Pe cine deranjează Diana Buzoianu? Radiografia unui asalt orchestrat, cu mize energetice, instituționale și electorale

Dacă e să ne luăm după tot ce scrie sau cântă o anumită parte a presei, Diana – Zeița Pădurilor – face numai răutăți, la foc automat. A venit la conducerea unui minister mult mai dificil decât pare, cu figura ei de hipsteriță workaholică, și s-a pus serios pe treabă. Rezultatul? Un cor de lătrături, care s-au trezit brusc ofensate de faptul că ministrul Mediului nu mai pune ștampila la comandă și nu mai răspunde la telefoane cu „da, șefu’”.

Un val coordonat: moțiune AUR, cor vocal PSD, nervi în coaliție

Pe 22 septembrie 2025 tabloul arată limpede: AUR a împins în plen o moțiune simplă împotriva Dianei Buzoianu, acuzând-o că „slăbește securitatea energetică” prin faptul că nu ar debloca hidrocentralele începute înainte de ’89. PSD s-a lipit imediat, cerând demisia ministrului și invocând avize întârziate pentru patru proiecte. De partea cealaltă, USR a sărit în apărare, susținând că Buzoianu a deranjat prin schimbările operate în instituții și companii subordonate. Avem, deci, un cor bine regizat: AUR dă tonul, PSD armonizează, iar USR întoarce acuzația în terenul coaliției.

Acuzația-cheie: hidrocentralele de dinainte de ’89

Ținta predilectă este vechea temă a hidrocentralelor lăsate neterminate încă din epoca Ceaușescu. Răstolița este simbolul clasic, dar lista include și Jiu, Olt, Cornetu-Avrig și altele. Retorica adversarilor este că Ministerul Mediului ar bloca proiecte gata să producă energie. Replica ministrului e clară: avizele nu pot fi „date cu telefonul” și procedurile nu pot fi sărite doar pentru că există presiune politică. Mai mult, pentru patru dintre aceste proiecte-vedetă, o investiție în fotovoltaice cu stocare ar putea aduce rezultate similare la un cost mult mai mic. Evident, o asemenea afirmație a atins un nerv sensibil.

Ce e real aici?

Realitatea e întotdeauna mai complicată decât pancarta fluturată la televizor. Da, există șantiere începute acum zeci de ani, cu miliarde de lei băgate în betoane, baraje, galerii și turbine aduse din Germania anilor ’80, care zac acum ca niște muzeuri ale neputinței administrative. În fiecare județ de munte găsești câte o astfel de „catedrală neterminată”, ridicată cu entuziasm în Epoca de Aur și lăsată să ruginească după ’90, când România a descoperit brusc că există și legislație europeană de mediu, nu doar ordinul de partid.

Da, presiunea de a le finaliza este reală.

Există comunități locale care visează la locuri de muncă și redevențe, există firme de construcții care trăiesc din prelungirea la nesfârșit a acestor șantiere, există politicieni care fac campanie pe promisiunea „voi da drumul la hidrocentrale”. În fiecare ciclu electoral reapare același refren: „Nu mai bine terminăm ce-am început decât să stăm cu banii îngropați?” Și pentru omul de pe stradă sună logic.

Da, procedurile de mediu sunt infernal de complicate.

Un baraj nu înseamnă doar „apă stocată și curent ieftin”, ci înseamnă habitate distruse, specii de pești dispărute, alunecări de teren, păduri inundate, sate strămutate și litigii internaționale dacă nu respecți convențiile la care România e semnatară. Răstolița, de pildă, a fost ani la rând blocată în tribunal, între ecologiști care cereau protejarea ariilor naturale și autorități care visau la megawați suplimentari în sistem. A devenit un caz-școală: cum nu poți să tai panglica peste un râu de munte doar pentru că ai betonul deja turnat.

Și, da, presiunea ca ministrul să dea undă verde imediată este uriașă.

Dar ideea că problema se rezolvă printr-un „dați drumul la apă” e o iluzie periculoasă. În 2025, România nu mai poate fenta Bruxelles-ul cu hârtii desenate pe genunchi, iar instanțele de contencios administrativ nu mai acceptă derogări „pe semnătură politică”. Orice greșeală procedurală e atacată instantaneu și se soldează cu ani de procese și despăgubiri.

De fapt, aici se ascunde adevărata miză:

o parte consistentă din clasa politică și din rețelele economice care gravitează în jurul ei visează la revenirea reflexului vechi – „sună ministrul, ia ștampila și rezolvă, că nu moare nimeni”. Dar vremurile acelea au apus. Azi, un singur aviz semnat greșit poate costa statul sute de milioane la Curtea Europeană de Justiție. Așa că alegerea e simplă: ori faci totul legal și transparent, chiar dacă durează, ori încerci să păcălești sistemul și plătești dublu.

Pe scurt:

e reală presiunea, e real blocajul birocratic, e reală și frustrarea locală. Dar tot atât de real este faptul că „avizul de urgență” e o ficțiune, o fantasmă născută din nostalgii administrative. Iar Diana Buzoianu tocmai pe această fantasmă a apăsat nervul.

Acuzația secundă: „nu cunoaște domeniul”

Este refrenul preferat al moțiunilor românești: „nu se pricepe”. AUR insistă pe energie, unele publicații au ironizat-o cu întrebări despre pădurile țării, iar pe alocuri apare ideea că importurile de energie ar fi vina directă a ministrului Mediului. Aceste acuzații sunt făcute pentru publicul larg, nu pentru o dezbatere serioasă. În realitate, importurile de energie țin de un puzzle complex: de nuclear, hidro, rețea, mentenanțe și piață regională. A pune totul pe umerii unui ministru de mediu e un exercițiu de manipulare. Dacă ar exista dovezi reale de incompetență, acestea ar trebui să se vadă în incoerența politicilor, în ordine de ministru prost scrise sau în decizii hazardate. Până acum, adversarii preferă sloganul, nu analiza.

Ce a făcut, de fapt, Buzoianu în ultimele săptămâni

Agenda publică a ministrului se rezumă la trei direcții vizibile.

Prima: oprirea valului de importuri de gunoi reetichetat ca second-hand, o afacere care a hrănit rețele dubioase ani de zile.

A doua: întărirea Gărzii Naționale de Mediu, cu o idee radicală – ca filmările inspectorilor să fie folosite ca probe în instanță.

A treia: schimbări masive de personal în instituțiile din subordine, unde reflexele vechi erau adânc înrădăcinate.

Toate trei ating interese grele: mafia deșeurilor, „băieții deștepți” cu buldozere și sinecurile de stat. Era inevitabil să apară și reacția furibundă.

Mizele reale: energie, bani și controlul butoanelor

Dincolo de lozinci, conflictul are trei dimensiuni clare:

1. Hidroelectrica vrea să închidă proiectele vechi. O parte sunt fezabile, dar altele se află în zone protejate sau ridică probleme ecologice majore. Europa de azi nu mai acceptă derogări făcute la telefon. În plus, alternativa fotovoltaică și ideea de pivot strategic către energie stocată provoacă rezistență la nivelul „școlii vechi”.
2. Fiecare lună de șantier înseamnă flux financiar pentru contractorii mari și pentru rețelele de consultanță. Întârzierea avizelor sau refacerea studiilor se traduce în pierderi. De aici, presiunea uriașă asupra ministrului.
3. Mutarea oamenilor din agenții și companii echivalează cu ruperea unor rețele de influență. PSD nu iartă asemenea mișcări și a preferat să se alinieze cu AUR, chiar dacă formal e în aceeași coaliție.

Ce i se poate reproșa „pe bune” Dianei Buzoianu

Un exercițiu de onestitate arată câteva puncte vulnerabile:

• Comunicarea tehnică. O afirmație precum „fotovoltaicul cu stocare e de opt ori mai ieftin decât hidrocentralele neterminate” are nevoie de date clare: costuri, randamente, scenarii sezoniere, comparații reale. Altfel, rămâne un slogan ușor de atacat.
• Ritmul schimbărilor. Curățenia în instituții a fost făcută în bloc, fără o strategie graduală și fără sprijin politic asumat la nivel de coaliție. Asta a trezit instinctul de haită.
• Calendarul avizelor. Chiar dacă are dreptate, trebuia prezentată o hartă clară: ce termene sunt, ce lipsește de la investitor, ce ține de alte ministere. Lipsa acestei transparențe o expune la acuzația că „blochează”.

Ce nu are niciun sens în atacuri

• Avize „de urgență națională”. Nu există așa ceva când proiectele ating arii protejate și ecosisteme sensibile. Dacă forțezi, pierzi în instanță și plătești dublu.
• Importurile de energie puse în cârca Mediului. Este o manipulare: cauzele sunt mult mai largi și nu țin de deciziile unui singur minister.
• Acuzarea de „anti-industrie”. Întărirea Gărzii și stoparea gunoaielor nu sunt acte împotriva industriei, ci exact misiunea unui minister responsabil. Întrebarea corectă este de ce aceste lucruri nu au fost făcute până acum.

Jocurile ascunse: cine are interes să scape de Buzoianu

1. Baronii avizelor. Cei care trăiau din semnături puse pe prietenie pierd acum o sursă de venit. E firesc ca reacția să fie violentă.
2. Tabăra hidro radicală. Pentru mulți, hidro înseamnă tradiție, putere de reglaj și prestanță industrială. Dar există și grupuri care vor cu orice preț să reînvie proiecte imposibile ecologic. Conflictul este, de fapt, între „hidro-da, dar unde și cum” și „hidro-oriunde, oricum”.
3. Calcul politic intern. Pentru PSD, un ministru USR care enervează rețelele e un pretext să pună presiune pe partener și să testeze nervii premierului. Politica românească știe să folosească aceste momente ca arme de uz intern.

Concluziile momentului

Nu asistăm la un scandal de competență, ci la o încercare de repoziționare a butoanelor pe energie și în instituțiile de mediu. AUR a deschis jocul cu o moțiune pentru camerele TV, PSD a intrat pe aceeași linie pentru a marca puncte politice, iar USR a răspuns cu apărarea clasică a „curățeniei”.

Ceea ce poate schimba radical percepția este un plan transparent:

comparații clare între investiții, termene explicite pentru avize și împărțirea responsabilităților între instituții. Până atunci, atacurile vor continua. Nu pentru că brusc ar exista o dragoste sinceră pentru hidrocentrale, ci pentru că în România cine ține pixul pe avize și cine mută oamenii din funcții decide unde curg banii.

Iar când cineva încearcă să pună capace pe aceste scurtături, află pe pielea lui cât de fragilă este coaliția și cât de repede se strâng dușmanii atunci când se atinge nervul banilor și al influenței.