Palatul blestemat al Veneției. De ce fuge lumea de o bijuterie de 20 de milioane de euro

Un palat renascentist perfect poziționat pe Canal Grande, cu fațadă elegantă, istorie de manual și vecinătate selectă, care ar trebui să fie visul oricărui investitor cu buzunare adânci. Și totuși, de zeci de ani, rămâne nevândut. Motivul? Veneția jură că este blestemat.

O bijuterie arhitecturală cu pedigree impecabil

Privit la rece, Ca’ Dario este genul de proprietate pe care agenții imobiliari ar trebui s-o vândă cu ochii închiși. Se află pe malul drept al Canalului Grande, la doi pași de Peggy Guggenheim Collection, într-un cartier discret din Dorsoduro, ferit de turismul isteric. Construit la sfârșitul secolului al XV-lea, palatul are tot ce trebuie: nouă dormitoare, opt băi, saloane vaste, fresce, candelabre din Murano și o loggie care pare făcută special pentru apusuri venețiene.

Istoria lui e la fel de strălucitoare. A aparținut inițial diplomatului Giovanni Dario, omul care a obținut un tratat de pace cu Imperiul Otoman – performanță serioasă pentru epoca respectivă. A fost imortalizat în 1908 de Claude Monet, iar Henry James l-a pomenit cu admirație în „Italian Hours”. Pe scurt, palat cu CV cultural solid.

De ce nu-l vrea nimeni?

Problema începe când pui cap la cap poveștile. Sau, mai exact, tragediile. Localnicii vorbesc despre cel puțin șapte morți „suspecte” legate de palat. Cea mai sordidă datează din 1970, când contele Filippo Giordano delle Lanze a fost ucis chiar în interiorul clădirii de iubitul său, un marinar care a fugit la Londra și a sfârșit, la rândul lui, ucis.

Un an mai târziu, palatul a ajuns la Kit Lambert, managerul trupei The Who. Lambert spunea că nu se teme de blestem, dar, ironic, dormea în altă parte, „ca să nu fie deranjat de fantome”. A urmat prăbușirea: droguri, probleme financiare, iar în 1981 moartea, după o cădere pe scări, la Londra. Veneția a dat verdictul rapid: încă o victimă.

Legenda prinde tracțiune

În anii ’80, palatul a fost cumpărat de finanțistul italian Raul Gardini. Apoi a venit scandalul de corupție, apoi sinuciderea sa, în 1993. Din acel moment, legenda a explodat. Jurnaliștii au mirosit subiectul, venețienii l-au îmbrățișat cu entuziasm, iar Ca’ Dario a devenit oficial „palatul blestemat”.

Nici măcar cei care doar s-au apropiat de el nu au scăpat de povești.

Tenorul Mario Del Monaco urma să-l cumpere, dar a suferit un accident grav de mașină în drum spre vizionare. John Entwistle, basistul trupei The Who, a murit la o săptămână după ce l-a închiriat pentru vacanță. Coincidență? Probabil. Dar în Veneția, coincidențele se povestesc cu accent dramatic.

Superstiție, marketing și realitate

După 2000, palatul a intrat într-o semi-paragină romantică. Se spune că inclusiv Woody Allen ar fi fost interesat, dar s-ar fi retras discret. În 2006, o firmă americană l-a cumpărat pentru un proprietar anonim. De atunci, e gol. Iar faptul că nimeni nu locuiește acolo n-a făcut decât să alimenteze mitologia.

Agenții imobiliari încearcă acum o resetare. Christie’s și Engel & Völkers îl vând ca pe o „bijuterie arhitecturală”, într-un cartier „liniștit”. Fără fantome în broșuri. Fără crime în descriere. Doar istorie și rafinament.

Ce spun venețienii (și istoricii)

Localnicii recunosc, cu un zâmbet complice, că le place să spună povești. Un gondolier care trece pe lângă Ca’ Dario nu va rata ocazia să-ți șoptească ceva sinistru. Istoricul Davide Busato spune clar: Veneția e plină de palate unde au avut loc crime și sinucideri, iar astăzi funcționează perfect ca hoteluri de lux. Diferența? Povestea.

Claude Monet_Palazzo Dario_1908

Exact ca în cazul insulei Poveglia, legendele pornesc de la fapte reale, apoi cresc, se îngroașă, se teatralizează. Venețienii nu sunt mai superstițioși decât alții, dar adoră să-și uimească vizitatorii. Iar Ca’ Dario e material excelent.

Un palat care cere un anumit tip de proprietar

În realitate, problema nu e blestemul. Problema e psihologică. Cine cumpără un palat ca acesta trebuie să accepte că va trăi într-o poveste, nu doar într-o clădire. Că fiecare musafir va întreba „e adevărat că…?”, că fiecare articol va relua lista morților, că fiecare noapte liniștită va fi comparată cu una „suspect de liniștită”.

Pentru unii, asta e un coșmar. Pentru alții, exact farmecul. Un palat care nu e doar frumos, ci și încărcat de sens, umbre, anecdote, mituri.

Se va găsi un cumpărător, oare?

Ca’ Dario nu e blestemat. E pur și simplu o clădire prinsă între istorie și imaginație colectivă. Dar într-o lume în care luxul adevărat nu mai înseamnă doar metri pătrați și marmură, ci poveste, unicitate și mister, s-ar putea ca „palatul blestemat” al Veneției să-și găsească, în sfârșit, cumpărătorul potrivit. Unul care să nu fugă de fantome. Sau, dimpotrivă, să le invite la masă.