Omerta la români: Elena Udrea primește onoruri de „supermafioată”

Onoarea hoților are propriul ei cod. Nu vorbești, nu trădezi, nu clatini barca. Și dacă reziști cu dinții închiși, chiar și în fața celulei, primești la ieșire aplauze, respect și un titlu de glorie. În lumea lor, nu adevărul te face liber, ci tăcerea.

Un omagiu fierbinte

Giovanni Becali, impresar și exponent al unei lumi unde șmecheria ține loc de principiu moral, a găsit de cuviință să-i ridice un omagiu Elenei Udrea. Nu pentru idei, nu pentru reforme, nu pentru vreo reparație socială. Nu. Admirația lui Becali se naște dintr-o altă „virtute”: a stat la pușcărie și „n-a ciripit nimic”.

„Respectul” după codul clanurilor

În logica asta, tăcerea sub presiune nu e o dovadă de onoare civică, ci de „supermafie”. Dacă în Siciliile și Calabriile secolului trecut se cânta „omerta”, la noi devine subiect de talk-show. Becali îi sărută mâna Elenei Udrea pentru că a aplicat regula tăcerii – exact cum clanurile își salută veteranii întorși din pușcărie.

„Știa multe” – dar nu a spus nimic

„Dacă nici Elena Udrea nu știe, cine să mai știe?”, spune Becali. Și are dreptate, dar nu în sensul în care crede el. Fostul ministru al Dezvoltării știe prea bine mecanismele puterii, contractele, combinațiile, oamenii. Ar fi putut, dacă voia, să livreze un cutremur politic de proporții. Becali însuși recunoaște: „Putea să dezmembreze toată țara”.

Dar nu a făcut-o. Nu pentru că ar fi respectat vreun jurământ civic, ci pentru că regula jocului e alta: nu-ți vinzi rețeaua, pentru că rețeaua îți va fi scut, odată eliberată. În alte cuvinte, justiția devine un decor, iar „pedeapsa” – un ritual de inițiere și confirmare.

Becali, oglindindu-se în Udrea

Cea mai pitorescă parte e cum Giovanni povestește momentul de la Kulata, cu Mercedesul Elenei Udrea la vamă. Îi amintește de tinerețea lui, cu un Citroen DS 21, „ca în filmele cu Alain Delon”. Practic, își proiectează propria biografie de contrabandist în destinul Elenei Udrea.

Nu întâmplător, respectul vine din recunoaștere. Pentru Becali, Udrea nu e un politician căzut în dizgrație, ci un „frate de cod”. Ea a trecut testul suprem: a înghițit pedeapsa, a suferit în tăcere, și acum poate fi considerată „una de-a lor”.

Supermafioata – un titlu de onoare

„A jucat rol de supermafiot, nu de mafiot simplu!”, exclamă Don Giovanni Becali. Și aici e tot miezul problemei. În România anului 2025, nu justiția decide cine e respectat, ci abilitatea de a rămâne loial clanului. Termenii mafioți au fost atât de mult normalizați încât ajung titluri de noblețe.

În loc să fie stigmat, închisoarea devine prilej de omagii. În loc să fie lecție, tăcerea sub jurământ de mafie devine dovadă de „huevos”. Și în loc să se vorbească despre corupție și despăgubiri, se discută despre „onoare” și „șmecherie”.

România, între justiție și mafia de carton

Cazul Becali–Udrea arată cât de adânc s-a instalat un tip de mentalitate toxică: politica nu e văzută ca serviciu public, ci ca arenă a clanurilor. În această logică, cine „vorbește” e trădător, iar cine tace și îndură este erou.

Nu contează că „tăcerea” protejează corupție, contracte umflate, bani dispăruți din fonduri publice. În imaginarul colectiv, cultivat cu grijă de personaje ca Becali, contează doar regula mafiotă.

Lecția de final: când respectul e inversat

Giovanni Becali îi sărută mâna Elenei Udrea și promite să o respecte „toată viața”. Dar acest „respect” e insultă pentru societate. Nu pentru că Udrea ar fi rezistat eroic unui regim opresiv, ci pentru că a ales să tacă acolo unde tăcerea protejează întregul mecanism al corupției.

O țară întreagă putea să afle adevărul despre cum s-au făcut jocurile puterii. În schimb, „supermafioata” a păstrat codul. Și pentru asta primește acum decorații verbale din partea unui impresar cu propria biografie penală.

Omerta ca politică de stat

Omagiul lui Becali nu e o simplă declarație. Este semnul că România trăiește încă sub fascinația codurilor de clan. Că valorile publice au fost răsturnate, iar „eroii” sunt cei care tac, nu cei care spun adevărul.

Într-o lume normală, „a nu ciripi nimic” ar fi încă o dovadă a complicității. În România noastră, însă, devine titlu de glorie. Și asta e, poate, cea mai crudă radiografie a unei societăți în care omerta a luat locul justiției.