul rezistă, ci și cine va mai avea curaj să stea în spatele lui.