Trump își face un ONU propriu, cu taxă de intrare: despre „Consiliul Păcii”

Într-o lume în care ordinea internațională pare uneori la fel de fragilă ca o microeconomie balcanică în recesiune, o idee apărută recent în presa globală îți dă un fior rece: Donald Trump ar lucra la înființarea unui „Consiliu al Păcii” – o instituție globală paralelă ONU, dar cu taxe de membru de ordinul miliardelor de dolari și cu președinția personală ca element central de legitimitate.

Da: nu e o glumă de satiră politică.

E o poveste despre cum poate fi reconstruită diplomația globală pe modelul „plătești ca să fii respectat”. Și România a fost deja menționată ca unul dintre statele invitate.

Ce e, de fapt, „Consiliul Păcii”?

Informațiile au circulat după publicarea unui reportaj semnat de Reuters, bazat pe drafturi de documente și declarații din apropierea Casei Albe. Conform acelor texte, proiectul ar propune o structură globală de „garantare a păcii” în care statele membre:

• achită o cotizație minimă de aproximativ 1 miliard de dolari anual;
• intră într-un consiliu condus – inițial cel puțin – de Donald Trump însuși;
• au mandate formal aprobate de liderul acestui organism;
• beneficiază de „statusuri privilegiate” în schimbul aderării financiare.

Practic, într-o lume în care ONU are resurse limitate, consens dificil și reguli clare, Trump pare să vrea să creeze un ONU paralel, dar pe bani – și sub controlul personal. Asta ar putea transforma diplomația globală nu într-un spațiu de principii, ci într-un spațiu de acces pe bază de “abonament”.

Totuși, Casa Albă a reacționat oficial, calificând ca „înșelătoare” ideea unei taxe fixate la 1 miliard. Oficialii au precizat că nu există o cotizație minimă obligatorie stabilită în mod oficial. Asta lasă loc de interpretări: ori proiectul e real, dar necoafat mediatic, ori e un balon – sau o manevră de testare publică a reacțiilor.

De ce un astfel de „ONU de buzunar” e tulburător

Istoria instituțiilor internaționale moderne pornește de la un principiu: legea statelor, nu statul legii. Adică ONU, DPI sau OMC funcționează prin acorduri multilaterale, egalitare, cu norme și proceduri. Scenariul descris de drafturile despre „Consiliul Păcii” ar muta echilibrul:

🔹 De la lege și consens
➡️ la bani și putere decizională proporțională cu contribuția financiară.

🔹 De la instituții cu reprezentare egală
➡️ la cluburi restrânse și costisitoare, în care cine plătește mai mult dictează agende.

🔹 De la mandate stabilite de tratate
➡️ la mandate aprobate de președintele organismului.

Este o idee care seamănă mai mult cu un club elitist decât cu o organizație multilaterala onorabilă.

De ce România a fost invitată (și de ce asta nu e neapărat un semn bun)

Pe hârtie, lista țărilor invitate prefigurează un grup de state considerate „responsabile”, „stabile” sau utile strategic:

• state NATO (inclusiv România),
• actori regionali importanți,
• parteneri cheie în zona securității și infrastructurii.

România, din punctul ăsta de vedere, bifează cel puțin trei criterii:

1. Membru NATO pe flancul estic, important pentru securitatea europeană;
2. Actor implicat în sprijinul Ucrainei și stabilitatea regiunii;
3. Un stat suficient de vizibil, dar nu prea mare ca să conteste liderii din Vest.

Invitația nu e un act de onoare, ci un sarcină diplomatică complicată: România se află visceral într-un joc în care rolul său real e mai degrabă de pion util decât de partener egal.

De ce 1 miliard de dolari e doar începutul problemei

Chiar dacă Casa Albă spune că cifra e „neconfirmată”, simpla apariție a ideii în discursul public e relevantă. Ideea de a avea o taxă fixă și mare pentru a face parte din „Consiliul Păcii” transmite trei lucruri:

1) Diplomația devine „pay-to-play”

Nu mai contează doar votul, alianța, tratatul. Contează cât plătești. Dar:

• statele mici nu pot concura;
• statele mari pot cumpăra influență;
• ideea de egalitate internațională e subminată.

Este o comercializare a păcii.

2) Puterea de decizie se centralizează

Dacă contributori importanți plătesc mai mult, ei vor avea:

• influență majoră în decizii;
• posibilitatea de a seta agenda;
• un drept de veto informatic sau informal.

Adio egalitate de șanse. Bun venit la diplomația bazată pe bani.

3) Deciziile nu vor mai fi transparente

Cluburile scumpe au reguli interne. Rareori:

• publicul știe ce se negociază;
• parlamentele naționale sunt consultați;
• societatea civilă are un cuvânt de spus.

Un astfel de consiliu ar funcționa pe bază de „secretariat privat plus influență individuală”.

Paradoxul „pacea ca produs”

Ideea de „consiliu al păcii” nu e în sine absurdă. Oamenii vor pace, cooperare, stabilitate. Dar:

• pacea nu e un produs de lux;
• pacea nu e o marfă accesibilă doar la abonament mare.

Mai alarmant: dacă războiul din Ucraina a arătat ceva, e că țărilor nu le ajung resursele pe care le investesc în securitate. Să transformi apoi instituțiile de cooperare într-un pilon de profiturile unor state sau lideri e contrar logicii multilaterale.

Cine are de câștigat (și cine nu)

Câștigători probabili

• state mari cu resurse financiare (Statele Unite, eventual aliați strategici);
• grupuri economice interesate de noi jocuri de reguli;
• lideri politici care vor o bază proprie de putere globală.

Perdanți probabili

• state mici sau mijlocii fără resurse de abonare;
• societăți civile care cer transparență;
• țări care cred în răspundere democratică in instituțiile multilaterale.

România, în această schemă, riscă să fie:

• pusă în poziția de a plăti pentru legitimitate;
• presată să aleagă între instrumente tradiționale și cluburi costisitoare;
• constrânsă să accepte reguli neclare doar ca să nu rămână pe dinafară.

Și acum, ce urmează?

Dacă povestea „Consiliului Păcii” e reală și nu doar un test de opinie, atunci:

1. Statele trebuie să ceară textele oficiale;
2. Mecanismele financiare trebuie clarificate;
3. Parlamentele trebuie consultate urgent;
4. Societatea civilă trebuie să cunoască adevărul, nu doar scurgerile de presă.

În geopolitică, substanța bate decorul. Dacă marile decizii globale sunt luate în cluburi pe bază de bani, atunci nu mai vorbim despre ordine globală, ci despre ordine pe cartel.

Obsesia controlului planetar

„Consiliul Păcii” care apare în relatările recente nu e doar o idee – e un semnal de alarmă. El spune că lumea se îndreaptă spre un model în care:

• diplomația nu e un drept egal;
• pacea nu e o valoare universală;
• puterea nu e bazată pe tratate, ci pe buzunare adânci.

Iar pentru România, acceptarea unei astfel de invitații fără clarificări radicale ar fi echivalentă cu:
„Bine, ne dăm votul… dar lasă-ne și oferta de preț.”

Și ăsta nu e un text despre pace.
E un text despre cine controlează pacea.