Excepţia care confirmă regula: cum rămâne casta magistraților deasupra legii pe care restul trebuie să o respecte

Cei care ar trebui să fie exemplu de echitate au ajuns, din nou, beneficiarii unei excepții. Fix când coaliția promitea că regulile vor fi egale pentru toți, aflăm că interdicția de a cumula pensia cu salariul are totuși o portiță — una dedicată exclusiv magistraților. Adică exact acelei categorii care a făcut din tergiversare o artă și din prescriere un ritual. Totul, bineînțeles, „pentru binele sistemului”.

De ce e absurdă decizia

1. Cine sunt privilegiații

Potrivit deciziei coaliției, cumulul pensiei cu salariul va fi interzis pentru aproape toți bugetarii, cu o singură excepție: magistrații — judecători și procurori — pot continua să primească simultan pensia și salariul, pe motiv că altfel s-ar produce „blocaje în sistem”.
Traducerea liberă: „voi, ceilalți, strângeți cureaua; noi, esențialii, continuăm să luăm dublu, că fără noi nu merge statul”.

2. Realitatea acestor „esențiali”

Casta magistraților pensionari și activi are deja o reputație grea: pensii speciale uriașe, salarii imense, dar și o istorie de amânări, achitări și prescripții care au decredibilizat sistemul.
Când decizi că tocmai cei care au creat blocajul merită o excepție, pierzi nu doar stima publicului, ci și ultimul rest de legitimitate morală.

3. Incoerența morală

Argumentul „nu putem lăsa sistemul să crape” ascunde, de fapt, teama de a atinge privilegiul. În fond, sistemul a crăpat demult — prin prescrieri succesive, prin dosare care dispar în arhive și prin corupția rămasă nepedepsită.
Această milă instituțională pentru o castă întreagă nu repară nimic; dimpotrivă, confirmă impresia că reforma se oprește mereu acolo unde începe puterea reală.

Ce mesaj primește cetățeanul de rând

„Tu, funcționar modest, nu ai voie să cumulezi pensia cu salariul, pentru că trebuie să dăm un exemplu.”
„Noi, cei din sistemul judiciar, vom continua să o facem, fiindcă suntem prea importanți ca regulile să ni se aplice.”
„Vrem reformă, dar doar pentru ceilalți.”

Publicul a înțeles de mult acest limbaj. Într-o țară unde pensiile obișnuite abia trec de pragul de supraviețuire, iar specialii prosperă sub pretextul „independenței justiției”, ironia a devenit durere colectivă.

De ce rămâne casta magistrat-pensionar intangibilă

Reforma justiției în România n-a fost niciodată doar despre legi noi, ci despre mentalitate. Și exact aici se rupe firul.
Când un magistrat consideră că legea i se aplică doar până la un punct, tot sistemul devine ipocrit. O excepție oficializată în numele „echității” spune clar: nu suntem toți egali.

Impactul este devastator: cetățenii care văd cum unii „iau pensia la 65 și salariul la stat” în timp ce restul abia respiră, nu mai cred în statul de drept.
Iar politic, coaliția mimează reforma, interzicând cumulul acolo unde nu doare și menținând privilegiul acolo unde e mai sensibil. Într-o țară în care „statutul special” a devenit sinonim cu impunitatea, mesajul e limpede: justiția nu se atinge.

Cercul vicios al „excepționalității absolute”

Întregul mecanism e un spectacol de teatru absurd. Sau un scenariu de film cu proști foarte proști.

Le permiți magistraților să se pensioneze la vârste indecent de mici, ca apoi să te plângi că nu mai ai oameni în sistem.

Apoi vii cu „soluția salvatoare”: îi rogi, îi încurajezi, le creezi chiar cadrul legal să rămână și pensionari, și salariați.

E un scenariu de comedie proastă, unde statul joacă rolul prostului de serviciu: acela care oferă favoruri, e surprins că lumea profită de ele, și apoi răsplătește profitorii ca să repare greșeala.

Această excepționalitate perpetuă a magistraților a devenit o formă de parazitism instituțional.

În orice alt domeniu, o asemenea „dublă plată” ar fi privită ca o escrocherie bugetară. În justiție, însă, e botezată „necesitate de sistem”. Statul se învârte într-o buclă de auto-umilire, în care cei mai privilegiați primesc mereu explicația potrivită pentru a rămâne privilegiați.

Ce ar fi trebuit făcut, dar nu s-a făcut

• Eliminarea totală a cumulului, fără excepții. Pensia e pentru trecut, salariul pentru prezent — nu pentru jonglerii financiare între două conturi.
• Introducerea unui plafon unic: dacă un magistrat vrea să rămână în sistem, pensia se suspendă temporar; când se retrage complet, o primește integral.
• Reformarea reală a instanțelor, nu doar a textelor de lege: termene clare, reducerea prescripțiilor, responsabilitate pentru fiecare dosar pierdut în neant.
• Rezolvarea deficitului de personal prin recrutare transparentă, nu prin privilegii mascate.

O concesie jalnică

Decizia coaliției nu este o reformă, ci o concesie. O formă subtilă de conservare a vechiului sistem sub pretextul echilibrului.
Atunci când spui „nu se mai poate ca înainte”, trebuie să o dovedești prin fapte, nu prin excepții.
Iar când aceeași castă care a alimentat neîncrederea publică rămâne neatinsă, rezultatul e unul singur: reforma devine o glumă amară.

Dacă vrei ca oamenii să creadă că statul se schimbă, începe prin a aplica neapărat regulile întâi celor mai puternici, nu celor mai vulnerabili. Numai atunci echitatea nu va mai suna, etern, ca o parodie a justiției.