Poftele imperialiste în ianuarie 2026 – jaloanele nebuniei și cum se leagă între ele

Ianuarie 2026 arată ca un moment în care marile puteri nu mai au răbdare cu finețurile ordinii internaționale. Nu e neapărat „un nou 1938”, dar e genul de perioadă în care se fac teste de rezistență: cât de mult poți forța fără să plătești un preț real? Cât de elastică e suveranitatea altora? Cât de repede se prăbușește ideea că lumea se guvernează prin reguli, nu prin mușchi?

„Nebunia” nu e un singur episod. E o succesiune de jaloane – unele militare, altele declarative – care, puse cap la cap, arată o întoarcere la logica veche: îți iei ce poți, justifici după.

America: de la „ordinea bazată pe reguli” la „îmi trebuie un titlu de proprietate”

În ultimii ani, SUA au trăit o tensiune internă între două instincte: cel de garant al ordinii globale și cel de putere care își revendică libertatea de acțiune. În ianuarie 2026, partea a doua e din ce în ce mai zgomotoasă.

Venezuela a fost, probabil, cel mai brutal „jalon” recent:

o acțiune americană descrisă în termeni de operațiune militară/raid, cu efect politic direct asupra conducerii de la Caracas și cu consecințe care încă sunt disputate în detaliu (inclusiv prin bilanțuri și acuzații reciproce). Dincolo de cifre, care se bat cap în cap în funcție de tabără, importantă e logica: SUA transmit un mesaj de tip „America Latină e curtea noastră strategică”, iar orice influență rivală (în special chineză) devine pretext pentru intervenție sau presiune. Iar când o mare putere se întoarce la ideea de „Monroe reîncărcat”, dreptul internațional devine, în cel mai bun caz, decor.

La pachet vine și episodul Cuba, unde retorica foarte recentă a escaladat:

nu mai vorbim doar de sancțiuni, ci de avertismente și condiționări publice legate de resurse (în special de relația energetică a Cubei cu Venezuela). Mesajul implicit: dacă Venezuela e „rezolvată”, Cuba urmează să fie „negociată” din poziție de forță. Chiar și atunci când nu se trage, limbajul este cel al presiunii maximale, iar presiunea maximală e o formă de agresiune, doar că nu lasă crater.

În același registru intră și Groenlanda, unde discuțiile despre „a obține insula într-un fel sau altul” împing o problemă de securitate arctică (perfect negociabilă diplomatic) spre o zonă absurdă:

un aliat NATO este împins să ia în calcul scenarii defensive împotriva propriului garant strategic. Chiar dacă probabilitatea unei acțiuni militare americane e mică, simplul fapt că ideea a fost aruncată public creează o fisură enormă: dacă un stat poate vorbi despre suveranitatea altuia ca despre o tranzacție sau o necesitate, atunci „ordinea bazată pe reguli” devine condițională.

Iranul e alt jalon esențial, dar aici e important să corectăm cronologia:

loviturile americane asupra unor facilități nucleare iraniene au fost relatate ca având loc în 2025, iar la final de 2025 există deja poziționări iraniene de tipul „vom reconstrui” și discuții despre cât de mare a fost, de fapt, efectul. Peste această poveste planează o logică periculoasă: dacă lovitura preventivă devine un instrument „acceptabil” când subiectul e nuclear, atunci standardul de folosire a forței urcă pe o pantă alunecoasă. Într-o lume în care fiecare își definește singur „amenințarea existențială”, orice stat puternic poate găsi justificări pentru a lovi.

Rusia: imperialismul pe față și școala cinismului strategic

Rusia rămâne polul care a reînviat cel mai explicit logica imperială clasică: dreptul internațional este subordonat „interesului de securitate”, iar securitatea este definită unilateral. Pentru Moscova, vecinii nu sunt cu adevărat suverani, ci spații tampon, zone în care orientarea externă trebuie să fie acceptabilă pentru Kremlin.

Aici „jalonul” nu e declarativ. E pe teren: război, anexări, presiune permanentă. Și mai e ceva: Rusia a înțeles că nu trebuie să învingă definitiv ca să câștige. E suficient să mențină conflictul, să obosească alianțele, să creeze neîncredere. În clipa în care Occidentul e prins în propriile lui dispute (de exemplu, scenariile ridicole de tip Groenlanda), Moscova obține exact ce vrea: o alianță care își pierde reflexul unității.

China: pofte pe termen lung, ambalate „pașnic”, dar cu direcție clară

China are o formă diferită de imperialism: mai puțin tanc, mai mult contract, mai puțin ocupație, mai multă infrastructură, resurse și tehnologii. Beijingul preferă să pară calm și rațional, iar reacțiile lui oficiale sunt adesea formulate ca apel la „interesele generale ale comunității internaționale” și la stabilitate.

Dar asta nu înseamnă absența poftei. Înseamnă altă metodă: China își construiește poziții economice, logistice și tehnologice care, în timp, produc dependență și influență. În acest tablou, Arctica devine interesantă nu ca teritoriu de cucerit, ci ca spațiu de acces și viitor comercial; iar America Latină devine câmp de competiție economică, ceea ce explică de ce SUA reacționează atât de nervos în Venezuela: nu e doar despre un regim, e despre „cine are voie să fie puternic” într-o zonă.

Nebunia declarativă: când vorbele devin arme

Un element specific perioadei actuale este că agresiunea nu mai vine doar sub forma invaziei. Vine și sub forma „declarației performative”: spui ceva suficient de mare, suficient de dur, suficient de șocant, ca să schimbi realitatea politică. Chiar dacă nu faci pasul militar, ai obținut deja:

• panică la adversar,
• mobilizare în tabăra ta,
• repoziționări diplomatice,
• negociere din frică.

Așa se întâmplă cu Groenlanda:

Chiar fără tancuri, simpla aruncare în spațiul public a ideii de preluare schimbă agenda NATO, irită Europa, oferă muniție Rusiei și sperie statele mici. La fel, avertismentele despre Cuba nu trebuie să se transforme în operațiune ca să funcționeze: ele „lucrează” deja prin presiune psihologică și economică.

Ce rezultă: dreptul internațional ca limbaj, nu ca frână

Puse cap la cap, aceste jaloane arată o realitate crudă: dreptul internațional rămâne invocat, dar tot mai des nu mai operează ca o frână, ci ca o retorică. Statele mici îl invocă pentru supraviețuire. Statele mari îl invocă pentru legitimitate. Și îl ignoră când le stă în cale.

Ianuarie 2026, cu episoadele Venezuela-Groenlanda-Cuba, cu tensiunile arctice, cu ecourile loviturilor asupra Iranului, cu conflictul rusesc și competiția sino-americană, conturează o lume în care ordinea de drept e provocată simultan din mai multe direcții.

Nu trăim un singur conflict.

Trăim o schimbare de mentalitate: revenirea ideii că lumea poate fi „împărțită” nu prin conferințe, ci prin forță, presiune și intimidare.

Asta este, de fapt, nebunia: nu un eveniment izolat, ci o ”normalizare” a gândirii imperiale în secolul XXI.