Victor Rebengiuc, România care nu se face de râs. Un premiu, o viață și câteva lecții pentru generațiile care vin

La 92 de ani, Victor Rebengiuc primește Premiul „România Europeană 2025” și, odată cu el, i se recunoaște oficial ceea ce publicul știa demult: nu e doar un actor mare, e unul dintre puținii oameni care au transformat arta românească într-un exercițiu de luciditate și responsabilitate.

La Ateneul Român, într-o sală în care se simțea mai mult respect decât protocol, președintele Nicușor Dan și reprezentanții ICDE au vorbit despre „model”, „reper moral”, „busolă”. Rebengiuc a răspuns în stilul lui: cu autoironie, modestie și povești care spun, de fapt, totul despre felul în care se construiește o biografie a demnității.

„Avem boala de a transforma lucrurile vii în șabloane”

Discursul lui Nicușor Dan a avut un început foarte lucid: diagnosticul unei maladii naționale.

„Noi, românii, avem boala de a transforma multe lucruri vii în şabloane: Eminescu, poetul nepereche, nu-l mai citeşte nimeni. Cam aşa se întâmplă şi cu democraţia şi cu Europa, care a devenit un şablon.”

E exact tipul de frază pe care Rebengiuc ar fi putut s-o spună el însuși: simplă, tăioasă, fără floricele.

Președintele a continuat, vorbind despre Europa nu ca despre o vacă de muls „fonduri”, ci ca despre un organism viu, cu dileme și crize reale, de la politica de mediu la competitivitate. În logica asta, a spus el, România contează în UE doar dacă intră în dezbatere, nu dacă stă la coadă la bani.

Un astfel de cadru nu putea fi ales întâmplător pentru Rebengiuc. Omul nu vine dintr-o zonă de festivism, ci din zona aceea rară în care „Europa” nu e slogan, ci standard moral și intelectual.

„Avem nevoie acută de modele. Domnul Rebengiuc este un model”

Momentul-cheie al discursului prezidențial a venit când Nicușor Dan a trecut de la Europa la omul din fața lui:

„Domnul Rebengiuc este cineva care a cunoscut succesul, dar care nu s-a lăsat dominat şi a continuat să muncească (…) Un lucru şi mai important, în opinia mea, este responsabilitatea faţă de societate. (…) Dacă noi vrem ca societatea asta să se dezvolte, trebuie să avem curajul să spunem ceea ce credem despre societatea noastră pentru ca să reuşim să o însănătoşim. (…) Avem nevoie acută de modele. Fără discuţie, domnul Rebengiuc este un model.”

Nu e un compliment aruncat la întâmplare.

Rebengiuc a făcut ceva ce foarte puțini din generația lui au reușit: a îmbinat succesul artistic cu asumarea publică. A fost director de teatru (Bulandra), a fost rector la UNATC, a ieșit în stradă, a vorbit răspicat când alții tăceau. Știa foarte bine că, în momentul în care „îți asumi o opinie în spațiul public”, nu mai ești doar actorul iubit de toată lumea, ci devii și țintă.

Apelul lui Nicușor Dan către presă a fost la fel de clar:

„Mi-ar plăcea să vedem aceste modele vii mai des în studiourile de televiziune, pentru că, din păcate, în momentul ăsta la 90% dintre oamenii care apar ştiu ce o să spună înainte să deschidă gura. Dacă vrem să avem o dezbatere între noi, cred că ea trebuie să fie reală, cu oameni reali.”

Într-o lume infestată de „experți” reciclați, Rebengiuc apare ca o specie pe cale de dispariție: omul care nu-și vinde numele pe nimic și nu-și negociază vorbele după rating.

„Nu onorăm doar un mare actor, ci o biografie a demnității”

Laudatio rostit de Raluca Moldovan, președinta ICDE, a pus în fraze bine așezate ceea ce foarte mulți spectatori au simțit instinctiv atunci când l-au văzut pe Rebengiuc în „Moromeții”, „Balanța”, „O scrisoare pierdută” sau pe scena Bulandrei:

„Nu onorăm doar un mare actor, ci şi un reper moral, nu aniversăm doar o carieră, ci o biografie a demnităţii. (…) El nu a fost niciodată doar un interpret, a fost un om care a dat expresie prin rolurile sale nu doar unor personaje, ci unei întregi sensibilităţi colective. Există actori mari şi există actori necesari. Victor Rebengiuc a fost neîntrerupt ambele.”

Și poate cea mai frumoasă formulare:

„Pentru Victor Rebengiuc, România europeană nu este o abstracţie tehnică sau un proiect administrativ, este un spaţiu moral, este România în care libertatea se trăieşte, nu se declamă, cultura nu este un ornament, ci infrastructura profundă a societăţii.”

Aici e cheia: în ultimii 30 de ani, Rebengiuc a fost unul dintre puținii care au arătat, prin felul în care trăiește, nu doar prin felul în care joacă, că „România europeană” începe din comportamentul fiecăruia. Din decență, din luciditate, din refuzul compromisului ieftin.

„În testamentul meu o să refuz ca numele meu să fie acordat unei străzi”

Și fix când solemnitatea risca să devină apăsătoare, a intrat în scenă Rebengiuc, cu autoironia lui calmă. Deranjat de faptul că numele îi este pronunțat frecvent greșit, a spus:

„În testamentul meu o să refuz ca numele meu să fie acordat unei străzi, pentru că ar produce mari încurcături locuitorilor acelei străzi. M-ar înjura tot timpul.”

A urmat povestea, delicioasă, cu filmarea la „Niki Ardelean, colonel de artilerie”, într-un bloc din Militari. Îmbrăcat în ofițer, în papuci, aștepta semnalul de acțiune:

„În momentul ăla intră o doamnă, cu un căţel. Mă vede, ştia că se filmează, dar nu ştia ce. Se uită la mine şi zice: «Sergiu?». «Nu, Victor!». «Victor? Şi mai cum?».”

De aici și concluzia lui: cum să vrei să vezi „Strada Victor Rebengiuc” când lumea întreabă „Victor? Și mai cum?”

Umorul ăsta, blând și precis, e parte din farmecul personajului. Te face să râzi, dar în spatele râsului e o modestie foarte serioasă: omul chiar nu e preocupat să-și vadă numele pe clădiri, ci pe afișele spectacolelor bine făcute și, eventual, în memoria spectatorilor.

„Bă, Rebengiuc, tu ar trebui să dai la teatru!”

Povestea începuturilor lui are ceva de scenă construită de un dramaturg bun. Crescut într-o familie sărmană, care nu mergea la teatru, a intrat în lumea asta aproape din întâmplare:

„Familia mea nu fusese niciodată la teatru, oameni sărmani, la teatru n-am fost niciodată, ascultam teatru la radio, recunoşteam actorii după voce, dar nu m-am gândit niciodată că vreau să fiu actor.”

Juca într-o piesă la școală, un rol de portar analfabet, într-o comedie ușoară. Directorul liceului tehnic (el era la transformatoare electrice) vine la spectacol și, la final, îi spune simplu:

„Bă, Rebengiuc, tu ar trebui să dai la teatru!”

Fraza asta i-a schimbat viața. Dacă omul care l-a văzut pentru prima oară i-a spus asta, a meritat să încerce. Restul e istorie: examen la teatru, colegi care făceau figurație cu Vraca, Calboreanu, Godeanu, generație puternică. A intrat în profesie „luat de viață”, nu împins de ambiții de mamă-manager.

De la chiabur ”negativ” la model moral

Primul lui rol: un chiabur negativ, într-o piesă propagandistică, „Ce i s-a întâmplat Gherghinei”. Apoi, roluri la Ateneul Popular, concursuri, spectacole. Abia mai târziu și-a dat seama că meseria asta îl va defini.

Marele noroc, spune el, a fost generația:

„Noi eram o generaţie numeroasă, era George Constantin, Cozorici, Albulescu, Silviu Stănculescu, Amza, Silvia Popovici, Sanda Toma, Draga Olteanu. Toţi eram curtaţi de directorii de teatre.”

A lucrat cu Ciulei, Pintilie, Penciulescu, Vlad Mugur – „încă două-trei facultăți”, cum le numește. De la profesoara Aura Buzescu a primit una dintre cele mai importante lecții de actorie:

„Sentimentul se vede dacă-l trăieşti, dacă simţi că eşti uimit de ceva, dacă simţi că ai ceva de spus şi poţi să spui, atunci faţa ta exprimă ce simţi.”

Asta explică de ce, la un moment dat, cineva a spus despre el, privind „Balanța”:
„Victor nu joacă, Victor este.”

De ce contează Victor Rebengiuc pentru România europeană

Într-o țară în care „modelele” sunt deseori doar figuri de carton umflate la televizor, Rebengiuc rămâne un reper rar: un om care și-a făcut meseria impecabil, care a refuzat compromisuri, care și-a asumat poziții civice și care, la 92 de ani, vorbește cu aceeași decență și luciditate.

Nu cere străzi cu numele lui.
Nu cere statuete.
Nu cere cult al personalității.

Dar, fără să vrea, a ajuns exact acolo: în zona aceea scurtă de nume pe care tinerii le pot lua ca busolă.

Într-o Românie care se ceartă pe lozinci, Rebengiuc rămâne argumentul viu că valorile se trăiesc, nu se strigă.

Iar faptul că un astfel de om primește Premiul „România Europeană” spune, pentru o dată, ceva bun și despre țara care îl onorează, nu doar despre omul care îl primește.