Melteanul filosof – marea gândire la semianalfabeți

România a produs, în ultimii ani, un personaj fascinant: melteanul filosof. Nu e doar meltean, ar fi prea simplu. Nici filosof, ar fi prea pretențios. E un hibrid spectaculos, un organism adaptat perfect epocii rețelelor sociale, al podcastului făcut pe genunchi și al „opiniilor” livrate cu gravitate de om care n-a citit nimic, dar a înțeles tot.

Melteanul filosof nu vorbește mult. decretează. Nu discută. sentențiază. Nu pune întrebări. știe. Iar ce știe e întotdeauna „din experiență”, chiar dacă experiența lui se rezumă la un service auto, două divorțuri, trei teorii ale conspirației și o bibliotecă de citate prost înțelese.

Filosofia la bordură

Filosofia melteanului nu are nevoie de concepte. Are nevoie de ton. De sprânceană ridicată. De pauză strategică. De acel „bă, fii atent aici” care anulează din start orice dialog.

El nu spune „cred că”. Spune „e clar că”.
Nu spune „am citit”. Spune „știu eu”.
Nu spune „nu sunt sigur”. Spune „toată lumea știe”.

Filosofia lui e una de bordură, dar livrată cu aer de amfiteatru. Are propoziții scurte, cuvântări definitive și un dispreț total față de nuanță. Nuanța e pentru fraieri. Complexitatea e suspectă. Dacă nu poți explica un subiect complicat în trei fraze nervoase, înseamnă că „ascunzi ceva”.

Marile teme ale gândirii meltenești

Melteanul filosof are câteva obsesii, un canon propriu, o „operă” coerentă:

1. „Pe vremea mea…”
   Un timp mitologic în care oamenii erau drepți, femeile erau „femei”, bărbații erau „bărbați”, copiii tăceau, iar statul nu te fura decât discret. Nu contează că „vremea lui” era, de fapt, o epocă de mizerie, frică și cozi. Memoria lui e selectivă și foarte convenabilă.
2. „Sistemul”
   Un balaur fără chip, responsabil pentru toate eșecurile personale. Dacă n-ai reușit, e din cauza Sistemului. Dacă ai reușit puțin, ai reușit în ciuda Dacă altul a reușit mai mult, sigur e „cu Sistemul”.
3. „Toți sunt la fel”
   Fraza care îi permite să nu gândească niciodată. Egalizarea absolută a tuturor diferențelor morale, profesionale și intelectuale. Dacă toți sunt la fel, nu mai e nevoie să alegi, să judeci, să discerni. Te retragi în cinism și te declari superior.
4. „Adevărul pe care nu ți-l spune nimeni”
   De regulă, adevărul e un clip prost montat, o postare virală sau o frază scoasă din context. Dar e spus cu atâta siguranță încât pare revelație.

Semi-analfabetismul ca formă de mândrie

Melteanul filosof nu e jenat de lipsa lecturii. Dimpotrivă, o afișează ca pe o virtute. „Eu n-am citit cărți, dar am gândit toată viața”. Ca și cum cititul ar fi un substitut ieftin pentru trăit, nu o extensie a lui.

El confundă:

• informația cu înțelepciunea,
• experiența personală cu adevărul universal,
• ignoranța cu autenticitatea.

Și mai ales confundă opinia cu gândirea. Faptul că are o părere despre orice nu înseamnă că a gândit ceva. Dar pentru el, a vorbi tare e echivalent cu a avea dreptate.

Cum ajunge melteanul filosof lider de opinie

Simplu: într-o societate obosită, siguranța bate inteligența. Omul care vorbește apăsat, fără dubii, fără întrebări, pare „puternic”. Nu contează că spune prostii. Contează că le spune cu convingere.

Algoritmii îl iubesc.

Televiziunile îl folosesc.

Politicienii îl imită.

Pentru că melteanul filosof are o calitate rară: simplifică brutal. Taie noduri, ignoră realitatea, oferă explicații ușor de digerat. Exact ce trebuie într-o lume care nu mai are răbdare.

Ura față de cei care chiar gândesc

Melteanul filosof are o antipatie viscerală față de oamenii care pun întrebări, care problematizează, care nu oferă răspunsuri instant. Îi numește:

• „teoreticieni inutili”,
• „intelectuali de carton”,
• „rupți de realitate”,
• ”jeguri elitiste”.

În realitate, îi disprețuiește pentru că îi amenință confortul mental. Gândirea adevărată e incomodă. Îți arată că nu știi. Îți cere efort. Îți dărâmă certitudinile. Or, melteanul filosof trăiește din certitudini ieftine, nu din îndoieli fertile.

Politica melteanului filosof

În politică, melteanul filosof e devastator. El vrea soluții simple la probleme complexe. Vrea ordine fără drepturi. Morală fără lege. Pedepse fără procese. Grațieri în numele ”patriotismului”. Lideri „care să facă ceva”, indiferent ce.

Nu-l interesează instituțiile. Nu-l interesează procedurile. Nu-l interesează consecințele. Îl interesează sentimentul că cineva „le spune pe nume”. Că cineva „îi pune la punct”.

De aici până la autoritarism nu e un drum lung. E doar un pas de la „m-am săturat” la „să vină cineva tare”.

De ce prinde atât de bine

Pentru că melteanul filosof nu cere nimic de la tine. Nu te pune să citești. Nu te pune să gândești. Nu te pune să te îndoiești. Îți confirmă exact ce vrei să auzi: că ești deștept, că alții sunt proști, că lumea e simplă și nedreaptă, iar vina e mereu în altă parte.

E o filozofie a liniștii intelectuale. A somnului adânc al minții.

Nu prostia e problema, ci orgoliul

Melteanul filosof nu e periculos pentru că e limitat. Mulți oameni sunt limitați și nu fac rău nimănui. E periculos pentru că e convins că a depășit limita. Că știe. Că a înțeles. Că n-are ce să mai învețe.

Când semi-analfabetismul se combină cu orgoliul, apare acest personaj grotesc, dar influent, care transformă ignoranța în virtute și agresivitatea în argument.

Și poate asta e adevărata dramă: nu că există melteni. Ci că, la un moment dat, încep să se creadă filosofi.

Panseuri fundamentale din gândirea melteanului filosof

Orice sistem filosofic serios are nevoie de maxime. De fraze scurte, definitive, aparent memorabile. Melteanul filosof nu face excepție. Dimpotrivă: trăiește din ele. Le repetă, le distribuie, le declamă cu aerul că tocmai a rostit ceva ce va rămâne în istorie.

Iată câteva dintre pietrele de temelie ale acestei gândiri profunde.

„Viața m-a învățat mai mult decât orice carte.”
Traducere: n-am citit nimic și refuz ideea că altcineva ar putea ști ceva ce eu nu știu. Viața lui, desigur, nu e analizată, nu e comparată, nu e pusă sub semnul întrebării. E luată ca dogmă.

„Cine gândește prea mult nu mai face nimic.”
O frază preferată de cei care nu gândesc deloc, dar fac prostii cu mare energie. Gândirea devine suspectă, paralizantă, aproape imorală. Acțiunea, indiferent de rezultat, e virtute supremă.

„Lucrurile sunt simple, doar că unii le complică intenționat.”
Axioma de aur a anti-intelectualismului. Dacă realitatea e complexă, sigur e din vina „lor”. A celor care câștigă din complicații. A celor care „îți bagă teorii în cap”.

„Eu spun ce gândesc, nu ca alții.”
Ca și cum autocontrolul, nuanța sau reflecția ar fi forme de minciună. Brutalitatea devine autenticitate. Nepriceperea – sinceritate.

„Adevărul e undeva la mijloc.”
Rostită invariabil fără să fie analizate extremele. „Mijlocul” e un loc confortabil în care nu trebuie să iei poziție, dar poți poza în om echilibrat.

„Nu mai avem valori.”
Fraza preferată a celui care nu poate numi nicio valoare concretă, dar e convins că ele existau cândva, vag, într-un trecut glorios pe care nu-l poate descrie precis.

Ontologia meltenească: „eu simt, deci e adevărat”

Pentru melteanul filosof, emoția este criteriu de adevăr. Dacă ceva îl enervează, înseamnă că e fals. Dacă îl liniștește, e corect. Dacă îl confirmă, e profund.

Nu există:

• verificare,
• comparație,
• context.

Există doar rezonanță personală. Adevărul nu mai e ceva ce se caută, ci ceva ce „simți”. De aici și disprețul față de date, studii, analize: ele pot contrazice trăirea. Iar trăirea nu se contrazice.

Etica melteanului: moralitate fără responsabilitate

Melteanul filosof e profund moral… în abstract.

E indignat de:

• corupție,
• hoție,
• trădare,
• ipocrizie.

Dar indignarea nu produce niciodată responsabilitate personală. El e mereu de partea binelui, dar binele nu-l obligă la nimic. Nu-l obligă să se informeze, să se implice, să accepte complexitatea sau să-și corecteze opiniile.

E o etică de balcon: strigată tare, practicată deloc.

Metafizica melteanului: „nimic nu e întâmplător”

Universul melteanului filosof e perfect ordonat de intenții ascunse. Nu există coincidențe. Nu există haos. Totul e făcut „cu un scop”.

Dacă nu înțelege un eveniment, concluzia nu e că nu știe suficient, ci că adevărul i se ascunde. Iar asta îl face, paradoxal, să se simtă special. Inițiat. „Trezit”.

Ignoranța devine un privilegiu epistemic.

Gândirea care nu riscă nimic

Panseurile meltenești au un mare avantaj: nu riscă nimic. Nu pot fi falsificate, nu pot fi contrazise, nu pot fi aprofundate. Sunt rotunde, sonore și complet sterile.

Ele nu duc nicăieri, dar dau impresia de profunzime. Sunt filosofia perfectă pentru o lume grăbită: rapidă, agresivă, autosuficientă.

Și poate aici e ironia finală: melteanul filosof nu e opusul filosofului. E caricatura lui, apărută atunci când dorința de a părea deștept a înlocuit complet efortul de a gândi.

Cum ajunge această gândire politică de stat

Nicio formă de prostie nu devine periculoasă cât timp rămâne la nivel individual. Omul care spune prostii la masă, pe Facebook sau la colțul blocului e, în cel mai rău caz, obositor. Problema apare în momentul în care prostia organizată capătă legitimitate, iar melteanul filosof începe să fie tratat nu ca simptom, ci ca soluție.

Drumul e surprinzător de scurt.

Primul pas este normalizarea discursului simplist.

Politicienii învață rapid că nu e nevoie să explice, ci să confirme. Nu mai câștigă cel care spune adevărul incomod, ci cel care spune exact ce vrea publicul să audă, cu voce tare și fără ezitări. Complexitatea devine semn de slăbiciune. Nuanța – dovadă de nesiguranță.

Al doilea pas este instituționalizarea certitudinii.

Odată ajuns la putere, melteanul filosof nu mai acceptă întrebări. El „știe”. Și pentru că știe, nu mai are nevoie de experți, de studii, de analize. Apar expresii-cheie:
„e evident”,
„lucrurile sunt clare”,
„nu trebuie să fii specialist”.

Statul începe să fie condus pe bază de intuiții personale și resentimente colective, nu pe date. Politica devine o extensie a nervilor.

Al treilea pas este demonizarea gândirii reale.

Intelectualii, tehnocrații, specialiștii devin „suspecți”. Sunt acuzați că „nu trăiesc în realitate”, că „nu simt pulsul poporului”, că „au interese”. Oricine aduce argumente este suspectat că „complică intenționat”. Gândirea critică e redefinită ca sabotaj.

Al patrulea pas este legiferarea impulsului.

Când melteanul filosof ajunge să facă legi, apare tragedia completă. Legea nu mai e un mecanism de echilibru, ci o reacție emoțională. Se dă o lege „pentru că lumea cere”. Se taie, se interzice, se pedepsește, se simplifică brutal. Nu contează consecințele. Contează satisfacția imediată a sentimentului de „s-a făcut ceva”.

În acest punct, statul începe să semene cu mintea celui care îl conduce: fragmentat, impulsiv, convins că are dreptate și incapabil să se corecteze.

Ultimul pas este sacralizarea ignoranței.

Melteanul filosof ajuns la putere devine model. Publicul vede că nu trebuie să știi, nu trebuie să citești, nu trebuie să înțelegi. Trebuie doar să fii sigur pe tine. Astfel, ignoranța nu mai e o rușine, ci o virtute politică. Cu cât știi mai puțin, cu atât pari mai „autentic”.

Așa ajunge această gândire politică de stat:

Nu printr-o lovitură de forță, ci printr-o uzură lentă a inteligenței publice. Nu vine cu tancuri, ci cu sloganuri. Nu desființează gândirea, ci o face inutilă.

Și poate asta e concluzia cea mai amară:
Dictatura nu începe atunci când nu mai ai voie să gândești.
Începe atunci când gândirea nu mai contează pentru nimeni.