Reforma lu’ Pește Prăjit și tentația a șase luni de suveranism: poate așa pricep și ai noștri ce așteptăm de la ei

Ne-au promis „reformă istorică” și ne-au livrat aceeași ciorbă reîncălzită cu PSD, PNL & Co la aceeași masă. Bolojan se chinuie să fie serios, restul fac figurăție. La cum merg lucrurile, parcă am merita, măcar ca experiment, vreo șase luni de suveranism hardcore – poate așa pricepe establishmentul ce NU mai vrem de la el.

Mai ții minte cum suna la început „Reforma”?

Cu R mare, așa, să se audă până la Bruxelles. Ziceau că vine buldozerul peste administrația grasă, că se taie funcții, agenții, sinecuri, că statul se subțiază, devine suplu, digital, aproape sexy.
Fast forward în 2025: avem Reforma lu’ Pește Prăjit. Miroase a vechi, e greu la stomac și nu mai crede nimeni că din bucătăria asta iese ceva comestibil.

Avem aceiași oameni, aceleași replici, aceleași simulări de scandal în platouri. Deja poți scrie dialogurile dinainte:
– „Domnule X, nu e adevărat, dumneavoastră ați distrus România!”
– „Ba dumneavoastră, doamnă Y, ați vândut-o străinilor!”
– „Nu mințiți, e o manipulare ordinară!”
– „Fake news, domnule, fake news!”

Nu mai e dezbatere, e cabaret cu buget de stat.

Reformă la 10%: când curajul se oprește la virgulă

Ne-au vândut, la început, povestea cu „tăiem 40% din administrație, rupem pisica, modernizăm statul”.
A ieșit, după luni de „negocieri”, ceva între penibil și dezamăgitor: 10% reducere de personal, adică un fel de „hai să facem ceva mic, să dea bine în PowerPoint, dar să nu se supere prea tare nimeni important”.

România are, realist, un excedent de vreo 350.000 de oameni prin diverse forme de „administrație” – în aparatul central, local, agenții, institute, oficii care nu mai știe nimeni ce fac. De la 40% promis la 10% acceptat e exact drumul de la „băi, poate chiar schimbăm ceva” la „hai să nu dăm foc la șandramă, mai vedem în alt mandat”.

Pe scurt:
– Reforma promisă era un cuțit chirurgical.
– Reforma care vine e o pilă de unghii.

Și mai avem și tupeul să-i spunem „istorică”.

Politicianism de tip Netflix: sezon nou, scenariu vechi

Ce enervează cel mai tare nu e neapărat că nu există bani, că avem deficit, că ne uită Bruxelles-ul cu pixul în aer. Asta e realitate. Ce enervează e minciuna repetitivă: „de data asta va fi altfel”.

Nu e altfel.
E la fel.
Aceiași oameni, același reflex: mai un comitet, mai o comisie, mai un „grup de lucru interministerial” care se întrunește, analizează, raportează și, la final, ne explică doct că „nu se poate mai mult în acest moment”.

Politicienii noștri au devenit perfect previzibili. Știi deja:
– Cine o să se declare „responsabil” și va înghiți gălușca.
– Cine o să joace opozantul „radical” care țipă la camere, dar votează ce i se spune în culise.
– Cine o să invoce „pensionarii și copiii” de fiecare dată când trebuie să-și apere propriile privilegii.

E un teatru prost, jucat de actori obosiți, în fața unui public care a învățat, în sfârșit, să se uite cu sarcasm, nu cu speranță.

Șase luni de suveranism de carton: singura cură care ne-ar putea trezi

Poate că exact asta ne lipsește: un experiment național de suveranism de carton, cu drapele peste tot, discursuri războinice, rugăciuni difuzate la oră fixă și interviuri în care miniștrii se jură că „nu ne mai conduce nimeni, dom’le!”.

Un delir controlat, ca o terapie de șoc pentru un pacient inconștient. Să ne vedem, în sfârșit, în oglindă, cât de ridicoli putem deveni când amestecăm prostia cu patriotismul de paradă.

Da, ar fi un dezastru economic, diplomatic și logic – dar poate exact de asta avem nevoie.

După trei decenii de politicianism reciclabil, România are nevoie de o cădere controlată în propria caricatură.
Să simțim pe pielea noastră cum ar arăta „suveranismul absolut” al lui Călin G. și George Simion — cu importuri blocate, bani europeni aruncați pe fereastră și Parlamentul cântând „Doamne, ocrotește-i pe români” înaintea votului la buget.

Șase luni de suveranism românesc pur, netratat:

– fără Bruxelles, dar cu birocrația de la Vaslui;
– fără multinaționale, dar cu firmele de casă;
– fără investiții, dar cu sfințiri de troițe și parade de daci.
După o asemenea doză de naționalism practicat în regim liber, e foarte posibil ca și cei mai înfocați adepți ai „României suverane” să se roage, cu ochii în lacrimi, să vină iar o comisie europeană să ne spună cum se face un drum.

De ce trebuie să dăm cu capul în zid ca să învățăm că arde

Suntem genul de popor care nu crede focul până nu se frige.
De aceea, poate că doar o perioadă scurtă de suveranism practicat, nu teoretizat – cu tot haosul lui – ar reuși să dezumfle balonul minciunii.

Într-un astfel de scenariu, toți „patrioții de Facebook” ar descoperi rapid că:
– fără importuri, rafturile se golesc;
– fără fonduri europene, spitalele nu se mai renovează;
– fără reglementări externe, prețurile explodează.
Și atunci, poate, i-ar trezi și pe cei care guvernează acum, cu o nonșalanță letală, ca și cum statul ar fi un talk-show.

Bolojan și restul lumii

În tot acest tablou grotesc, Bolojan ar rămâne, probabil, singurul lucid.
Omul care știe ce înseamnă disciplină, eficiență și responsabilitate bugetară ar fi privit ca un tehnocrat suspect într-un regim populist: „nu e destul de român, nu urlă destul la Bruxelles”.

Dar adevărul e simplu: dacă România ar fi avut zece Bolojani în loc de zeci de ani de reformă de hârtie, n-ar mai fi fost nevoie de acest experiment colectiv cu tricolorul legat la ochi.

Șase luni de circ patriotic, o lecție pentru un deceniu

Șase luni de „suveranism pur” ar funcționa ca un simulator de realitate:
am vedea cum se prăbușește economia, cum se blochează exporturile, cum se rupe rețeaua energetică și cum politicienii, aceiași, ar găsi o nouă scuză — tot „străinii”.

Dar poate, după acest mic apocalips, am redeveni oameni serioși.

Poate ar înțelege și conducătorii actuali, cei care trăiesc pe „încredere de împrumut”, că suveranitatea nu se cântă, se construiește.
Și că nu te numești „independent” doar pentru că ți-ai tăiat singur curentul.

Să ne scufundăm o dată, ca să învățăm să înotăm

Da, e nevoie de un duș rece, chiar și sub forma unui coșmar controlat.
Șase luni de suveranism de carton ar fi ruinătoare pe termen scurt, dar ar putea salva luciditatea națională pe termen lung.

Ne-ar arăta tuturor, votanți și guvernanți deopotrivă, cât de periculos e să confunzi libertatea cu prostia și patriotismul cu impostura.

Adevăratul suveranism – acela decent, constructiv, european – poate apărea doar după ce trecem prin caricatura lui.
Dar pentru moment, poate chiar asta ne trebuie:
să ne vedem în oglindă în toată splendoarea absurdului nostru.
Ca să nu mai confundăm, încă o dată, prostia cu demnitatea și lozinca cu libertatea.

Reforma lu’ Pește Prăjit ne arată că, încă o dată, politicienii n-au înțeles nimic.

Poate, măcar la nivel de idee, șase luni de suveranism ca-n basme – nu de talk-show – i-ar ajuta să priceapă un lucru elementar: nu mai vrem povești. Vrem, în sfârșit, să fim stăpâni, nu doar în lozinci, ci în felul în care e condusă țara asta obosită, dar încă nu complet pierdută.