Dronele Watchkeeper vin, în sfârșit: România trece de la powerpoint la UAV-uri reale

Pe frontul din Ucraina, dronele au schimbat regulile jocului mai repede decât au apucat generalii să-și schimbe slide-urile din prezentări. La noi, în schimb, expresia standard a fost ani de zile: „vom analiza oportunitatea”, „suntem în procedură”, „urmează să…”. Ei bine, pentru o dată, „urmează să” înseamnă ceva concret: dronele Watchkeeper pe care România le-a contractat în sfârșit vin în lunile următoare.

Și nu vin doar ca să bifeze o achiziție scumpă, ci cu un detaliu care merită subliniat de la început: o mare parte din sistem este produsă chiar în România. Adică nu mai suntem doar piață de desfacere și poligon de teste, ci începem – timid, dar important – să fim și parte din lanțul de producție.

Ce am comandat, de fapt: 3 sisteme acum, 7 în total

Contractul cu Elbit e gândit pe un cadru de cinci ani, cu o valoare maximă de circa 410 milioane de dolari pentru șapte sisteme Watchkeeper. Deocamdată sunt comandate trei, care urmează să fie recepționate „în lunile următoare” – traducere: nu mai vorbim de 2030+, ci de termen scurt, măsurat în trimestre, nu în Planuri Naționale de Apărare.

Fiecare sistem înseamnă, în termeni concreți:

• 3 drone tactice (UAV-uri),
• 2 stații de control la sol,
• 2 sisteme de comunicații,
• echipe dedicate: piloți, operatori de încărcătură utilă (senzori) și tehnicieni.

Nu discutăm de jucării comerciale de tip hobby, ci de un sistem tactic serios, gândit pentru supraveghere, recunoaștere, urmărire de ținte și management al câmpului de luptă.

E important și altceva:

România nu a cumpărat doar „fier”, ci și pachet de instruire. Primele echipaje vor fi formate direct de Elbit, iar ulterior românii instruiți vor deveni, la rândul lor, instructori pentru noile serii. Asta înseamnă că nu mai depindem la infinit de „băieții de la firmă” ca să ridicăm o dronă de la sol.

Drone cu pașaport israelian și buletin de Bacău

Partea interesantă – și rară pentru standardele noastre – este că o mare parte din sistem e produsă în țară. Dronele propriu-zise și stațiile de control terestre nu vin gata făcute în containere sigilate, ci sunt asamblate aici, la Aerostar Bacău, pe o linie industrială care, teoretic, poate deveni și hub regional.

Elbit are deja mai multe centre de dezvoltare și producție în România, nu doar pentru drone, iar programul Watchkeeper împinge încă un pas înainte ideea de „offset” real: nu doar plătim miliarde, ci și punem oameni la muncă, transferăm know-how, creăm o bază industrială care poate fi folosită și la alte programe.

Pentru o țară care s-a obișnuit să cumpere tehnică militară ca pe telefoane – „cutie nouă, garanție, service afară” – faptul că avem producție și asamblare locală e un salt serios. Nu spectaculos, nu suficient, dar necesar.

Ce știu să facă, dincolo de poze frumoase

Watchkeeper e un sistem de recunoaștere și supraveghere, nu o dronă kamikaze de TikTok. Rolul ei e să vadă, să audă (în sens de semnături electromagnetice), să urmărească și să transmită în timp real ce se întâmplă pe teren.

Încărcătura utilă standard include:

• radar specializat în detectarea țintelor terestre – adică poate vedea mișcarea vehiculelor, concentrarea de trupe, logistică în mișcare;
• cameră electro-optică performantă, capabilă să lucreze zi/noapte, în condiții meteo nu tocmai ideale.

Pe scurt, România cumpără ochi și urechi pentru armată, nu doar aripi.

Într-un teatru de operații ca cel de la Marea Neagră sau la granița cu Ucraina și Moldova, informația contează la fel de mult ca muniția. Dacă știi din timp ce mișcă adversarul, poți să nu tragi – sau poți să tragi fix acolo unde doare.

Plus că, în viitor, aceste platforme pot fi configurate cu alte „sarcini utile”: de la pachete de război electronic până la senzori specializați. Faptul că avem producție locală face potențialul de adaptare și mai interesant.

Întârzierea de război: furnizorul are și el frontul lui

Livrările au întârziat câteva luni față de calendarul inițial. Motivul oficial nu e birocrația românească, ci realitatea dură: Israelul a trecut printr-un război, iar o parte din resurse și angajați au fost redirecționați pentru efortul militar intern.

Asta spune ceva important despre lumea în care trăim:

în momentul în care izbucnește un conflict, chiar și marile companii de apărare își vor servi mai întâi propria armată. Este absolut logic – și tocmai de aceea e vital ca România să aibă cât mai mult din lanțul de producție la ea acasă.

Una e să aștepți de la mii de kilometri distanță componente critice în plin haos global și cu totul alta să poți face o parte din mentenanță, asamblare și eventual upgrade-uri în propriile facilități. Watchkeeper nu rezolvă peste noapte problema dependenței de importuri, dar e un început în direcția bună.

De ce „să vină dronele odată!” nu e doar glumă bună

România stă la doi pași de cel mai intens laborator de război cu drone din lume: Ucraina. Acolo am văzut în direct cum se schimbă paradigma militară:

• artileria nu mai trage „după ureche”, ci pe coordonate furnizate de UAV-uri;
• convoaiele nu mai sunt sigure nici la zeci de kilometri de front, pentru că pot fi detectate și lovite la distanță;
• fortificațiile clasice, îngropate, nu mai garantează supraviețuirea, dacă adversarul are ochi în aer și muniție ghidată.

Pe fundalul ăsta, faptul că România a tot întârziat modernizarea flotei de drone a fost, ca să rămânem eleganți, aproape sinucigaș. Ne-am obișnuit să ne ocupăm mai mult de poze cu blindate la parade decât de capacitatea reală de a vedea ce se întâmplă la 100–200 de kilometri de graniță.

„Să vină dronele odată!” nu e o glumă tehnofilă, ci un strigăt sănătos de bun-simț: pe flancul estic al NATO nu mai ai voie să fii analog, într-o lume digitală a focului.

România, între Bayraktar și Watchkeeper

În paralel cu programul Watchkeeper, România a fluturat de mai multe ori ideea achiziției de drone Bayraktar din Turcia. E o discuție interesantă, pentru că cele două programe nu se exclud, ci se completează.

• Watchkeeper e, în esență, un sistem de supraveghere și recunoaștere – „ochii și urechile” câmpului de luptă.
• Bayraktar e gândită clar ca platformă de lovire – „pumnul” care lovește ținte identificate.

Dacă ne iese combinația corectă, România poate avea, în câțiva ani, o arhitectură decenta de drone: unele „văd” și marcheză țintele, altele lovesc, iar toate intră într-un sistem de comandă și control care să vorbească aceeași „limbă” cu NATO.

Problema nu e lipsa tehnologiei, ci viteza deciziilor politice și consecvența investițiilor. Aici, din păcate, nu există firmware care să ne upgradeze clasa politică.

Să nu ne oprim la trei sisteme și o ședință foto

Pericolul clasic, în stil românesc, ar fi ca recepția dronelor Watchkeeper să se transforme într-un eveniment de weekend, cu panglică, poze, două fraze despre „tehnologie de ultimă generație” și apoi să uităm de subiect.

Dacă vrem ca aceste sisteme să conteze cu adevărat, trebuie:

• să investim masiv în pregătirea personalului, nu doar în hardware;
• să integrăm dronele în exerciții reale, în scenarii credibile, nu doar în aplicații „la scenă deschisă”;
• să folosim producția locală ca pretext pentru a construi și alte capabilități – inclusiv drone mai mici, FPV, sisteme autonome, cooperare cu industria privată de la noi.

Modernizarea armatei nu se vede doar în numărul de șuruburi cumpărate, ci în felul în care toate aceste sisteme vorbesc între ele și sunt folosite inteligent.

Watchkeeper poate deveni fie un program de bifat, fie începutul unei schimbări reale în felul în care România vede (la propriu) ce se întâmplă în jur.

O chestiune de supraviețuire

Dacă alegem a doua variantă, expresia „să vină dronele odată!” va începe să sune mai puțin a frustrare și mai mult a plan coerent. Iar pe un flanc NATO expus, cum e al nostru, faptul că în sfârșit ”vedem” de la distanță nu e un moft tehnologic, ci o chestiune de supraviețuire politică, economică și, la nevoie, militară.