Amenzi duble pentru zgomot. În sfârșit, statul aude și el bass-ul vecinului

Camera Deputaților a adoptat proiectul care dublează amenzile pentru românii care își transformă locuința, curtea sau cortul de lângă bloc în scenă de festival improvizat.

Legea merge acum la promulgare, iar modificările vizează Legea 61/1991, actul care sancționează încălcarea normelor de conviețuire socială, ordine și liniște publică.

Pe scurt: petrecerea rămâne liberă, dar nu și dreptul de a băga bass-ul în ficatul vecinilor.

Între orele 22:00–08:00 și 13:00–14:00, tulburarea liniștii publice va fi sancționată cu amenzi între 1.000 și 2.000 de lei, față de nivelul actual, cuprins între 500 și 1.500 de lei.

Pentru petrecerile private cu muzică tare, organizate în corturi, amenajări sau spații deschise aflate lângă locuințe, amenda poate ajunge la 6.000 de lei.

Iar dacă fapta se repetă în 72 de ore, sancțiunea poate urca până la 12.000 de lei sau poate fi înlocuită cu muncă în folosul comunității.

România, țara în care liniștea e mereu negociabilă

La prima vedere, modificarea e binevenită.

România are o problemă veche cu zgomotul domestic, adică acel sport național practicat cu boxa în balcon, flexul în baie, bormașina în peretele comun și nunta cu 280 de decibeli între blocuri.

Problema nu este că oamenii ascultă muzică, dau petreceri sau își renovează locuința.

Problema este convingerea, aproape tribală, că spațiul comun începe și se termină la pragul propriei uși.

După această filozofie de scară de bloc, dacă tu ai chef de chef, tot blocul trebuie să participe. Dacă tu ai găsit duminică după-amiază momentul ideal să găurești faianța, ceilalți au datoria patriotică să asculte simfonia bormașinii în do major.

Aici intrăm într-o zonă mult mai complicată decât simpla amendă pentru muzică tare.

Statul încearcă să sancționeze zgomotul evident, scandalul, larma, petrecerea care se aude de la trei străzi.

Dar rămâne insuficient reglementată, insuficient aplicată și aproape imposibil de civilizat zona gri a deranjului cotidian:

lucrările zgomotoase, reparațiile interminabile, câinii lăsați să latre ore întregi, ușile trântite metodic, aspiratorul nocturn și bormașina duminicală, această goarnă sacră a nesimțirii urbane.

Bormașina de duminică, simbolul unei civilizații obosite

Bormașina românească nu este o unealtă. Este un manifest. Ea nu repară pereți, ci anunță lumii că proprietarul există, suferă, muncește și vrea ca toți ceilalți să afle.

Teoretic, legislația sancționează tulburarea liniștii prin zgomote produse cu aparate, obiecte, strigăte sau larmă, nu doar muzica dată tare.

Așadar, gălăgia produsă în afara orelor clasice de liniște poate deveni problemă dacă depășește limita normală și tulbură efectiv liniștea locatarilor.

Practic, lucrurile sunt mai tulburi.

Poliția trebuie să constate, vecinul trebuie să sune, zgomotul trebuie prins în fapt, iar autoritatea trebuie să aibă chef, timp și instrumente reale de intervenție.

De multe ori, până vine echipajul, petrecerea se îmblânzește, bormașina tace, iar vinovatul deschide ușa cu fața inocentă a omului care tocmai medita la Kant.

De aceea, cuantumul amenzii este doar jumătate din discuție.

Poți să ridici sancțiunea la 12.000 de lei, la 50.000 de lei sau la o capră de aur. Dacă aplicarea rămâne rară, greoaie și inconsistentă, legea devine un afiș frumos lipit pe ușa unei instituții adormite.

Nu lipsa legii ne omoară, ci lipsa reflexului de conviețuire

Aici e miezul problemei.

România nu duce lipsă doar de legi.

Duce lipsă de reflexul simplu al conviețuirii: să te gândești că peretele nu este o frontieră cosmică, ci o placă subțire prin care trec bass-ul, urletele, ciocanul rotopercutor și toate dovezile sonore ale proastei creșteri.

Într-o societate așezată, liniștea nu ar trebui apărată mereu cu poliția.

Ar trebui să funcționeze prin bun-simț, prin reguli de bloc, prin asociații active, prin administrații locale care stabilesc intervale clare pentru lucrări zgomotoase și prin sancțiuni aplicate repetat celor care confundă libertatea cu deranjul altora.

Pentru că libertatea nu înseamnă să faci ce vrei la tine în casă, dacă efectul se aude la toți ceilalți în dormitor.

Libertatea ta de a da muzica tare se termină, de obicei, exact acolo unde începe migrena vecinului.

Amenzile cresc. Întrebarea este dacă va crește și respectul

Noile sancțiuni pot fi utile.

O amendă de 2.000, 6.000 sau 12.000 de lei nu mai este o glumă, cel puțin pentru cei care chiar o plătesc.

Poate mai temperează petrecerile cu boxe de nuntă în curte, poate mai rărește festivalurile de apartament, poate mai convinge câțiva DJ de sufragerie că vecinii nu sunt public captiv.

Dar adevărata schimbare nu stă doar în cifre. Stă în aplicare.

Stă în patrule care vin când sunt chemate.

Stă în procese-verbale făcute serios.

Stă în recidiviști sancționați, nu doar rugați frumos să „dea mai încet”.

Stă în administrații locale care tratează liniștea ca pe o formă de sănătate publică, nu ca pe un moft de oameni sensibili.

Fiindcă zgomotul constant nu este doar deranj.

Este uzură nervoasă.

Este agresiune măruntă, repetată, domestică.

Este picătura chinezească pusă pe boxe, flex, bormașină și chef de sâmbătă prelungit până luni dimineață.

România face un pas corect prin amenzi mai mari.

Dar până nu va înțelege că liniștea nu este un privilegiu, ci o condiție minimă de viață civilizată, vom rămâne tot acolo: cu legea în Monitorul Oficial și cu vecinul în perete, căutând diblul perfect în miezul după-amiezii de duminică.