O să facturăm toți, de dimineața până seara: persoana fizică devine firmă fără să fie întrebată

Ne aflăm într-unul din acele momente (din ce în ce mai frecvente) în care statul român nu mai pare o structură administrativă, ci un experiment metafizic. Un soi de laborator în care realitatea este forțată să se conformeze unor definiții absurde, iar cetățeanul este remodelat din pix, fără să fie consultat, întrebat sau măcar informat decent.

Un astfel de moment este cel în care aflăm, sec, că persoanele fizice care obțin venituri din drepturi de autor trebuie să emită facturi electronice, să se înscrie în registre digitale și să se comporte, practic, ca niște entități economice formalizate.

Nu PFA.
Nu firmă.
Nu SRL.

Ci persoană fizică, dar cu obligații de persoană juridică.

De aici începe nebunia.

O mutație tăcută: cum a ajuns autorul să fie tratat ca o firmă

Până nu demult, drepturile de autor însemnau un lucru simplu: creezi ceva – un text, o fotografie, o ilustrație, o piesă muzicală – iar cineva îți plătește pentru folosirea acelui produs intelectual. Venitul era impozitat, contribuțiile erau reținute la sursă sau declarate anual, iar relația dintre autor și stat avea o logică minimală.

Astăzi, statul român a decis că această logică este insuficientă.

În noua viziune, autorul nu mai este doar un individ care creează, ci un actor economic cu potențial de risc fiscal, care trebuie urmărit, înregistrat, trasabilizat și digitalizat până la ultimul leu. Nu contează că nu ai angajați. Nu contează că nu ai sediu. Nu contează că nu desfășori activitate comercială clasică.

Dacă încasezi bani din drepturi de autor, trebuie să emiți factură.

Iar factura nu e una simbolică. E una electronică, transmisă printr-un sistem informatic centralizat, gândit inițial pentru relațiile comerciale dintre firme.

De ce face statul asta? Rațiunea oficială și adevărul nespus

Oficial, explicația este una frumoasă și tehnocrată:
combaterea evaziunii fiscale, digitalizarea economiei, trasabilitatea veniturilor, alinierea la standarde europene.

În realitate, lucrurile sunt mai simple și mai cinice.

Statul român are o problemă structurală: nu știe ce bani circulă în economie. Și, mai grav, nu are încredere în nimeni. Nici în firme, nici în PFA-uri, nici în persoane fizice. Soluția nu este simplificarea, ci extinderea controlului.

Drepturile de autor sunt o zonă ideală pentru asta:

• venituri fragmentate,
• contracte multiple,
• colaborări temporare,
• sume variabile,
• greu de urmărit în timp real.

În loc să îmbunătățească mecanismele de declarare anuală și control ulterior, statul a ales varianta brutală: să transforme fiecare autor într-un mic emitent de facturi.

Nu pentru că ar fi logic.
Ci pentru că este mai ușor de controlat informatic.

RO e-Factura: un sistem gândit pentru firme, impus indivizilor

RO e-Factura a fost creat pentru relații comerciale între entități organizate. Adică:

• firme cu contabilitate,
• firme cu softuri,
• firme cu departamente,
• firme cu consultanți.

A-l impune persoanelor fizice este echivalentul administrativ al a cere unui biciclist să respecte regulile de pilotaj pentru avioane comerciale.

Autorul devine astfel:

• emitent de document fiscal,
• operator într-un sistem informatic guvernamental,
• subiect de sancțiuni automate,
• responsabil de erori tehnice care nu țin de el.

Dacă nu trimiți factura corect.
Dacă o trimiți prea târziu.
Dacă nu te-ai înregistrat la timp.

Ești vinovat.

Registrul, formularul, contul, parola, eroarea

Un alt element din această cosmogonie birocratică este registrul. Autorul trebuie să se înscrie într-un registru special, printr-un formular special, într-un termen strict. Altfel, nu poate emite facturi. Sau, mai rău, le emite ilegal.

Statul creează astfel o nouă clasă de cetățeni:
persoane fizice cu obligații digitale permanente.

Nu contează că ai 2 contracte pe an.
Nu contează că încasezi ocazional.
Nu contează că nu faci „afaceri” în sens clasic.

Ești prins în mecanism.

Diferența dintre persoană fizică și persoană juridică începe să dispară

Aici ajungem la miezul problemei.

Dacă o persoană fizică:

• se înregistrează într-un registru,
• emite facturi,
• transmite documente fiscale în timp real,
• este sancționată pentru neconformare procedurală,

atunci ce o mai deosebește, în mod real, de o persoană juridică?

Răspunsul este incomod: aproape nimic.

Diferența rămâne doar la nivel de protecție:

• persoana juridică are contabil,
• persoana juridică are structuri,
• persoana juridică are răspundere limitată.

Persoana fizică are doar nervii ei.

Autorul, noul suspect permanent

Prin această reglementare, statul transmite un mesaj clar:
autorul nu mai este un creator, ci un potențial evazionist.

Nu e vorba de încredere.
Nu e vorba de respect.
E vorba de control.

Autorul devine:

• urmărit digital,
• obligat să știe legislație fiscală,
• obligat să se conformeze unor sisteme gândite pentru alt tip de activitate.

Pentru un stat care se plânge constant că „nu există creativitate”, „nu există industrii culturale”, „nu există valoare adăugată”, e o ironie amară.

Există și alte modele…

În alte sisteme, drepturile de autor sunt tratate distinct:

• impozitare simplificată,
• rețineri la sursă,
• raportări anuale,
• control ulterior, nu preventiv.

Statul român a ales exact opusul: control total înainte de orice.

Nu pentru că ar funcționa mai bine.
Ci pentru că este mai ușor de implementat informatic decât de gândit coerent.

Ce urmează? O lume în care toți facturăm

Dacă această logică este acceptată fără reacție, următorul pas e evident:

• activități ocazionale,
• colaborări informale,
• venituri sporadice,

toate vor intra în aceeași plasă.

Vom ajunge într-o Românie în care orice interacțiune economică cere o factură, iar orice cetățean devine, fără să vrea, un operator fiscal.

Statul care confundă controlul cu ordinea

Această reglementare nu este despre eficiență.
Nu este despre corectitudine.
Nu este despre modernizare.

Este despre un stat care nu mai face diferența între individ și firmă, între creație și comerț, între viață profesională și aparat fiscal.

Autorul nu este o firmă.
Persoana fizică nu este un SRL în miniatură.
Creativitatea nu funcționează pe registre și formulare.

Iar atunci când statul începe să trateze cetățeanul ca pe o entitate suspectă din oficiu, nu obține conformare. Obține oboseală, retragere și ocolirea sistemului.

Ceea ce, ironic, va produce exact opusul a ceea ce pretinde că vrea să rezolve.

Consecințele constituționale: când statul schimbă natura cetățeanului din pix

Dincolo de nervii firești pe care îi provoacă această nouă obligație birocratică, există o problemă mult mai gravă, rar discutată: schimbarea de fond a raportului dintre stat și persoana fizică, cu implicații constituționale serioase.

Constituția României face o distincție clară între:

• persoana fizică, ca titular de drepturi fundamentale,
• și operatorul economic, supus unui regim fiscal și administrativ special.

Prin obligarea persoanelor fizice care obțin venituri din drepturi de autor să emită facturi, să se înscrie în registre și să opereze într-un sistem de raportare continuă, statul estompează artificial această distincție, fără a modifica formal statutul juridic al individului.

Cu alte cuvinte, statul nu te declară firmă, dar te tratează ca pe una.

Această practică ridică cel puțin trei probleme constituționale majore:

1. Principiul proporționalității

Obligațiile impuse trebuie să fie proporționale cu scopul urmărit. A cere unui autor care încasează venituri sporadice să opereze într-un sistem complex de facturare electronică este profund disproporționat față de obiectivul declarat al combaterii evaziunii.

Statul are obligația să aleagă mijlocul cel mai puțin intruziv pentru atingerea scopului fiscal. Aici a ales exact opusul.

2. Egalitatea în fața legii

Autorii plătiți pe drepturi de autor sunt supuși unor obligații birocratice comparabile cu cele ale entităților comerciale, fără a beneficia însă de protecțiile, deducerile și mecanismele de amortizare disponibile firmelor.

Rezultatul este o discriminare negativă mascată: aceleași obligații, fără aceleași drepturi.

3. Afectarea indirectă a libertății de exprimare și creație

Drepturile de autor nu sunt simple venituri economice. Ele sunt legate direct de exercitarea libertății de exprimare, a libertății artistice și a muncii intelectuale.

Când statul îngreunează excesiv mecanismele prin care un autor este plătit, el descurajează indirect exercitarea acestor libertăți, fără a o interzice explicit. Este una dintre cele mai vechi și mai perfide forme de restrângere: nu prin interdicție, ci prin sufocare procedurală.

Efortul personal aberant: cum arată viața autorului transformat în operator fiscal

Dincolo de principii, există realitatea crudă, zilnică, concretă. Ce înseamnă, efectiv, pentru un autor această „modernizare”?

Înseamnă că un om care:

• scrie,
• fotografiază,
• compune,
• ilustrează,
• traduce,

este obligat să devină, în paralel:

• expert în proceduri fiscale,
• utilizator constant al unor platforme instabile,
• responsabil pentru erori tehnice pe care nu le controlează.

Autorul ca funcționar fiscal al propriei vieți

Pentru fiecare colaborare, autorul trebuie:

• să emită o factură corectă din punct de vedere fiscal,
• să o încarce în sistem,
• să verifice validarea,
• să gestioneze eventuale respingeri,
• să respecte termene stricte,
• să arhiveze documente.

Orice greșeală – fie de completare, fie de sistem – poate atrage sancțiuni. Nu contează că nu ai intenție de fraudă. Răspunderea este obiectivă, ca la firme.

Costuri invizibile, dar reale

Această obligație nu vine singură. Ea aduce cu sine:

• timp pierdut,
• stres administrativ,
• nevoia de consultanță,
• uneori costuri cu softuri sau servicii externe.

Pentru mulți autori, veniturile din drepturi de autor sunt complementare, nu principale. Statul le cere acum să investească resurse serioase pentru a administra venituri modeste.

Este o logică economică absurdă: costul conformării ajunge să fie disproporționat față de beneficiu.

Psihologia descurajării

În timp, efectul nu va fi conformarea perfectă, ci:

• renunțarea la colaborări mici,
• evitarea contractelor ocazionale,
• retragerea din zona legală spre informal,
• sau, pur și simplu, abandonarea unor activități creative.

Nu pentru că oamenii ar vrea să încalce legea, ci pentru că nu mai pot trăi cu ea.

Concluzia dureroasă

Statul român nu a creat un sistem mai corect. A creat un sistem mai greu.
Nu a protejat bugetul. A mutat povara pe individ.
Nu a modernizat relația cu autorii. A birocratizat-o până la sufocare.

Când o persoană fizică ajunge să se întrebe dacă mai merită să creeze, nu din lipsă de idei, ci din cauza facturii, problema nu mai este fiscală. Este una de model de societate.

Iar o societate care își transformă creatorii în contabili forțați nu devine mai ordonată. Devine mai săracă – intelectual, cultural și, în cele din urmă, economic.